Puterea în cultură
Mircea Vasilescu
Cultură să fie, că de putere ne ocupăm noi...
- diagnostic a la légere -
 
 

Ce înseamn㠄puterea în cultură" este o temă venită, întocmai și la timp, din negura ce înconjoară infatigabilele noastre lamentări legate de „criza culturii", de subvențiile insuficiente, de interminabila tranziție, de „intrarea în normalitate" ș.a.m.d., ejusdem farinae. Ocolind cu bună știință posibile dezbateri ample asupra subiectului (la acest capitol, bibliografia geme), ajungem fără drept de apel la țărișoara și cultura noastră, amîndouă trecute nu doar prin ciurul istoriei multiseculare, nu numai prin sita deasă a totalitarismului, dar și prin strecurătoarea ciobită a celor zece ani de postcomunism. Ocupați în bună parte cu studierea Puterii (a celei politice, desigur), intelectualii români n-au reușit decît în mică parte, de un deceniu încoace, să-și coaguleze energiile în cîmpul culturii. Putem spune, înțelepțește, că era inevitabil: fierberea cazanului era prea mare, după cinci decenii de comunism, pentru a nu te simți tentat să amesteci un pic în zeama clocotindă și să urli „este!". Ne putem aminti, de asemenea, că o bună bucată de vreme cei care pretindeau neangajarea erau taxați (nu totdeauna pe drept) drept „apolitici", și să fii apolitic în România după 1989 era, în principiu, rău. Mai putem, cu puțină luciditate, să observăm că n-am fost în stare să ne dăm seama nici de granițele, nici de concubinajul dintre „implicare" și „apolitism" (pretins sau adevărat), că ne-am lăsat adesea duși de val și că multe modele intelectuale credibile înainte de 1989 au sfîrșit prin a dezamăgi crunt. („Era și normal", îmi șoptește nu știu ce alter ego sceptic, dar îl reduc la tăcere cu o întrebare abruptă: „Și-atunci de ce tot clamezi intrarea în normalitate, dacă totul era atît de normal?").
Ce-am ajuns să facem, după zece ani? Să ne repliem, dezamăgiți de puterile politice de tot felul, în cultură (după ce altădată obișnuiam s㠄rezistăm prin cultură"), să tînjim după o comunitate academică-artistică-literară-intelectuală în care să se lege, coerent, inițiative, proiecte și dezbateri despre care chiar să aflăm că există, să ne plîngem de televiziunile comerciale că sînt prea comerciale, de postmoderniști că sînt prea de tot postmoderniști și de Guvern că nu sprijină cultura. Am ajuns, cu alte cuvinte, nu foarte departe de punctul din care am plecat (sau credeam că am plecat) acum un deceniu. Soarta, politica, vremea rea și noi înșine își au, fiecare, partea lor de contribuție în acest proces. Un lucru este, după părerea mea de consumator de cultură, limpede: în cultura română de astăzi, cîtă e și cum e, nu s-a încheiat procesul de redistribuire a puterii, nici nu s-au separat, funcțional, diferitele segmente ale acesteia.
Domnul profesor Nicolae Manolescu scria de curînd că generația '80 deține puterea și „face jocurile" în cultură, pentru că reprezentanții ei conduc reviste și edituri, sînt prezenți la colocvii și dezbateri etc. Dl. profesor are dreptate, în principiu: e suficient să treci în revistă cîteva edituri ori gazete și observi că așa este. Nu e locul aici să stabilim în ce măsură această situație nu se datorează cumva simplului fapt că, biologic și sociologic, membrii generației '80 au ajuns la vîrsta (binișor peste 40 de ani) cînd, în orice domeniu, ajungi în funcții de conducere. Problema este că această putere nu folosește la cine știe ce: în societatea românească tot mai dezorientată, cultura pierde din ce în ce mai mult prestigiu, nu mai constituie o valoare, iar „puterea" ei e tot mai difuză. Apoi, chestiunea fundamentală nu e atît a „culturii" în sine, ci a instituțiilor culturale, cu funcționarea și cu impactul lor cu tot. Fără să intrăm acum în amănunte (deși demonstrația ar merita făcută), putem observa că, în România modernă, instituțiile culturale n-au apucat niciodată să se stabilizeze, să funcționeze normal, să capete o tradiție și o sănătoasă rutină sine qua non: cînd erau pe cale s-o facă, a năvălit ideologia peste ele, așa încît avem și acum deasupra capului, ca o sabie, necesitatea de a restructura modul în care gestionăm resursele, modul în care comunicăm faptul cultural, modul în care facem să circule ideile ș.a.m.d.
Cine deține, așadar, astăzi, oarece „pachete de putere" (precum pachetele de acțiuni) în cultură și unde se află centrii nervoși ai acestei puteri? Ar trebui să se afle, în primul rînd, în mass media. Or, cititorul de presă din mine vede lucrurile cam așa: apar destule reviste de cultură, unele foarte bune (iar cele mai bune se află în provincie, nu în capitală), altele mediocre sau proaste (de exemplu, Contemporanul, pe care eu, unul, nu o pot citi, deși m-am străduit; menționez că ea este finanțată din bani publici); dar ele se adresează unui public restrîns și deja cucerit. Background-ul care să pună / mențină ideile și faptele culturale în circulație lipsește însă: paginile literar-artistice ale cotidianelor naționale sînt, cu mici excepții, prost scrise, prost concepute și, mai ales, fără priză la actualitate, iar un supliment cultural credibil și interesant n-a mai existat în presa noastră de pe vremea LAI -ului făcut de Dan C. Mihăilescu. Așa că multe reviste culturale se mențin într-o dulce apatie, eventual alimentează aceleași „polemici" plicticoase care plătesc polițe scadente încă din anii '70 (pe cînd Parisul era Paris, iar Bucureștii, București) ori încearcă să mențină un anume flux al „puterii în cultură". Iluzii. Ce să faci, Doamne, iartă-mă, cu puterea pe care, în principiu, ți-o dă funcția de șef al unei reviste, dacă nu știi să faci o revistă? Ce să faci cu privilegiul de a avea la dispoziție o oră la televiziunea publică (adică neconstrînsă de criterii comerciale), dacă nu știi să faci decît emisiuni-somnifer, numai bune de pus la ore tîrzii, și nu-ți dai seama că audiența potențială pe care ți-o asigură televiziunea nu poate sluji idealurile mari și neprihănite ale culturii celei înalte decît dacă ai hărnicia și talentul de a cuceri, săptămînă de săptămînă, noi „consumatori" de cărți, spectacole, expoziții etc.? Iar pentru asta nu trebuie să faci cultură în fața camerei de luat vederi, ci doar să comunici decent, clar și pe-nțeles mesajul culturii.
Intrăm, se zice pe la colțurile mai cu dichis intelectual, în societatea informațională și în era globalizării. Ardem din nou etapele, recuperînd ce n-am reușit să desăvîrșim din societatea de masă, și ne reconstituim elitele. Probabil că multă vreme de-acum înainte „puterea în cultură" va continua să fie difuză și iluzorie, atîta timp cît instituțiile culturii sînt încă fragile managerial și cu prestigiul  „nereperat" (da'l reperează dom'Mitică), atîta timp cît sistemul mass media e acaparat de produsele de consum popular, atîta timp cît editorii vor plînge abundent după subvențiile de la stat și foarte puțin după legi care să stimuleze producția și comerțul de carte.  Treptat, centrele de putere se vor defini mai exact, instituțiile culturale (de la presă și biblioteci la instituția Premiilor literare) se vor așeza mai temeinic, iar în acel moment s-ar putea să ne observăm mai bine cultura.