Unda de Șoc
Daniel Vighi
Dincolo de „fîȘie“
 
 
 

Multă vreme, ani în șir, am stat cu ochii bleojdiți la televiziunea sîrbă ca să văd minunățiile acelea de reclame cu tot felul de produse occidentale cărora încercam să le ghicesc culorile pe ecranul alb-negru al televizorului. Nu-mi rămînea în suflet mai nimic după orele petrecute, o boare, un gust lehamisit, un ceva care semăna cu o indispoziție ușor rușinată ca și cum te-ar fi surprins un elev, sau student de-al tău, scobindu-te în tramvai în nas, dedîndu-te tu la operațiunea aceea în măsură să arunce dracului toată imaginea ta de hermeneut estet, într-un ridicol fiziologic. Suportam resemnați starea de inferioritate vădită în care ne aflam ca români, o oblojeam cu un soi de fatalitate tîmpă. Priveam la emisiunile duminicale de la postul TV și radio Novi Sad în limba română și mi se părea o păsărească îndepărtată și exotică toată văicăreala „paorilor“ - denumirea în grai bănățean a țăranilor avuți - care se plîngeau că nu are cine le cumpăra recolta de anul trecut de „cucuruz㓠de „melone“ (pepene verde), de grîu și de rapiță, c㠄marvele n-au căutare pă piaț㓠și cîte și mai cîte pe care, cum zic, le urmăream cu o nostalgie după ceva nedefinit, strecurată în suflet în vremea cît „paorele“ bănățean vorbea în graiul dumisale și dinapoia lui se ridica făloasă o „combaină“, un tractor, pluguri, remorci și alte cele, toate ale lui, cu pătulele, cu vitele mari de rasă germanică, totul mi se părea de mare interes de parcă urmăream un film de aventuri dintr-o lume care trăia aventuros. Inutil să mai amintesc cît de plicticos și lipsit de orice suspens se prezentau la noi grajdurile „iaseurilor“ din satele de pustă banatică și cele ale „ceapeurilor“ în care totul dormita ruinat și pustiu, în chiar vremea în care noi supravegheam cum urcau și coborau din remorci deșelate elevii la practică. Ruină, poezie a unor cîmpuri ale nimănui, ici, colo cîte un țăran care nici nu era om al locului, maramureșeni, moldoveni, bihoreni pripășiți prin dormitoarele puțind a balegă de vită și a DTT. La prînz veneau cu un butoi cu doage de lemn și cu o „pip㓠(citește robinet) din lemn în preajma căruia se adunau pruncii ca să se spele pe mîini și să bea apă. Cam asta știam eu despre agricultură și nu pricepeam cum se poate să nu poți să-ți vinzi recolta, o dată ce la noi ea dispărea ca prin farmec într-un fel de hău care nu se umplea niciodată.
Iugoslavia era numele unor asemenea realități intangibile precum reclama la sticla de Coca-Cola aburită de răceala gheții menită să-i facă prezența mai atrăgătoare în reclame, concurate la televiziunea noastră de publicitatea aceea de un sfert de minut în care eram sfătuiți să ne asigurăm la ADAS. Și tot Iugoslavia mai era și numele sacru al unui tărîm la care poposeai după îndelungi aventuri periculoase prin canalele de irigații afunde, anume construite din vremea cînd eram la cuțite cu Tito; așadar din rațiuni politice și strategic-militare erau acele șanțuri largi pe care trebuia să le străbați pentru a ajunge la „fîșie“ - porțiunea aceea de nevăzut, arată zilnic pe frontieră tocmai pentru a putea fi depistate eventualele „treceri“ ilegale. O porțiune anonimă de pămînt care ne despărțea de tot ceea ce ne aștepta dincolo: un soi de rai rîvnit ani în șir pe melodii din acelea leșinate sau aprige de pe emisiunea „Metronom“ a bravului erou național care fusese Cornel Chiriac, un fel de magician DJ de la radio Europa liberă. „Fîșia“ aceea oprima atîtea nostalgii și tulburări de profund extract ontologic, așa cum a fost să fie blues-ul acela aproximativ tradus Nopți în satin alb în numele căruia îți venea să apuci grănicerul de gît și să iei cu asalt toate posturile de pază și apărare a frontierei de stat ca să pleci în lumea lui Boby Solo și Jimmy Hendrix - bărbosul pe care-l purtam cu mîndrie nedisimulată pe tricouri cu greu dobîndite tot de acolo, din lumea de peste porțiunea aceea arată săptămînal a cărei denumire, nu fără temei, un hîtru a utilizat-o cu meșteșug artistic în strigătura poetică de pomină, de vădit extract propagandistic: „Tinerii din România / Cel mai mult iubesc fîșia“.
