“Ceea ce s-a întîmplat cu socialismul nu are comparaţie în istorie”
          M.V.Llosa

O trăsătură comună scriitorilor latino-americani reprezentativi pentru noul roman este implicarea politică. Din acest punct de vedere cea mai importanta mişcare literară la nivel mondial continuă o veche tradiţie a prozei hispano-americane, definită printr-o atitudine critică în faţa realităţii, a problematicii sociale. Literatura este influenţată de existenţa socială şi, la rîndul său, influenţează existenţa socială, într-un joc dialectic de acţiuni reciproce. În America Latină romanul s-a născut din preocuparea socială a scriitorului, din solidaritate cu comunitatea în care trăieşte. Romanul este înainte de toate o experienţă socială, o participare activă, o oglindă a realităţii. Scriitorii latino-americani cred în destinul comun al Americii Latine,  dar speranţa nu exclude realitatea prezentă. Eşecurile şi abuzurile, marile contradicţii şi dificultăţile de a găsi soluţii pentru problemele societăţii produc dorinţa de a schimba realitatea. Aici trebuie căutata originea violenţei noului roman. Arta nu poate fi liniştită, simplă delectare, nu mai are comoditatea celui ce acceptă resemnat realitatea. Scriitorul are o sensibilitate specială faţă de realitate, pe care vrea s-o schimbe. Conexiunea politică transformă dorinţa de a schimba realitatea în tentaţia implicării politice.
Este imposibil de imaginat noul roman latino-american fără opera peruanului Mario Vargas Llosa, figură emblematică pentru cea mai importantă mişcare literară la nivel mondial. Idealul artistic al lui Llosa este romanul total. Romancierul trebuie să descrie lumea într-o manieră totalizantă, integratoare. Cea mai importantă reuşita în acest sens este Războiul sfîrşitului lumii, reflecţie asupra “rătăcirilor” Americii Latine, asupra căutării unei ieşiri din injustiţia acestor societăţi. În acelaşi timp însă, Llosa este şi om politic, candidat la preşedenţia Peru-ului. Şi din acest punct de vedere Llosa este reprezentativ. Este încercarea unui intelectual de a intra în posesia instrumentelor prin care ajutorul dat ţării sale să fie mai mult decît intelectual. Traiectoria politică a lui Llosa coincide cu viaţa şi moartea unui mit al secolului XX, cel al socialismului. Forţa de atracţie a socialismului s-a manifestat cu multa putere în America Latină în perioada postbelică, atît printre oamenii simpli cît şi printre intelectuali. Evoluţia politică a lui Llosa coincide cu evoluţia socialismului postbelic. Limitat la graniţele Uniunii Sovietice şi apoi “exportat”, socialismul a avut perioada de glorie în anii ‘60-‘70. Ţările lumii a treia, cu mişcări politice de stînga sprijinite de Uniunea Sovietică şi opunîndu-se colonialismului sau variantei soft a acestuia, au simpatizat cu ideile marxiste. Sfîrşitul anilor  ‘70 aduc însă demitizarea socialismului, datorată atît eşecului economic din ţările în care se aplica “socialismul real” cît şi unei serii de erori ale Uniunii Sovietice care au discreditat-o şi implicit au discreditat şi socialismul; invazia Cehoslovaciei, politica de cucerire de noi sfere de influenţă, cenzura, abuzurile poliţiei politice. În ce-l priveşte pe Llosa, evoluţia sa merge de la ”unicul sistem care poate să-l înlocuiască pe cel actual este socialismul” la “ceea ce s-a întîmplat cu socialismul nu are comparaţie în istorie”. Această răsturnare de credinţă politica s-a produs pe parcursul a douăzeci de ani.
