Obligându-se la democraţie, România a acceptat qasi-unanim ideea că prin libertate se poate ajunge la un nou model de viaţă, cu enorm de multe beneficii, dar cu parazitările inerente “celui mai rău sistem dintre toate, dar singurul acceptabil”- cum încerca Churchill să definească acest regim. Dar, considerându-se handicapaţi de o lungă perioadă de nelibertate,  românii au tras concluzia că singura formă prin care pot “arde etapele” este de a copia cât mai repede şi cât mai bine modelele ţărilor care au reuşit să transforme vicisitudinile în avantaje. Această transpoziţie mai are un avantaj, se crede în genere, acela de a persuada “modelele”, că într-un ritm rapid ne putem apropia de ele, intrând în “concertul naţiunilor civilizate”, devenind parteneri egali în toate formele de schimb. Imitatio, captatio benevolentiae est. Dar, de fapt, această încercare de copie la indigo, care preia şi cele bune şi cele rele, în devălmăşie, nu arată, ni se pare, decât complexul acelui rus in urbe care doreşte prin orice mijloace să-şi uite provenienţa, şi să parvină cu orice preţ.
Dorinţa de parvenire, într-un fel naturală la un popor sărac şi aproape continuu dat la o parte, se manifestă printr-o spoială de civilizaţie calchiată pe un fond valoric tot mai pauper, şi pe dorinţa insaţiabilă de a ajunge la clipa când va reuşi să trăiască şi el mai bine. Aşa-zisa civilizaţie este de fapt problema cea mai gravă a societăţii româneşti încă de la stabilizarea sa în stat, căci, aşa cum remarcau încă din secolul trecut junimiştii, dar nu numai ei, fondul pe care s-a aplicat această civilzaţie nu era pregătit, şi poate nici doritor, de a o asimila. (Neexistând în epoca respectivă o ştiinţă ca sociologia empirică, este greu de spus în ce măsură aveau susţinătorii formelor fără fond dreptate). Dar suprapunerea de tipuri de civilizaţie a continuat, de la “vizirat” până la “sultanat”1, cu mici insule de democratizare. Este evident că acest împrumut de valori, impus sau dorit, a modificat esenţa mentalităţii româneşti, dându-i o aură de perpetuu căutător de indentitate sau identităţi paralele.
Cea care exprimă, poate, cel mai bine această căutare de identitate este cultura românească, căci ea dă într-o formă sau alta mărturie de modificările mentalităţii, dar şi de dorinţele cele mai ascunse ale imaginarului colectiv. Însă, dintotdeauna a existat o suspiciune  privind fapul că prin cultură, în sensul de element cult al acesteia, se eludează fondul tradiţional, cel care a format şi formează originalitatea spaţiului românesc. Aceasta ar putea fi, doar, o interpretare prin care să se explice voalat motivul pentru care mare parte din cultura română a devenit un auxiliar al culturii occidentale, preluând de la aceasta teme şi raporturi care, de cele mai multe ori, sunt fie străine, fie greu de înţeles pentru o societate care nu a ajuns încă la asemenea tipuri de probleme. Pe de altă parte, cultura preia grosso-modo modele culturale străine implantându-le pe o conştiinţă absentă şi traumatizată de cotidian, mirându-se apoi că nu sunt receptate la nivelul aşteptat. În sfârşit, preluând formele societăţii de piaţă, cultura s-a aruncat în vâltoarea concurenţei propunând o cultură a loisir-ului, sau a reuşitei în viaţă calchiată perfect după cea vestică, fără ca acestea să reprezinte şi realitatea curentă, ale cărei determinante sunt formate de “societatea de supravieţuire”.
Paralel, şi în opoziţie cu acest tip de perspectivă culturală se perpetuează, desigur mult mai slab, dar cu ieşiri mai vehemente decât în perioada comunistă, protocronismul şi ceea ce am putea numi cultura de reacţie, care proslăveşte un trecut sau o mentalitate idealizată, în evidentă contradicţie cu realitatea. Această cultură, neracordată la prezent, cu accentele ei mesianice sau excepţionaliste, nu reprezintă însă o şansă pentru un reviriment cultural, datorită, în primul rând, politizării excesive a accentelor sale nostalgice sau, nu în cele din urmă, a epuizării aproape totale a subiectului. Tot o formă de protocronism, deşi de altă factură, o reprezintă idealizarea perioadei interbelice sau a creştinismului primitiv practicat de Biserica Ortodoxă Română, care dau o altă imagine deformată realităţii, privind-o printr-o lentilă retrospectivă, ce nu încurajează nici prezentul şi nici trecutul.
