Multă vreme, ani în șir, am stat cu ochii bleojdiți la televiziunea
sîrbă ca să văd minunățiile acelea de reclame cu tot felul de produse occidentale
cărora încercam să le ghicesc culorile pe ecranul alb-negru al televizorului.
Nu-mi rămînea în suflet mai nimic după orele petrecute, o boare, un gust
lehamisit, un ceva care semăna cu o indispoziție ușor rușinată ca și cum
te-ar fi surprins un elev, sau student de-al tău, scobindu-te în tramvai
în nas, dedîndu-te tu la operațiunea aceea în măsură să arunce dracului
toată imaginea ta de hermeneut estet, într-un ridicol fiziologic. Suportam
resemnați starea de inferioritate vădită în care ne aflam ca români, o
oblojeam cu un soi de fatalitate tîmpă. Priveam la emisiunile duminicale
de la postul TV și radio Novi Sad în limba română și mi se părea o păsărească
îndepărtată și exotică toată văicăreala paorilor - denumirea în grai
bănățean a țăranilor avuți - care se plîngeau că nu are cine le cumpăra
recolta de anul trecut de cucuruză de melone (pepene verde), de grîu
și de rapiță, că marvele n-au căutare pă piață și cîte și mai cîte pe
care, cum zic, le urmăream cu o nostalgie după ceva nedefinit, strecurată
în suflet în vremea cît paorele bănățean vorbea în graiul dumisale și
dinapoia lui se ridica făloasă o combaină, un tractor, pluguri, remorci
și alte cele, toate ale lui, cu pătulele, cu vitele mari de rasă germanică,
totul mi se părea de mare interes de parcă urmăream un film de aventuri
dintr-o lume care trăia aventuros. Inutil să mai amintesc cît de plicticos
și lipsit de orice suspens se prezentau la noi grajdurile iaseurilor
din satele de pustă banatică și cele ale ceapeurilor în care totul dormita
ruinat și pustiu, în chiar vremea în care noi supravegheam cum urcau și
coborau din remorci deșelate elevii la practică. Ruină, poezie a unor cîmpuri
ale nimănui, ici, colo cîte un țăran care nici nu era om al locului, maramureșeni,
moldoveni, bihoreni pripășiți prin dormitoarele puțind a balegă de vită
și a DTT. La prînz veneau cu un butoi cu doage de lemn și cu o pipă (citește
robinet) din lemn în preajma căruia se adunau pruncii ca să se spele pe
mîini și să bea apă. Cam asta știam eu despre agricultură și nu pricepeam
cum se poate să nu poți să-ți vinzi recolta, o dată ce la noi ea dispărea
ca prin farmec într-un fel de hău care nu se umplea niciodată.
Iugoslavia era numele unor asemenea realități intangibile precum reclama
la sticla de Coca-Cola aburită de răceala gheții menită să-i facă prezența
mai atrăgătoare în reclame, concurate la televiziunea noastră de publicitatea
aceea de un sfert de minut în care eram sfătuiți să ne asigurăm la ADAS.
Și tot Iugoslavia mai era și numele sacru al unui tărîm la care poposeai
după îndelungi aventuri periculoase prin canalele de irigații afunde, anume
construite din vremea cînd eram la cuțite cu Tito; așadar din rațiuni politice
și strategic-militare erau acele șanțuri largi pe care trebuia să le străbați
pentru a ajunge la fîșie - porțiunea aceea de nevăzut, arată zilnic pe
frontieră tocmai pentru a putea fi depistate eventualele treceri ilegale.
O porțiune anonimă de pămînt care ne despărțea de tot ceea ce ne aștepta
dincolo: un soi de rai rîvnit ani în șir pe melodii din acelea leșinate
sau aprige de pe emisiunea Metronom a bravului erou național care fusese
Cornel Chiriac, un fel de magician DJ de la radio Europa liberă. Fîșia
aceea oprima atîtea nostalgii și tulburări de profund extract ontologic,
așa cum a fost să fie blues-ul acela aproximativ tradus Nopți în satin
alb în numele căruia îți venea să apuci grănicerul de gît și să iei cu
asalt toate posturile de pază și apărare a frontierei de stat ca să pleci
în lumea lui Boby Solo și Jimmy Hendrix - bărbosul pe care-l purtam cu
mîndrie nedisimulată pe tricouri cu greu dobîndite tot de acolo, din lumea
de peste porțiunea aceea arată săptămînal a cărei denumire, nu fără temei,
un hîtru a utilizat-o cu meșteșug artistic în strigătura poetică de pomină,
de vădit extract propagandistic: Tinerii din România / Cel mai mult iubesc
fîșia.