Există doi factori fundamentali care au facilitat succesul ideilor socialiste în America Latină: subdezvoltarea şi atitudinea antiamericană. America Latină a fost de-a lungul întregii sale istorii un continent cu puternice contraste sociale. Există aici o acumulare istorică de subdezvoltare ale cărei origini trebuie căutate în perioada imediat următoare descoperirii, cînd bogăţiile noului continent au început să ia drumul Europei. Eduardo Galeano a analizat în cartea sa Venele deschise ale Americii Latine modul în care bogăţia continentului a alimentat propria sa sărăcie, alimentînd prosperitatea altora. “Ploaia care fertilizează centrele puterii îneacă întinsele regiuni periferice ale sistemului”, observa Galeano. Subdezvoltarea este un teren propice pentru ideile marxiste a căror forţă de seducţie constă în primul rînd în autoprezentarea ca panaceu pentru toate problemele societăţii. Contrastele sociale sînt indispensabile pentru succesul discursului marxist, rămas altfel fără obiect. Pe de altă parte, succesul socialismului în ţările latino-americane a fost şi o consecinţă a situaţiei politice globale. Uniunea Sovietică, patria socialismului , era în conflict politic şi ideologic cu Statele Unite. În America Latină însă se acumulase un puternic sentiment antiamerican, ceea ce a impulsionat sentimentele prosovietice şi prosocialiste. Scriind despre căderea dictatorului nicaraguan Somoza, M.V.Llosa surprindea exact fenomenul “În cele din urmă alternativele sînt socialismul autoritar sau democraţia reprezentativă. Ceea ce se poate spune cu certitudine este faptul ca, prin atitudinea lor, Statele Unite au făcut extrem de dificilă susţinerea celei de-a două opţiuni, facilitînd afirmarea punctului de vedere potrivit căruia singura apărare reală împotriva imperialismului şi modul cel mai rapid de reconstrucţie a ţării este modelul sovietic, chinez sau cubanez.”
Din perspectiva unor societăţi bolnave de injustiţie cum erau cele latino-americane socialismul avea caracteristicile unui panaceu. Problemele politice, economice şi sociale ale Americii Latine au favorizat succesul ideilor marxiste, cu atît mai mult cu cît opţiunile politice nu erau între liberalism şi fascism ci între socialism şi fascism.
Contactul cu realităţile latino-americane, cu injustiţia, corupţia, analfabetismul şi exploatarea sînt experienţa practică ce l-a împins pe Llosa spre socialism. Vocaţia scriitorului latino-american este de a fi exponentul maselor. În viziunea lui Llosa, în scriitor se manifesta o duplicitate - el vrea să fie fidel unei vocaţii creatoare dar în acelaşi timp trebuie să fie fidel unei concepţii politice.  Influenţa teoretică a fost conectarea la dezbaterile stîngii franceze, în care se remarcau doi mari intelectuali ai acestui secol, Sartre şi Camus. Prima ediţie a volumului Contra viento y marea, ce reuneşte scrierile sale politice, avea iniţial titlul Între Sartre şi Camus, deoarece, după cum mărturiseşte Llosa în prolog, volumul urmăreşte ucenicia  unui intelectual latino-american sedus de inteligenţa şi jocurile dialectice ale lui Sartre şi convins, în cele din urmă, de reformismul lui Camus.
În 1952, în urma mai multor evenimente internaţionale, Sartre începe să apere poziţiile Partidului Comunist. Această colaborare a fost întotdeauna condiţionată însă de propriile sale opinii. Sartre a redus prietenia sa cu comuniştii după insurecţia de la Budapesta din 1956 dar a urmat, în plan politic, direcţiile sale fundamentale: angajarea împotriva razboiului din Algeria, sprijinul pentru mişcările de independenţă naţională, exaltarea unei ideologii tierremondiste.
“Colaborarea cu Partidul Comunist este în acelaşi timp necesară şi imposibilă”. Este necesară pentru că, în concepţia lui Sartre, socialismul este singurul răspuns global la problemele societăţii. Este necesară pentru ca forţa politică a cărei luptă are drept scop socialismul este Partidul Comunist. Este imposibilă pentru că Partidul Comunist este dogmatic şi prea legat de Uniunea Sovietică, unde se comiseseră, chiar în numele socialismului, abuzuri şi crime. Llosa împărtăşeşte iniţial opinia lui Sartre referitoare la superioritatea  socialismului ca sistem de organizare, la capacitatea sa de a asigura democraţia socială spre deosebire de democraţia capitalistă  care este un regim doar aparent democratic. Comun cu Sartre, Llosa mai are iniţial şi atitudinea favorabilă socialismului în ciuda deficienţelor evidente ale acestuia.  Sufragiul universal nu este în capitalism un mod real de alegere ci doar o amăgire pentru că puterea pierde legătura cu masele. La fel ca şi Sartre, pe Llosa îl caracterizează totuşi o anumită atitudine critică în faţa socialismului. Sartre, care se declarase doar “tovarăş de drum” al partidului comunist, a avut atitudini prosovietice, prochineze, castriste, troţkiste. A fost în favoarea diverselor variante ale marxismului şi ale socialismului, inclusiv celei a social democraţiei suedeze despre care a recunoscut că reuşise cea mai bună conciliere între justiţia socială şi libertatea individuală.