Valorizând numai viitorul sau numai trecutul, cultura română pare a nu mai acorda nici un preţ prezentului, vizualizat numai printr-o prismă politică. Construindu-se diverse variante ale unui prezent eminamente rău, care fie dintr-o perspectivă, fie din alta are doar rolul de punct de referinţă, fiind desconsiderat ca valoare culturală în sine. De aceea, majoritatea consumatorilor de cultură, iniţiaţi sau nu, se îndreaptă spre un domeniu paralel sau străin, simţindu-se părăsiţi în golul cultural ce se manifestă tot mai mult în ultimul timp.
Nu mai este nevoie să se repete că România nu a fost  aproape niciodată un centru cultural de prima mână, rolul jucat de ea fiind de multe ori de furnizor de talente sau intelectuali. Dar, fiecare generaţie - şi nu au fost multe-care şi-a disputat, într-un fel sau altul locul în plan cultural, a dat prezentului său o determinantă care a modificat conştiinţele, făcând istorie. Ni se pare că o asemenea generaţie culturală lipseşte prezentului nostru, lăsat aproape total în grija unei educaţii aculturate şi “sincretice”.
Noutatea adusă de deschiderile realizate după revoluţie a fost în primul rând culturală, atâta vreme cât bună parte din obiceiurile româneşti nu s-au schimbat în materie de muncă sau dietă (ambele având un constituient cultural însemnat), cultura operând mai ales la nivelul pieţei de subproduse, acceptate fără complexe de majoritatea românilor, ba chiar lăudate pentru culoarea (de cele mai multe ori, kitsch) pe care o aduceau în viaţa lor. În paralel, sub semnul restituţiei, desigur necesare şi binevenite, s-au re-publicat, sau au fost  traduse o multitudine de opere ale marilor scriitori români şi străini, ocupând, pentru o bună etapă, locul operei prezentului redusă la apariţii sporadice şi adesea scrisă într-o cheie ce viza paradigma occidentală.
Astfel, după puţină vreme, cererea pentru prezent aproape a dispărut, mai ales dacă acesta nu purta girul unei perspective politice sau intelectuale aflată în conştiinţa contemporanilor, sau nu răspundea unei aşteptări de moment, de obicei tot de factură politică. Dar, prezentul nu a dispărut sufocat de aceste atitudini, ci a evoluat în formele sale naturale, adresate în special tinerilor, sub formă de lectură sau muzică on fashion, decretată de mulţi ca lipsită de orice motiv cultural. Tocmai îndepărtarea de expresia contemporană face ca relaţia dintre nou şi vechi să fie tot mai ambiguă, împletirea lor fiind, deseori, o imagine a modernităţii. Prin post-modernism împletirea formelor clasice cu cele aparţinând strict modernităţii capătă o nouă dimensiune, de care tinde să se abuzeze, poate datorită faptului că o mişcare culturală de proporţii nu se conturează încă.
Faptul că nu se zăreşte nici o nouă mişcare culturală în orizontul de aşteptare nu înseamnă automat că nu se mai face cultură, sau că aceasta a murit. Noua formulă, tot mai des invocată este aceea a multiculturalismului, care doreşte să reconsidere şi să recunoască dreptul fiecărei culturi la existenţă. Întrebarea care se pune, de aceea, este foarte complexă: Ce rol şi ce expresie va adopta cultura românească în acest nou sistem?
Dacă putem spune cu seninătate că formele protocroniste sunt perimate şi nu mai pot juca nici un rol în formarea viitoarei culturi româneşti, tot atât de adevărat este că, actualmente, cultura română nu poate juca nici un rol în universul cultural, pentru simplu motiv că îi lipseşte elementul de noutate atât de necesar impunerii sale în conştiinţa lumii.
Am arătat mai sus principalele motive pentru care cultura română nu se poate lăuda cu originalitatea sa. Este un subiect care merită să fie analizat cu mai mare luare aminte. Importul masiv de literatură (şi mă refer în primul rând la cea ştiinţifică) a format într-un timp foarte scurt un cititor mult mai capabil să se informeze într-o altă limbă, şi într-o altă cultură (ceea ce nu este rău), numai că acest tip de lectură i-a făcut pe mulţi să folosească paradigmele culturale ale limbii şi culturii respective, punând o mască realităţii româneşti. În acelaşi timp, lectorul acestui tip de paradigme a devenit, alături de alţii, specialistul în noile tehnici culturale. Aceşti tehnicieni ai culturii s-au limitat la a formula judecăţi de valoare pe baza paradigmelor occidentale, fiind prea puţin interesaţi de a construi pe baza lor altele noi, mai capabile să explice realităţile româneşti. A apărut aşadar un hibrid cultural a cărui lipsă de originalitate iese în evidenţă imediat. Exemplu cel mai elocvent, ni se pare tratarea problemei minorităţilor naţionale din România prin apelul la paradigmele de integrare americane, care are o cu totul altă perspectivă naţională, măcar prin modul de formare a naţiunii americane.