Am stat cîteva săptămîni pe frontieră ca sergent grănicer metere (militar termen redus) la pichetul de la Valcani-cîmp care aparținea de batalionul din Teremia Mare. Acolo am cunoscut militari cocîrjați de reumatism pentru că stătuseră preț de un an pe pămîntul gol, iarnă și vară, pentru a nu demasca locul de pîndă. Acolo am fost instruit să nu permit soldatului să-și pună sub foaia de cort peticită niscaiva paie pentru ca, dacă a doua zi trece pe acolo vreun colectivist, să nu poată recunoaște sistemul de pază al frontierei de stat, cum îi spuneau fîșiei aceleia arate, politrucii de la învățămîntul politico-ideologic care ne burdușeau cu asigurări că ceea ce făceam noi acolo asigură liniștea aceea băltită pe care am asemănat-o cu un parc de tractoare SMT, la vremea amurgului. Și cum spun, acolo, „pe fîșie“, am tot scrutat orizonturile să văd ce se întîmplă dincolo, cum trăiesc oamenii în Iugoslavia, și mi se părea atît de simplu să fac cei 10 pași care mă despărțeau de libertate și cu toate astea n-am făcut-o, deși am iubit ca nimeni altul tot ce însemna cuvîntul ăsta, l-am iubit cu patima cu care m-am îndrăgostit de Steluța, colega mea de clasa a opta. Curajul de a fi liber / curajul de a iubi: îmi amintesc cum la o „reuniune“, (sinonimul de ieri pentru dezlănțuirile din discotecile de azi), pe cînd dansam pe muzica celor de la Rolling Stones, n-am reușit să o sărut pe fata aceea cu toate că m-am agățat cu toate ale mele, trup și suflet, de conturul cărnos, ca de cireașă pietroasă, al buzelor ei. Cam în același fel am tot privit vreme de cîteva săptămîni lumea de dincolo de „fîșie“, și mă minunam că aceeași iarbă se leagănă sub bătaia aceluiași vînt în ținuturile iugoslave, tot așa cum mi se părea de necrezut că, deși totul părea să fie altfel, era la fel în toate: cu iarba, greierii, amurgurile, diminețile.
Între timp au trecut anii și totul s-a răsturnat într-un fel greu de anticipat. N-a mai rămas nimic din lumea aceea. Aceleași amurguri-kitsch desprinse parcă dintr-o pictură de hol, același țîrîit din iarbă al greierilor acompaniază alte lumi, alte perspective, alte istorii.
Răsturnări care mai ieri păreau să aparțină fantasmagoriilor SF se întîmplă azi într-un fel de saga a unui primitivism halucinant. Înainte cu cîteva luni de izbucnirea războiului din Kosovo, în toamna lui ’96, am scris despre ceea ce se întîmplă dincolo de fîșia de la Valcani-cîmp, am prorocit într-un ziar local nenorocirea și nu mă bucur că s-a adeverit. Mă surprinde doar degradarea atît de profundă a unei lumi la care tînjisem odinioară ca la buzele de cireașă coaptă ale colegei mele dintr-a opta. Iată articolul! E de reflectat la premoniția de care, repet, nu mă simt deloc încîntat, cu toate că nu-mi pot reprima sentimentul de amară constatare că proștii și prostia deschid mai întotdeauna pîrtii previzibile în istorie. Sub administrarea lor, aceasta capătă înfățișarea acelui SMT pustiu pe lîngă care trecusem odinioară cu un colectiv de elevi spre a fi exploatați de țăranii care ne scrutau trecerea din dosul gardurilor.