O influenţă extrem de puternică au avut-o asupra lui Llosa opiniile lui Sartre referitoare la funcţia literaturii. Literatura nu este doar un mijloc de petrecere a timpului sau de ridicare a unor probleme asupra existenţei ci are o funcţie socială. Scriitorul trebuie să-şi justifice literatura, să contribuie la distrugerea vechiului sistem şi la instaurarea socialismului. Punctul de vedere a lui Sartre se suprapunea perfect pe profilul scriitorului latino-american. Pentru Sartre scriitorul poate să-şi îndeplinească aceasta funcţie doar în afara Partidului Comunist care încetase să mai fie revoluţionar supunîndu-se Partidului Comunist Sovietic
A. Camus, alt intelectual influent în Europa în perioada de după război, împărtăşea şi el opinii politice de stînga. Atît Sartre cît şi Camus erau atei şi se numeau socialişti deşi nici unul nu era membru al partidului comunist; ambii criticau injustţtia, exploatarea, sărăcia, colonialismul şi neocolonialismul. Ambii luptau pentru o schimbare profundă a societăţii. Totuşi, spre deosebire de Sartre, poziţia lui Camus nu era atît de strictă; el accepta limitele marxismului. Diferenţa fundamentală între cei doi avea să fie evidentă  în cadrul polemicii ce s-a născut în anii  ‘50 referitoare la taberele de muncă forţată din Uniunea Sovietică. Poziţiile celor doi în faţa acestor probleme aveau să fie totalmente diferite. Sartre accepta faptul că crimele stalinismului erau abominabile, dar pentru el, singurul mod legitim de criticare a deficienţelor socialismului  trece printr-o prealabilă solidaritate cu forţele care reprezintă cauza progresului.  În acelaşi timp, comparînd deficienţele socialismului cu cele ale capitalismului, Sartre era de părere că cele ale capitalismului sînt mai rele. În ciuda defectelor sale  sistemul politic al Uniunii Sovietice reprezenta pentru Sartre opţiunea justiţiei în timp ce capitalismul, în ciuda aspectelor sale pozitive, este simbolul injustiţiei. În disputa purtată în acei ani în jurul deficienţelor socialismului, evidente după denunţarea stalinismului de către Hrusciov, în ciuda faptului că a luat poziţie, Llosa şi-a păstrat în linii mari atitudinea favorabilă socialismului, într-o argumentaţie asemănătoare cu cea a lui Sartre.  Spre deosebire de Sartre, pentru Camus faptul că socialismul a folosit forţa pentru a-şi anihila opozanţii îl discreditează, cu atît mai mult cu cît reprezenta speranţa unei întregi lumi. Camus credea că pratica terorii îndeparta socialismul de corectitudinea morală şi de obiectivele sale acesta pierzîndu-şi creditul moral.