Desigur şi motivaţia dată de tranziţie joacă un rol important în cadrul creaţiei culturale, dar el nu este (sau n-ar trebui să fie) crucial. În perioada comunistă, cultura a jucat un important rol de refugiu în faţa mizeriilor ideologice şi politice, devenind o importantă armă în lupta cu totalitarismul. Dar, după revoluţie, când tranziţia spre economia de piaţă a adus inerentele ei probleme, în special materiale, cultura nu a mai jucat acelaşi rol, ba dimpotrivă pare că a devenit oţioasă. Mai mult, atunci când ea a reapărut pe scena socială s-a observat o puternică impregnare politică, creatorii culturali lăsându-se antrenaţi în jocurile partizane, sau devenind autentici oameni politici. Imprimându-se o anumită formă de parti-pris asupra culturii, de la cea artistică la cea ştiinţifică, interiorul esenţial al acesteia s-a golit, în cea mai mare măsură, creând încă o dată o stare de incertitudine asupra a ceea ce înseamnă cultura şi lăsându-se impresia că ea nu poate fi decât o anexă a politicii. Apare clar, astfel, de ce marea parte a celor ce ar fi dorit să se ocupe de elementul cultural s-au îndreptat spre politică, manifestând o curioasă reţinere faţă de tot ceea ce este în afara politicii. De aceea, orice încercare de manifestare nouă sau originală (deşi cele mai multe preluau elemente simbolice formate pe patternuri occidentale) a fost privită cu, cel mult, amuzament, dacă nu a fost trecută total cu vederea. Intersul publicului fiind scăzut, iar al specialiştilor întors cu faţa spre alte zări, este normal ca dorinţa de manifestare culturală să scadă, mai ales când opera este oricum valorizată slab financiar.
Dispărând emulaţia spirituală atât de necesară formării curentelor culturale care să determine mişcările originale, a fost mult mai facil să se importe cultură sau să se adapteze aceste forme la ceea ce se crede a fi specificul naţional. Lipsa resorturilor care să potenţeze acest specific naţional, obligat să se modifice în funcţie modele şi de mode, a făcut ca tocmai acea căutare a identităţii culturale să fie tot mai grea sau să fie văzută ca determinată politic. Se cade atfel într-o dilemă circulară, care tinde să se perpetueze. Dacă, în secolul trecut cei care doreau să implementeze cultura occidentală în spaţiul românesc erau priviţi cu suspiciune sau în batjocură, fiind numiţi bonjurişti, astăzi aceeaşi încercare pare a fi firească şi chiar de dorit, ca o completare naturală a domeniului care devine tot mai puţin românesc.
Deşi în România valul importurilor culturale este enorm în comparaţie cu capacităţile sale de a exporta valori noi, dorinţa de a se forma capacităţi şi structuri pentru a demara pe cont propriu acţiuni culturale de anvergură  se manifestă slab. Nu se poate aştepta ca adevăraţii creatori să preia metodele culturale ale altor ţări, dar nici nu se poate specifica o politică care să fi oferit o şansă de mărire a exportului cultural de un real succes. Plecând de aici ar putea să apară parspectiva falsă că statul ar fi singurul vinovat de starea precară a culturii. În fapt statul nu poate gestiona idei culturale, mai ales dacă se declară cu adevărat democrat. Singurul său rol poate fi acela de susţinător şi nici într-un caz de creator de curente sau modele, aşa cum s-a încercat în statul ideologic comunist. Cei vinovaţi de această denaturare sunt tocmai cei care nu fac cultură, nici ca profesiune, nici ca hobby, aşa cum se întâmplă în spaţiul pe care îl copiem cu atâta sârguinţă: “un număr mereu sporit de bărbaţi şi femei, având acces la instrucţie şi la distracţii, explică de ce fiecare dintre ei vrea să scrie, să picteze, sau să compună şi nu se mulţumesc cu un statut pasiv de receptor. Pe cine să blamăm, de altfel dacă nu speranţele Luminilor promiţând mana spiritului tuturor, de la colibă la palat? În numele cui ar fi interzis ca masa pierdută în plictisul unei slujbe plătite să nu încerce să se alinte cu Muza?”2
În fapt ceea ce motivează o cultură este tocmai modificarea percepţiei contemporanilor despre lumea în care trăiesc, şi deci despre cultura însăşi. Cultura devine mărturisitorul lumii şi astfel creatoarea ei. Uitând acest lucru societatea românească, chiar dacă ar ajunge la dezvoltarea pe care şi-o doreşte atât, nu ar însemna mai mult pe scena mondială. În lucrarea sa despre simbolica politică, Lucien Sfez atrăgea atenţia asupra faptului că oamenii sunt mult mai dispuşi să apere o idee decât o ţară3. Căci fără cultură o ţară nu există nici pentru locuitorii ei, nici pentru umanitate (aşa explicându-se războaiele civile din ţările africane, ale căror graniţe au fost trasate cu rigla de fostele metropole coloniale).