Am stat cîteva săptămîni pe frontieră ca sergent grănicer metere (militar
termen redus) la pichetul de la Valcani-cîmp care aparținea de batalionul
din Teremia Mare. Acolo am cunoscut militari cocîrjați de reumatism pentru
că stătuseră preț de un an pe pămîntul gol, iarnă și vară, pentru a nu
demasca locul de pîndă. Acolo am fost instruit să nu permit soldatului
să-și pună sub foaia de cort peticită niscaiva paie pentru ca, dacă a doua
zi trece pe acolo vreun colectivist, să nu poată recunoaște sistemul de
pază al frontierei de stat, cum îi spuneau fîșiei aceleia arate, politrucii
de la învățămîntul politico-ideologic care ne burdușeau cu asigurări că
ceea ce făceam noi acolo asigură liniștea aceea băltită pe care am asemănat-o
cu un parc de tractoare SMT, la vremea amurgului. Și cum spun, acolo, pe
fîșie, am tot scrutat orizonturile să văd ce se întîmplă dincolo, cum
trăiesc oamenii în Iugoslavia, și mi se părea atît de simplu să fac cei
10 pași care mă despărțeau de libertate și cu toate astea n-am făcut-o,
deși am iubit ca nimeni altul tot ce însemna cuvîntul ăsta, l-am iubit
cu patima cu care m-am îndrăgostit de Steluța, colega mea de clasa a opta.
Curajul de a fi liber / curajul de a iubi: îmi amintesc cum la o reuniune,
(sinonimul de ieri pentru dezlănțuirile din discotecile de azi), pe cînd
dansam pe muzica celor de la Rolling Stones, n-am reușit să o sărut pe
fata aceea cu toate că m-am agățat cu toate ale mele, trup și suflet, de
conturul cărnos, ca de cireașă pietroasă, al buzelor ei. Cam în același
fel am tot privit vreme de cîteva săptămîni lumea de dincolo de fîșie,
și mă minunam că aceeași iarbă se leagănă sub bătaia aceluiași vînt în
ținuturile iugoslave, tot așa cum mi se părea de necrezut că, deși totul
părea să fie altfel, era la fel în toate: cu iarba, greierii, amurgurile,
diminețile.
Între timp au trecut anii și totul s-a răsturnat într-un fel greu de
anticipat. N-a mai rămas nimic din lumea aceea. Aceleași amurguri-kitsch
desprinse parcă dintr-o pictură de hol, același țîrîit din iarbă al greierilor
acompaniază alte lumi, alte perspective, alte istorii.
Răsturnări care mai ieri păreau să aparțină fantasmagoriilor SF se
întîmplă azi într-un fel de saga a unui primitivism halucinant. Înainte
cu cîteva luni de izbucnirea războiului din Kosovo, în toamna lui 96,
am scris despre ceea ce se întîmplă dincolo de fîșia de la Valcani-cîmp,
am prorocit într-un ziar local nenorocirea și nu mă bucur că s-a adeverit.
Mă surprinde doar degradarea atît de profundă a unei lumi la care tînjisem
odinioară ca la buzele de cireașă coaptă ale colegei mele dintr-a opta.
Iată articolul! E de reflectat la premoniția de care, repet, nu mă simt
deloc încîntat, cu toate că nu-mi pot reprima sentimentul de amară constatare
că proștii și prostia deschid mai întotdeauna pîrtii previzibile în istorie.
Sub administrarea lor, aceasta capătă înfățișarea acelui SMT pustiu pe
lîngă care trecusem odinioară cu un colectiv de elevi spre a fi exploatați
de țăranii care ne scrutau trecerea din dosul gardurilor.