Llosa  a fost iniţial sub influenţa lui Sartre pe care îl urma cu pasiune, citindu-l pe Camus fără entuziasm. Într-un   articol din 1975, Albert Camus şi morala limitelor, mărturiseşte că nu mai citise Camus din tinereţe pînă la acea dată. Lectura Omului revoltat   i-a dat o nouă imagine asupra lui Camus făcîndu-l  să-şi   dea seama că avea multe păreri în comun cu  acesta referitoare la opţiuni dificile de politică şi cultură. Spre sfîrşitul anilor ‘70 cînd Llosa ajunsese definitiv la concluzia că socialismul eşuase, ajunsese în acelaşi timp la concluzia că A. Camus avea dreptate cînd propunea morala limitelor, adică acceptarea limitelor socialismului şi ale omului şi respingerea oricărei poziţii extremiste, a oricărui fanatism, a oricărei dogme. Camus era convins că orice teorie care se prezintă ca absolută termină prin justificarea crimei şi a terorii. Socialismul este o soluţie, remarca Llosa sub influenţa acestei idei, dar nu una absolută, şi trebuie acceptat şi punctul de vedere al adversarului, trebuie admis faptul că şi el poate avea dreptate. Într-o perioadă politică în care ideologiile de dreapta şi de stinga se înfruntau pentru cucerirea hegemoniei,  Camus propunea pluralitatea opiniei, admiterea punctului de vedere al adversarului şi reflexia asupra argumentelor acestuia. Camus nu admite pretenţia de a avea dreptate în orice problemă, cum pretindeau ideologiile epocii; în glumă, obişnuia să spună că dacă s-ar fi putut organiza un partid al celor nesiguri de punctul lor de vedere i-ar fi plăcut să fie membru al acelui partid. Dupa decepţia definitivă în faţa socialismului, a marxismului în ansamblu, Llosa şi-a dat seama că obsesia lui Camus fusese justificată şi profetică. Socialismul nu era soluţia absolută, la fel cum nu era nici capitalismul, ci o sinteză a celor două sisteme. În articolul Amăgirea tierremondismului  Llosa  remarca umanizarea capitalismului graţie influenţelor socialiste, mai ales în domeniile educaţiei şi protecţiei sociale. Incompatibilitatea celor două sisteme se transformă în complementaritatea lor.
Din faptul că scriitorul simte nevoia implicării politice în calitate de reprezentant al maselor derivă o caracteristică fundamentală a socialismului aşa cum îl inţelege Llosa - acesta e conceput mai degrabă ca o atitudine decît ca o convingere şi constă în capacitatea de a pune înaintea ambiţiei personale un ideal colectiv dar de a găsi în această dedicare o realizare personală. Atîta timp cît scriitorul se simte reprezentant al maselor, opţiunea sa politică este cea care oferă cel mai mult acestora şi nu neapărat cea care se suprapune pe structura sa interioară. Există la Llosa, din punct de vedere politic două opţiuni: una în calitate de reprezentant al maselor şi alta personală. Socialismul este sistemul care asigură rezolvarea marilor probleme sociale. Llosa se consideră socialist pentru că se simte reprezentant al maselor. Din punct de vedere intelectual, socialismul are multe deficienţe. Cum clasa muncitoare ocupă centrul atenţiei, socialismul uită de intelectual şi de nevoile sale. Rezultatele sale în plan social sînt laudabile, dar în plan cultural sînt multe lucruri de corectat.
O a doua trasătură fundammentala a socialismului în accepţia lui Llosa este existenţa opoziţiei politice. Ideea de opoziţie este fundamentală în gîndirea lui Llosa. Rolul opoziţiei într-o societate este de a limita puterea. Existau în acea vreme partide comuniste care acceptau pluripartidismul ca o condiţie a bunei funcţionări a societăţii şi Llosa vede în aceasta o garanţie a progresului şi a libertăţii.
Pentru  mutatiile intervenite în concepţia lui Llosa asupra socialismului este importantă atitudinea sa  faţă de Uniunea Sovietică pentru care a avut “o simpatie entuziastă pentru aproape toate aspectele sistemului său politic şi social, cu excepţia celui cultural”. El era convins de faptul că revoluţia şi socialismul au adus mari beneficii poporului sovietic motiv pentru care apăra imaginea acestuia, în ciuda greşelilor comise în plan cultural.  În polemicile inevitabile care se năşteau în faţa problemei sovietice Llosa lua apărarea modelului sovietic,  mai puţin în aspectele culturale. Cultura este pentru Llosa un domeniu în care statul nu are dreptul să intervină sau să-şi impună punctul de vedere. Aici intelectualul creator trebuie să-i amintească statului “morala limitelor.”
În iulie 1968  Llosa a vizitat Uniunea Sovietică. Paradoxal, deşi vizita era după intervenţia militară din Cehoslovacia, Llosa îşi păstrase în linii mari atitudinea favorabilă socialismului şi Uniunii Sovietice. În articolul pe care l-a scris după vizită a apărat patria socialismului în faţa clişeelor care discreditau această ţară în străinatate. În plan social,  societatea sovietică oferea o imagine egalitară şi omogenă. Llosa remarca faptul că socialismul sovietic, în ciuda acuzelor, nu pierduse vocaţia internaţionalistă. Ceea ce se întîmpla  era faptul că sovieticii confundau ideea de socialism cu Uniunea Sovietică şi reproşau Chinei, Cehoslovaciei sau Cubei  “ingratitudinea faţă de URSS”.