Un articol recent din “The New Yorker” relua o problemă pe care şi-o puneau intelectualii greci la sfârşitul epocii Papandreou şi anume că, deşi în Grecia se face un intens turism “cultural”, inteligentsia greacă este pe cale de dispariţie. Căci, după sfârşitul dictaturii coloneilor, când toţi se aşteptau la revenirea marilor intelectuali greci ce făceau mândria stângii europene, ca Gavras, Phapas şi alţii, în locul acestora, uneori chiar prin intermediul lor, cultura europeană a venit ea însăşi în Grecia înlocuind-o treptat şi-aşa cum declarau intelectualii care puneau această
problemă-definitiv. Chiar dacă există filmografie şi cultură grecească, aceasta nu diferă cu nimic ca formă şi conţinut de cea anglo-saxonă sau germană. În afara de bouzouki cântat pe instrumente electronice, Grecia culturală a devenit o colonie culturală a Uniunii Europene, şi a Angliei în special4.

***

Actuala criză politico-militară din Iugoslavia a dat măsura reală a dualismului percepţiei culturale din spaţiul românesc. Cultura română a acţionat de cele mai multe ori mai mult ca un factor explicativ pentru opţiunile politice ale diverşilor acţionari ai acesteia, şi nu ca un element creator, chiar în spaţiul politic. Astfel, încă de la începutul crizei două curente majore de perspectivă s-au înfăţişat publicului românesc: unul cu puternice accente regionaliste şi dispreţuitoare la adresa acţiunilor NATO, considerate ca ilegitime şi nonconforme cu dreptul internaţional (sic!) şi altul reprezentând linia intervenţionistă, cu puternice accente pro-NATO şi anti-Miloşevici. Acestor două direcţii li s-a alăturat pe parcurs o a treia, care a acţionat mai voalat şi care se pretinde a fi neutralistă, dar acceptând că este o şansă pentru România ca acest război să fi izbucnit la graniţele ţării şi deci să aducă poziţiile româneşti în prim-planul atenţiei internaţionale.
Toate aceste perspective, toate de înţeles la nivel politic, au reprezentat un debuşeu extraordinar pentru confruntările de curente culturale, refăcând traseul discuţiilor, cu un slab ecou altădată, legate de moştenirea culturală românească.
Primul curent, cel regionalist, şi-a propus să impună o viziune catastrofică asupra relaţiilor internaţionale în noul context al sfârşitului Războiului Rece, în care o singură super-putere reconstruieşte noua ordine mondială conform intereselor şi planurilor sale, impunând un nou colonialism mondial. Prin intervenţia în conflictul iugoslav, Statele Unite ca şi unic conducător NATO îşi demonstrează totala lipsă de scrupule faţă de interesele “legitime” ale ţărilor mici şi mijlocii, acţionând militar asupra unui stat suveran şi independent. Majoritatea celor care s-au înscris în acest curent au susţinut mitul prieteniei seculare dintre poporul sârb şi cel român, şi au deplâns lipsa de loialitate a conducerii statului român faţă de prietenii de peste Dunăre. Astfel, sub pretextul ralierii la cauza păcii mulţi intelectuali au transpus conflictul din ţara vecină în declaraţii mai mult decât politice (uneori frizând suburbanul) la adresa puterii de la Bucureşti.
Aceast㠓raliere”  la interesele sârbilor nu denotă, însă, o reală preocupare faţă de ce se întâmplă de fapt în spaţiul iugoslav, ci mai degrabă o regresie a interesul cultural la politic, transformat în apanaj complet al unei elite ce emerge din popor, şi care se opune actualei elite ce se opune voinţei poporului. Discursul majorităţii celor care fac parte din acest curent - şi mulţi dintre aceştia sunt intelectuali sau oameni de presă ascultaţi şi respectaţi - arată un complex extrem de puternic de a face parte dintr-o cultură mică şi deci, dintr-o naţiune minoră. Apelurile la mituri istorice sau catastrofice adresat unui auditoriu deja pregătit şi obişnuit cu un asemenea limbaj n-a făcut altceva decât să sporească NATO-fobia* deja instalată printre mulţi români.
Trei direcţii pot fi decelate în discursurile acestui curent.