Așadar, iacătă articolul! Scrutați-i profeția, așezați ceea ce am spus
atunci cu ceea ce s-a întîmplat și veți vedea cît de previzibil este destinul
oamenilor în trecerea dumnealor de la libertate la suspendarea ei, fie
chiar și în ritm de muzică pop din piețele asediate de un bombardament
(doar aparent) greu de anticipat în urmă cu un an. Așadar:
Apocalipsa la doi pași
Nu trebuie să obosim în a repeta pentru toți cei care vor să audă și
pentru cei care nu vor, că democrația este înainte de toate o stare culturală
și de civilizație în care cea mai de seamă atitudine politică este toleranța.
Aceasta este unicul remediu și singura terapie împotriva războaielor, împotriva
catastrofelor istorice. Secolul nostru, care se încheie în mai puțin de
doi ani, a fost martorul unor nenorociri fără egal în toată lunga istorie
a umanității. Nicicînd omenirea nu s-a autodistrus cu atîta eficiență,
nicicînd crima nu a fost promovată și administrată la nivelul și cu amploarea
de acum, din veacul mașinilor și al industriilor performante. Este stranie
toată această, să-i zicem, întîmplare prin care am trecut. Dacă am încerca
să o privim rațional vom vedea cîtă iraționalitate ascunde faptul că semenii
noștri au ajuns concomitent pe Lună și au pogorît în iadul lagărelor morții.
Pe lîngă știința care a făcut cu putință confortul din casele noastre,
există astăzi și o știință a distrugerilor care poate împlini toate profețiile
apocaliptice cu putință. Mai mult ca nicicînd altcîndva înainte, omului
i s-a dat ocazia (și responsabilitatea care decurge de aici) să-și pună
capăt de bună voie propriei sale deveniri. Din punct de vedere științific
apocalipsa este cu putință. Este nevoie doar de un scenariu politic în
măsură să-i declanșeze mecanismele. Mă veți întreba care anume ar putea
fi resorturile politice care l-ar pune în mișcare. Răspunsul este unul
singur: ultranaționalismul fanatic și fundamentalismul religios. Acestea
sînt sursele posibilului rău apocaliptic. Pentru că nu sîntem în stare
că ne înțelegem rațional am putea plăti cu viața. Nedreptatea istorică
a unor asemenea ideologii ale răului este aceea că sînt întreținute de
multe ori de vîrsta a treia, numai că pe front mor tinerii care nu au nici
o vină; care au a plăti cu viața lor ura inter-etnică și inter-religioasă.
Așijderi ura de acest fel este întreținută de clasa politică din necesități
electorale, îndemnul la ură este mai ușor de urmat decît îndemnul la dragoste;
cea de pe urmă pare o lipsă de bărbăție și o cedare inadmisibilă. Numai
că nu se poate trăi astfel, toți trebuie să cedăm unii față de ceilalți,
compromisul și îngăduința sînt virtuți, nu lașități. Nu putem renunța la
ele în favoarea a ce anume? Ce ar putea înlocui toleranța și dialogul?
Este evident că soluția în Kosovo este una a dialogului și a compromisului.
Slobodan Miloșevici ar trebui să înțeleagă faptul că democrațiile tradiționale
sînt intolerante doar cu intoleranța naționalistă și fundamentalistă. În
fapt au și motive să fie așa; dacă nu s-ar fi recurs la soluția militară
în Bosnia, războiul civil ar fi omorît și astăzi tineri, copii și bătrîni
neputincioși. Care este soluția? Doar compromisul; adică albanezii să renunțe
la pretențiile la independență, iar sîrbii să le acorde toate libertățile
cu putință în cadrul federației iugoslave. Sîntem în pragul unei apocalipse
posibile, ideologia naționalistă panslavistă se poate mobiliza în jurul
cauzei Belgradului, dar se poate în aceeași măsură ca fundamentalismul
islamic să se angreneze ideologic și militar alături de albanezi. De aici
și pînă la distrugeri masive, la orașe dărîmate de bombe și incendii, la
oamenii în pribegie, la copii fără case în pragul iernii este doar un pas
care poate fi repede făcut. Apocalipsul este lîngă noi și mă tem că intoleranța
dintre Priștina și Belgrad ne va aduce noi surprize în iarna care vine
în chiar orașul în care trăim. Încă o dată istoria ne oferă exemple din
care avem de învățat lucruri fundamentale pentru destinul nostru al tuturor.