Admiraţia lui Llosa pentru sistemul sovietic a început să se diminueze considerabil la sfirşitul anilor ‘60  în primul rînd reevaluînd implicaţiile invadării Cehoslovaciei, act politic pe care îl caracterizează mai tîrziu drept “o agresiune cu caracter imperial ce constituie o dezonoare pentru patria lui Lenin, o stupiditate politică de dimensiuni extraordinare şi un prejudiciu ireparabil pentru cauza socialismului în lume“. A fost momentul în care Llosa şi-a dat seama de faptul că metodele socialismului nu erau diferite ci foarte asemănătoare celor ale capitalismului şi că pretenţia de a avea dreptate absolută justifica crimele: ”Trimiterea de tancuri sovietice la Praga pentru a lichida prin forţă mişcarea de democratizare a socialismului este la fel de condamnabilă ca şi trimiterea Infanteriei Marinei Americane în Santo Domingo pentru a  înăbuşi prin violenţă o mişcare populară împortriva unei dictaturi militare şi a unui sistem social nedrept.” Pentru a revela asemănarea dintre practicile capitalismului şi cele ale socialismului, Llosa se foloseşte de o comparaţie: intervenţia americanilor în Republica Dominicană şi a sovieticilor în Cehoslovacia au ceva în comun - dispreţul pentru adevăr. Pe de altă parte,  acest eveniment demonstrează că destinul ţărilor din lumea a treia care în acel moment şi-a văzut spulberate speranţele întrezărind perspectiva de a trăi perpetuu, între două forme diferite şi totuşi asemănătoare de servitute colonială. Eroarea comisă de sovietici era în acelaşi timp o lovitură dată forţelor de stînga din toată lumea şi un punct cîştigat de dreapta.
Evoluţia politică a lui Llosa merge de la acceptarea socialismului  la negarea lui, de la considerarea lui ca cel mai bun sistem politic pînă la aprecierea ca una din marile dezamăgiri ale istoriei. Cel mai important rol în această mutaţie l-a avut problema dreptului la critica sau libertatea de exprimare prin intermediul mijloacelor de comunicare, aspect de maximă importanţă pentru Llosa. Acest aspect este în strînsă relaţie cu morala limitelor, dreptul pe care-l are creatorul de a limita influenţa puterii. Relaţia dintre problemele societăţii şi dreptul de critica consta în faptul că soluţiile acestor probleme, pentru a fi autentice, se pot adopta doar într-un regim în care informarea este liberă pentru ca opinia publică să-şi poată exprima aprobarea sau critica. Informarea este, pentru Llosa, prima din problemele pe care societatea trebuie să le rezolve şi cenzura este flagelul numărul unu pe care societatea trebuie să-l eradicheze. Modul în care un sistem politic pune problema libertăţii este fundamentală pentru a-l defini. În articolul  Libertatea de informare şi dreptul la critică   Llosa îl citează pe Revel care, în Revirimentul democraţiei  pune accentul pe rolul fundamental jucat în societate de către cenzură: “ Marea bătălie a sfîrşitului secolului  XX, de care depinde rezultatul tuturor celorlalte, este bătălia împotriva cenzurii. Din orice parte ar veni şi sub orice pretext, cenzura este răul cel mai radical pentru că ea deposedează umanitatea de propriul său destin”. Într-o definiţie foarte concisă, Llosa afirma c㠓există libertate de informare într-o societate în care cetăţenii, prin intermediul diferitelor mijloace de comunicare pot critica puterea”. În acest domeniu s-a produs  ruptura fundamentalăă între Llosa şi socialism. A-i cere unui scriitor ca Llosa tăcerea este imposibil. Într-o perioadă în care încă mai credea în socialism, Llosa a luat atitudine cînd ţări socialiste precum Uniunea Sovietică sau Cuba practicau anihilarea criticilor prin intermediul unor false procese. Aşa a făcut şi în 1966 cînd doi scriitori ruşi, Andrei Siniavski şi Iuli Daniel, au fost condamnaţi pentru critici la adresa sistemului sovietic. În articolul pe care l-a scris cu acea ocazie se simte furia lui Llosa în faţa unui act politic ce discreditează Uniunea Sovietică  în lume şi, în acelaşi timp, discreditează socialismul. Llosa acuza societatea socialistă că nu înţelege necesitatea scriitorului şi a criticii lui, funcţia socială a creaţiei artistice care nu există fără nonconformism şi revoltă:  “raţiunea de a fi a literaturii este protestul, contradicţia şi critica. Scriitorul a fost , este şi va fi întodeauna un nemulţumit. Nici un scriitor satisfăcut de societate nu este capabil să scrie drame, nuvele sau romane care să-şi merite numele”. Llosa are convigerea intimă că literatura contribuie la perfecţionarea omului împiedicind inmovilismul intelectual, motiv pentru care îi adresează socialismului un ultimatum: “fie socialismul decide să suprime pentru totdeauna această facultate umană care este creaţia artistică şi să elimine odată pentru totdeauna acest specimen social care se numeşte scriitor, fie admite literatura în sinul său şi în acest caz trebuie să accepte un torent perpetuu de ironii,  satire şi critici”.