Primul este cel “moral”, care a prins cel mai rapid, reprezentat de un spectru larg  de la intelectuali la sportivi (de la un Octavian Paler, ambivalent, considerându-se obiectiv şi dând lecţii de democraţie unui Bill Clinton până la fostul de tenisman Ion Ţiriac, actual prosper om de afaceri). Această direcţie, fariseică prin însăşi natura ei denotă poate cel mai bine complexul naţiunii mici. Încă din secolul trecut un Caragiale remarca această obsesie românească de a fi judecătorii şi arbitrii întregii lumi, judecând acţiunile franceze sau ruseşti printr-o prismă a mahalalei bucureştene. Opera clasicului e plină de Mitici, Caţavenci sau coni Leonida care nu pot judeca o simplă întâmplare fără o analiză globală a politicii externe. Perioada dictaturii lui Ceauşescu a exacerbat această senzaţie de “buricul pământului” când se prezenta România ca un punct geometric al politicii internaţionale, preşedintele României fiind consilerul înţelept al întregii lumi, nimeni nemailuând nici o hotărâre fără o prealabilă consultare cu acesta.
Astăzi, aproape în aceeaşi manieră, diverşi gazetari, formatori de opinie publică, oameni din spaţiul academic se lansează în supoziţii de acţiune, mustrând blând sau vehement preşedintele Statelor Unite, pe Miloşevici sau chiar structurile abstracte ale NATO pentru lipsa lor de moralitate. Spaţiile dedicate acestor dispute a fost, cel puţin la începutul conflictuluii, imense. Astfel, oameni de presă importanţi ca Cristian Tudor Popescu (Adevărul) sau Ion Cristoiu (Cotidianul) s-au pus în poziţia de a purta dialoguri imaginare cu comandantul operativ al forţelor NATO, Wesley Clarck acuzându-l de măcel, judecându-i moralitatea acţiunilor şi considerându-l aprioric criminal de război. Toată această comedie bufă, (deşi cu accente îngrozitor de dramatice, având în vedere că în discuţie este un război) re-generează în public obsesia de global, aruncându-se perdele de fum peste probleme politice serioase şi necesare. O nouă paradigmă culturală, cu puternice accente anti-americane, tinde, astfel, să se impună: cea regionalist-autohtonistă (şi care ar conduce în final la izolaţionism). Adepţii moralişti ai acestui curent nu sunt neapărat radicali, ci doar reconstruiesc felonia importanţei mondiale a ţării noastre, impunând o mitologie reparatorie dar nu neapărat şi benefică.
A doua direcţie este cea moderată, care face pasajul de la moralismul găunos şi fariseu la radicalismul anti-NATO. Acestă direcţie îşi asumă desori o aură de ştiinţificitate făcând cel mai des apel la istorie, făcând paralele între trecutul interbelic al Iugoslaviei şi prezent, la problemele nesoluţionate de dictatura lui Tito şi problemele naţionalităţilor din Serbia etc. O analiză de acest tip nu face decât să schimbe luminile asupra conflictului**. Prin această filieră politicul românesc se îmbină cu cel regional, conducătorii actuali fiind traşi la răspundere civică şi istorică pentru acţiunile pe care le iau, în ciuda realităţilor regionale. Este de cele mai multe ori o critică cu un puternic caracter partinic şi voit tendenţios. Astfel românii vor fi traşi la răspundere de istorie pentru că se dovedesc a fi nişte trădători în zonă, abandonându-şi prietenii la nevoie. De aceea trebuie spus că românii nu sunt de acord cu cedarea spaţiului aerian în folosul aviaoanelor NATO, ci numai clasa politică trădătoare care nu mai are nici o susţinere populară (declaraţii făcute de Ion Coja la emisiunea lui Adrian Păunescu de la Antena I).
Construcţia de mituri politice atinge aici apogeul: se vorbeşte deja de o cabală internaţională ce tinde să distrugă spaţiul balcanic, să atace fondul ortodox majoritar în zonă şi să impună colonii economice. Discursul anti-occidental evident este exemplificat cu tragedia iugoslavă, făcându-se apel la morală şi istorie şi se trag puternice semnale de alarmă declarându-se că ce se întâmplă în Kosovo s-ar putea întâmpla şi în Transilvania, că există scenarii deja puse la punct, că momentul Târgu Mureş 1990 ar fi trebuit să fie începutul unui conflict în zonă, şi dacă el nu s-a produs, s-au găsit alte locuri în Balcani şi aşa mai departe. Mitul conspiraţiei este dublat de mitul trădării, politicenii români fiind agenţi ai cabalei internaţionale în pofida dorinţelor legitime de pace şi prietenie cu sârbii ale poporului român. Discursul tinde de cele mai multe ori să treacă sub tăcere refugiaţii albanezi, vinovăţia dovedită a sârbilor în Bosnia şi evidenta dictatură a Partidului Socialist condus Miloşevici, punând în lumină doar bombardamentele NATO, drama sârbilor ce ar putea să-şi piardă leagănul civilizaţiei lor şi trecutul comun al celor două popoare prietene, cel sârb şi cel român.