Așadar, iacătă articolul! Scrutați-i profeția, așezați ceea ce am spus atunci cu ceea ce s-a întîmplat și veți vedea cît de previzibil este destinul oamenilor în trecerea dumnealor de la libertate la suspendarea ei, fie chiar și în ritm de muzică pop din piețele asediate de un bombardament (doar aparent) greu de anticipat în urmă cu un an. Așadar:

Apocalipsa la doi pași
Nu trebuie să obosim în a repeta pentru toți cei care vor să audă și pentru cei care nu vor, că democrația este înainte de toate o stare culturală și de civilizație în care cea mai de seamă atitudine politică este toleranța. Aceasta este unicul remediu și singura terapie împotriva războaielor, împotriva catastrofelor istorice. Secolul nostru, care se încheie în mai puțin de doi ani, a fost martorul unor nenorociri fără egal în toată lunga istorie a umanității. Nicicînd omenirea nu s-a autodistrus cu atîta eficiență, nicicînd crima nu a fost promovată și administrată la nivelul și cu amploarea de acum, din veacul mașinilor și al industriilor performante. Este stranie toată această, să-i zicem, întîmplare prin care am trecut. Dacă am încerca să o privim rațional vom vedea cîtă iraționalitate ascunde faptul că semenii noștri au ajuns concomitent pe Lună și au pogorît în iadul lagărelor morții. Pe lîngă știința care a făcut cu putință confortul din casele noastre, există astăzi și o știință a distrugerilor care poate împlini toate profețiile apocaliptice cu putință. Mai mult ca nicicînd altcîndva înainte, omului i s-a dat ocazia (și responsabilitatea care decurge de aici) să-și pună capăt de bună voie propriei sale deveniri. Din punct de vedere științific apocalipsa este cu putință. Este nevoie doar de un scenariu politic în măsură să-i declanșeze mecanismele. Mă veți întreba care anume ar putea fi resorturile politice care l-ar pune în mișcare. Răspunsul este unul singur: ultranaționalismul fanatic și fundamentalismul religios. Acestea sînt sursele posibilului rău apocaliptic. Pentru că nu sîntem în stare că ne înțelegem rațional am putea plăti cu viața. Nedreptatea istorică a unor asemenea ideologii ale răului este aceea că sînt întreținute de multe ori de vîrsta a treia, numai că pe front mor tinerii care nu au nici o vină; care au a plăti cu viața lor ura inter-etnică și inter-religioasă. Așijderi ura de acest fel este întreținută de clasa politică din necesități electorale, îndemnul la ură este mai ușor de urmat decît îndemnul la dragoste; cea de pe urmă pare o lipsă de bărbăție și o cedare inadmisibilă. Numai că nu se poate trăi astfel, toți trebuie să cedăm unii față de ceilalți, compromisul și îngăduința sînt virtuți, nu lașități. Nu putem renunța la ele în favoarea a ce anume? Ce ar putea înlocui toleranța și dialogul? Este evident că soluția în Kosovo este una a dialogului și a compromisului. Slobodan Miloșevici ar trebui să înțeleagă faptul că democrațiile tradiționale sînt intolerante doar cu intoleranța naționalistă și fundamentalistă. În fapt au și motive să fie așa; dacă nu s-ar fi recurs la soluția militară în Bosnia, războiul civil ar fi omorît și astăzi tineri, copii și bătrîni neputincioși. Care este soluția? Doar compromisul; adică albanezii să renunțe la pretențiile la independență, iar sîrbii să le acorde toate libertățile cu putință în cadrul federației iugoslave. Sîntem în pragul unei apocalipse posibile, ideologia naționalistă panslavistă se poate mobiliza în jurul cauzei Belgradului, dar se poate în aceeași măsură ca fundamentalismul islamic să se angreneze ideologic și militar alături de albanezi. De aici și pînă la distrugeri masive, la orașe dărîmate de bombe și incendii, la oamenii în pribegie, la copii fără case în pragul iernii este doar un pas care poate fi repede făcut. Apocalipsul este lîngă noi și mă tem că intoleranța dintre Priștina și Belgrad ne va aduce noi surprize în iarna care vine în chiar orașul în care trăim. Încă o dată istoria ne oferă exemple din care avem de învățat lucruri fundamentale pentru destinul nostru al tuturor.