Către sfîrşitul anilor ’70 Llosa aderase la viziunea lui Camus. Dezamăgirea în faţa socialismului l-a făcut să recunoască faptul că autorul Ciumei  avea dreptate cînd spunea că singura morala capabilă să îmbunătăţească existenţa este cea dispusă să renunţe la ideile sale atunci cînd acestea intră în coliziune cu viaţa pentru că aceasta este mai de valoare decît acele idei, în numele cărora s-au justificat crime. Socialismul este un caz paradoxal: de-a lungul secolului XIX şi începutului secolului XX  a dat naştere celor mai mari speranţe fiind pentru mult timp visul celor care doreau o lume mai bună. Aplicarea sa în istorie, în ciuda anumitor rezultate benefice, este în ansamblu un eşec.
În acelaşi timp Llosa a înţeles o realitate fundamentală a socialismului - incompatibilitatea dintre idealul egalitar şi libertate. Într-o societate de oameni liberi nu poate exista egalitate la fel cum într-o societate care îşi propune să-i facă pe oameni egali libertatea nu mai poate fi respectată. Socialismul îşi propune înainte de toate egalitate şi statele socialiste au reuşit să facă o repartiţie echitabilă a bunurilor.  În acelaşi timp s-au îndepărtat de idealul de libertate, pentru că libertatea este posibilitatea de a alege între diferite opţiuni. Ţările socialiste oferă o singură opţiune în timp ce Statul se transformă într-un mecanism impersonal care controlează toate aspectele vieţii.
Paralel cu implicarea în disputele politice de pe poziţii marxiste, Llosa a făcut din socialism o temă centrală a marii sale literaturi, în mare parte o dezbatere asupra acestui modus vivendi. Războiul sfîrşitului lumii  este o reflecţie asupra socialismului libertarian opus autoritarismului marxist. Conexiunea teoretică este realizată de unul din personajele centrale, adept al socialismului anarhic, bakunian. Comunitatea primitivă Canudos are într-adevar cîteva caracteristici “bakuniene”- spontaneitatea organizării, respingerea statului şi a oricărei autorităţi în general, modul de raportare la elementele “negative” ale societăţii. Comunitatea socialistă arhaică apare aici ca o soluţie de depăşire a conflictelor sociale prin intermediul vieţii comunitare. Baza Războiului sfîrşitului lumii este un fapt istoric - răscoala ţărănească, reacţionară şi revoluţionară în acelaşi timp, inspirată de un predicator, care a avut loc în nordul Braziliei în ultimii ani ai secolului trecut. Acest episod l-a fascinat pe Llosa care vedea în el un simbol al rătăcirilor Americii Latine, o încercare disperată de depăşire a contradicţiilor acestei societăţi prin recuperarea unui mod primitiv de organizare. Istoria lui Mayta are ca temă fundamentală extremismele stîngii latino-americane, actuale şi astăzi. Romanul surprinde stînga latino-americană în infinitele sale variaţii, într-o perioadă de profunde schimbări sociale. Ceea ce încearcă Llosa să pună în relief este divizarea unei idei şi în acelaşi timp divizarea forţelor care susţin acea idee. Apar în acest roman partide de stînga, grupuri de stînga, alianţe de stînga, fronturi şi fracţiuni de stînga. Din punctul de vedere al diversităţii doctrinare, apar comunişti “puri”, troţkişti, stalinişti, maoişti, castrişti. Între aceste grupuri de stînga există mai multe discrepanţe decît asemănări, fiecare pretinzînd superioritatea propriului punct de vedere. Pe fondul unei acţiuni intolerante, orice efort de unificare este condamnat eşecului. Problema fundamentală a romanului este revoluţia socialistă. În acest sens, Llosa