Aceste discursuri sunt cele care alimentează cea de a treia direcţie (tendinţă) extremistă şi radicală ce se opune oricărei intervenţii NATO în zonă. De data aceasta nu mai avem de a face cu expresii culturale ci cu acţiuni politice reale: tinerii din ASCOR care fac marşuri de solidaritate până în faţa Ambasadei Iugoslaviei la Bucureşti sau Timişoara, adoptarea de sigle ţintă în piept ca expresie a prieteniei şi solidarităţii cu sârbii bombardaţi ş.a.m.d.
Fondul cultural al acestui curent este mai mult decât evident, el trăgându-şi rădăcinile din construcţiile mentale ale unui univers mitic românocentric ce îşi vizualizează perpetuu viitorul ameninţat de forţe exterioare. Apelul continuu la o istorie frământată şi la nesiguranţa fiinţei naţionale dau semn de imaturiatea culturală din care iau naştere aceste proiecţii. Românismul, ortodoxismul, regionalismul prost înţeles reconstruiesc continuu aceste frici colective de un exterior pe care şi-l doresc (şi în mod sigur îl invidiază) dar care  provoacă în acelaşi timp şi  spaime de înstrăinare, dând astfel şanse discursurilor naţionalist patriodarde şi xenofobe. Mai mult, în spatele lor se ascunde frica de reformă politică, economică şi în final culturală.
Discursurile de acest tip împiedică în mod evident formarea unei culturi politice participative autentice ( ca sursă sigură a unei democraţii) punând pe primul plan o unitate de idei şi sentimente naţionale ce umbresc şansele democraţiei, producând o cultură politică dependentă de o conştiinţă politică şi naţională unică. Intersectarea ideilor unor intelectuali cu orientări politice diverse în acelaşi spaţiu de discurs asupra problemelor din Iugoslavia demonstrează că tendinţa conservatoare pe plan cultural nu a dispărut, ea continuând să fie un punct de întâlnire a mai multor idealuri politice care în final, însă, nu vor face decât să reconstruiască continuu acelaşi piedestal al unui naţionalism preconştient, introectat în perioada comunistă***

În acelaşi timp este evident faptul că nici discursul cosmopolit şi excesiv de obedient faţă de valorile occidentale nu are nici o priză la publicul românesc. Cum spuneam mai sus există o relaţie complexă între acceptarea şi refuzul valorilor occidentale contemporane. Pe de o parte aceste valori au fost negate şi refuzate o perioadă mult prea lungă pentru ca negarea lor să nu lase amprente puternice asupra majorităţii. Pe de altă parte, scăderea dramatică a nivelului de trai datorită implementării reformei şi creşterea nesiguranţei zilei de mâine datorită trecerii la o economie de tranziţie a sporit refuzul acestor valori generând spaime colective pe care nivelul scăzut al educaţiei le-a adâncit.
Mai mult discursurile celor care susţin în totalitate acţiunile NATO în Iugoslavia sunt percepute ca fiind discursurile oficiale ale puterii actuale. Dezamăgirea, de care am mai vorbit, produsă de respingerea României la aderarea de la Madrid, urmată de discursul vag de la Washington a produs o indiferenţă destul de mare la nivelul populaţiei faţă de problematica implicării ţării în structurile euro-atlantice, în condiţiile sărăciei generalizate şi galopante. Astfel declaraţiile pro NATO ale independenţilor au fost privite cu suspiuciune, iar cele ale oficialilor cu indiferenţă, considerându-se că e mai necesară coordoanrea politicilor interne decât formularea unor principii de politică externă.
Pe de altă parte, cei care sunt percepuţi ca susţinători ai NATO provin în marea lor majoritate din acea parte a societăţii civile considerată ca fiind mult prea elitistă şi prea “rupt㔠de popor. Aceştia sunt promotorii unui discurs de multe neinteligibil pentru marea majoritate şi considerat ca nefiind românesc. Motivul îl reprezintă rezistenţa făţişă la valorile considerate ca fiind eminamente româneşti şi deci o asimilare a acestui discurs cu cel al străinului. În mod vizibil discursul perceput ca şi cosmopolit devine discursul în oglindă a celui naţionalist, cele două intrând în spaţiul non-discursului, anihilându-se reciproc. Între cele două tipuri de discurs nu există punte de legătură construind astfel un fel de maniheism cultural cu puternică aplicabilitate la politică.

***
Însă, disjuncţia dintre cele două tipuri de discurs nu este decât formală, pentru că la nivelul limbajului politic cele două sunt tot mai sărace neoferind nici unul decât fantoşe culturale lipsite de voinţa politică pe care o doreşte majoritatea.
Diferenţa care se face între un limbaj modern şi unul arhaic este bazată pe gradul de raţionalizare al cuvintelor şi pe nivelul de abstractizare al conceptelor, cu precădere pe eliminarea sensurilor duble din structura uzuală, preferându-se sinonimia. Analizând însă limbajul politic al contemporaneităţii româneşti observăm cu stupoare că acesta poate fi uşor considerat ca unul arhaic, în condiţiile în care conceptele, ba chiar cuvintele folosite au mai mult un nivel simbolic decât unul inteligibil.
Limbajul politic curent astăzi se bazează tot mai mult pe câteva structuri simple care
s-au format aproape imediat după revoluţie şi care par a nu mai motiva decât în mică măsură demersul lui imediat. Astfel, încă de la început s-a considerat că România a intrat într-un proces de tranziţie către democraţie şi economie de piaţă care să constituie bazele integrării ţării în structurile euro-atlantice. Dar, în decursul anilor ce au urmat, aceste concepte s-au transformat în nişte marote, a căror folosire prinde bine, cu atât mai mult cu cât de multă vreme ele nu mai ascund nimic în subtext. Tranziţia este un apanaj al unei realităţi cu care deja ne-am obişnuit, finalul său fiind învăluit în obscuritate, căci viteza cu care societatea globală se mişcă dă impresia că aporia zenoniană prinde tot mai mult substanţă. Cu cât înaintăm mai mult pe calea tranziţiei cu atât scopul se îndepărtează, iar noi suntem mai în urmă, fără a mai avea vreodată şanse să-l atingem. Dar aceasta nu împiedică pe nimeni să nu folosească termenul de „tranziţie“ (sau să facă variaţiuni ca „post-tranziţia“) ca premisă de la care se pleacă în construcţia noii societăţi.
Fiind privită ca o premisă obiectivă, tranziţia şi-a făurit o simbolistică proprie care se combină cu o serie de alte simboluri, fie importate alături de conceptele necesare conscrierii unei democraţii, fie autohtone, ce ţin de structurile conservatoare şi tradiţionale ale recentului trecut naţional-comunist. Acest univers simbolic uşor de recunoscut în sintagmele vehiculate de aproape toată lumea, şi în special de presă, învăluie realitatea deformând-o şi chiar creând hiatusuri între realitatea ca atare şi universul discursiv. Astfel în timp ce sărăcia creşte şi raporturile demografice se modifică tot mai dramatic în favoarea îmbătrânirii populaţiei se realizeaz㠓macrostabilizarea economic㔠care este mai degrabă un concept economic, cu mică valoare de real (ca să folosim un termen al logicii formale). Dar macrostabilizarea se transformă într-un clişeu pe care toate forţele politice îl folosesc, fără însă a-i explica înţelesul. Acest cuvânt devine, dintr-unul tehnic, unul totalmente comun, dar cu o mulţime de sensuri, creând astfel structurile limbajului arhaic în plină modernitate. Şi exemplul nu este unic.
Această suprasimbolizare a limbajului politic duce tocmai la sărăcirea conţinutului său ideatic. Căci prinşi în hăţişul cuvintelor cu valoare mică sau relativă de real oamenii politici sau cei legaţi de politică în vreun fel devin dependenţi de această nouă limbă, nemaiputând să construiască noi concepte pe baza celor vechi. Chiar indivizi cu un puternic potenţial intelectual se blochează într-un astfel de limbaj şi preferă să se îndepărteze cât mai mult de el, creând însă impresia că nu mai sunt interesaţi de politică, fiindcă nu îl mai folosesc.
Din acest motiv atunci când sunt necesari noi termeni ei mai degrabă sunt importaţi decât inventaţi, deşi realitatea primilor nu acoperă decât în mică măsură problemele societăţii româneşti. Aceasta nu trebuie să ne facă să credem că limbajul politic al altor ţări este cu mult mai evoluat, numai că acolo limbajul politic se calchiază pe cel al unei societăţi civile care este mult mai interesată de probleme reale decât de limbaj şi de aceea impune un limbaj al politicilor unuia al politicului. Ajuns însă în România  el se transformă într-unul solid politic, care caută viitorul şi nu se poate aplica unei altfel de realităţi. Dar este preluat şi folosit cu obstinaţie de clasele politice româneşti ca formă de legitimare a modernităţii lor. Astfel termeni ca antamare sau implementare  au făcut epocă, transformându-se însă repede în limbaj comun.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat că limbajul politic este unul al autorităţii, adică acel limbaj care comandă şi structurează grupurile sociale. Numai că acest limbaj al autorităţii a fost înlocuit destul de repede de cei aflaţi la putere într-un limbaj al unei campanii electorale continue care se referă mai ales la viitori posibili (bulgarizarea) sau la trecuturi nedemne (regimul Iliescu, comunismul etc.) adică la acel limbaj care transgresează prezentul şi, deci, îl elimină. Populaţia percepe corect, de cele mai multe ori ambiguitatea acestui mesaj, eliberându-l de conţinut, căci ea pare a fi mult mai doritoare de comandă decât de cuvinte vagi. Din acest motiv, perioada guvernului Stolojan, perioadă de pură tranziţie, este valorizată în sondaje mult mai bine decât cele ce au urmat.
Transformându-se într-un limbaj arhaic, golit de sensuri clare, aproape dezideologizat (căci e foarte greu să mai faci distincţia între discursurile politice româneşti din orice parte ar veni ele), percepută ca demagogie pură, limba politicienilor a devenit pur şi simplu o realitate paralelă cu cea a societăţii, din care crede că a luat naştere. Limba politicienilor pare astăzi tot mai inteligibilă, cu cât devine mai banală şi mai lipsită de conţinut. Este o limbă care s-a înlemnit în propria-i neputinţă şi care caută doar un succes facil.

***

Din exemplele date despre discursurile politice referitoare la Iugoslavia se remarcă imediat incapacitatea de a crea ceva nou, şi aceasta tocmai datorită sărăcirii constante a limbajului politic. Cultura fără un limbaj adecvat rămâne doar la stadiul conservării ideilor vechi şi reformulării lor continue, şi doar adaptarea unui limbaj străin nu re-construieşte ideile ci doar le dă o nouă formă, lipsidu-le de originalitate. De aceea, una din motivaţiile fundamentale ale spaţiului politic românesc contemporan ar trebui să caute originalitea. Modelelele au un rol imens în formularea de noi politici, dar nu pot să fie aplicate dacă nu sunt refomate  într-un conţinut nou, aplicabil la condiţiile specifice ale unei societăţi. Iar pentru acceptarea şi implemntarea lor nevoia de comprehensiune politică a societăţii este fundamentală.
De aceea cultura trebuie să se refere la prezent, să afirme şi să construiască prezentul. Redusă doar la nivelul arhivisticii sau al importului ea nu mai poate crea acel mediu necesar care să devină el însuşi mesajul5. Iar acest mediu este astăzi, sau ar trebui să fie, cel al democraţiei. Or, o democraţie fără o cultură proprie ca mediu al ideilor sale rămâne doar o vorbă goală, nesusţinută pe nimic. Acest circuit închis între cultură şi democraţie trebuie să devină astăzi obiectivul principal al unei politici realiste ce doreşte să construiască un prezent pentru un viitor al democraţiei.
 

Note
1 Max Weber vorbeşte de sultanat, văzând în acest tip de regim dictatura personală coruptă şi care generează corupţie. Am similat acest termen perioadei regimului comunist, în special perioadei ceauşiste. A se vedea Politica, o vocaţie şi o profesie, Ed. Anima, 1992
2 Pascal Bruckner, Melancolia democraţiei, pag 100 Ed. Antet, 1996
3  Lucien Sfez, La Symbolique politique, pag 27, PUF, Paris
4  John Tressminstore în interviul luat lui Alexandros Constandinis în „The New Yorker“ ianuarie 1996. Credem că acest articol ar putea da seamă de un viitor posibil al culturii române, dacă predispoziţiile rămân aceleaşi.
* Această NATO-fobie provine ea însăşi dintr-un complex puternic, dobândit de români după respingerea candidaturii româneşti la structurile NATO de la Madrid din mai 1997. Vina, în mod sigur nu aparţine aliaţilor, ci mai degrabă tot politicului românesc, care a  lansat o ofensivă mediatică de persuadare a opiniei publice vizând o presiune suplimentară asupra alianţei. Recuzarea politicoasă a ofertei româneşti a dezamăgit în primul rând populaţia care a înţeles-o ca pe un afront personal. Acţiunea NATO din Iugoslavia a putut fi astfel deturnată de diverşi împotriva NATO, pe un fond de nemulţumire şi neîncredere deja existent. Interesant de studiat acest fenomen care dă în bună măsură seamă de limitele şi pericolele manipulării politice.
** iar paralelismele sunt deseori asemănătoare filmelor propagandistice din Serbia lui Miloşevici, în care ai desori impresia că sârbii continuă să lupte cu naziştii şi ustaşii, iar definirea agresorului se rezolvă prin apelul la Imperiul Otoman.
*** de fapt nu numai comunismul este vinovat pentru exacerbarea naţionalismului. Naţionalismul conservator este o problemă veche a statului modern românesc. Resurecţia, după revoluţia din 1989, a naţionalismului ortodoxist, ca reacţie faţă de comunism este o dovadă clară a acestui lucru.

5  ca să folosim expresia deja celebră a lui Marshall McLuhan. A se vedea pentru aceasta Marshall McLuhan - Galaxia Gutemberg, ed Politică, Bucureşti, 1975