surprinde un mit politic central al Americii Latine, cel al revoluţiei socialiste. Impulsionată de revoluţia cubaneză, mişcarea revoluţionară cuprinde toată societatea latino-americană,  căzînd însă în extrema acceptării oricăror metode în dorinţa de a se impune. Revoluţionarii latino-americani din anii 60 respingeau valorile democraţiei, pe care o acuzau de “toleranţa represivă”, admirînd modelele cele mai crude ale absolutismului, în primul rînd maoismul. Faţă de prima şi singura revoluţie reuşită din America Latină, cea cubaneză, însuşi Llosa a avut iniţial o atitudine entuziastă. Victoria tinerilor revoluţionari cubanezi a impulsionat mişcarea socialistă latino-americană, vorbindu-se chiar de un model cubanez, o adaptare a revoluţiei la realităţile latino-americane. Iniţial, recunoaşterea marxismului ca filozofie oficială a noului regim  cubanez nu a împiedicat existenţa şi manifestarea altor curente ideologice. Libertatea de exprimare era evidentă. În timp însă, revoluţia cubaneză şi-a pierdut caracterul iniţial, apropiindu-se ca practică de celelalte regimuri marxiste din lume. Istoria lui Mayta  pune problema revolutiei socialiste din perspectiva troţkistă a acesteia, cu dezbateri toretice ample. Profesionist de profesie, în cea mai pura filiaţie leninistă, Mayta este simbolul unui tip de atitudine în faţa realităţii.
Fără îndoială, socialismul şi revoluţia menită să-l instaureze au fost miturile centrale ale Americii Latine în secolul xx . Pe mulţi continuă încă să-i fascineze. Un alt mare latino-american al acestui secol, Gabriel Garcia Marquez, continuă să creadă în revoluţia cubaneză şi în Fidel Castro, alături de care declară mereu că va merge pînă la capat. Din acest punct de vedere Mario Vargas Llosa este un caz special . Într-o primă fază, adeziunea sa la socialism a fost totală, înscriindu-se într-un curent cvasigeneral al intelectualităţii latino-americane. Reevaluarea permanantă a acestei atitudini l-a îndepartat însă treptat de marxism. La aceasta au contribuit în primul rînd importanţa specială acordată libertăţii, posibilităţii exprimării propriilor puncte de vedere fără îngrădiri din partea puterii. Conştientizarea imposibilităţii realizării acestui deziderat într-o societate fondată pe principii marxiste a fost cel mai important factor care a dus la îndepartarea sa de socialism. Pe de altă parte, din punct de vedere social, depăşind dificultăţile economice ale anilor 70 datorate celor două crize ale petrolului, societăţile capitaliste reuşiseră să creeze instrumente foarte eficiente pentru corectarea inegalităţilor în distribuirea bogăţiei, un ideal în esenţă marxist, fără a sacrifica libertatea. Societăţile socialiste demonstraseră că în cadrul lor idealul libertăţii este incompatibil cu cel al dreptăţii. În aceste condiţii, renunţarea lui Llosa la marxism a fost totală.  Mai mult, el nu  este astăzi legat nici măcar de social-democratie. La alegerile generale ce au avut loc în Spania în 1996, a participat la campania electorala a Partidului Popular, de orientare liberal conservatoare. Pentru Llosa, libertatea a fost de fapt întotdeauna mai importantă decît egalitatea sau dreptatea, pe care considera că societatea capitalistă le-a rezolvat mai bine decît cea socialistă.

Bibliografie

M.V.Llosa - Contra viento y marea, Barcelona , Seix Barral, 1990, vol. I, II
M.V.Llosa - La guerra del fin del mundo, Barcelona , Seix Barral,1993
M.V.Llosa - Istoria lui Mayta , Bucuresti, Editura Politică, 1994
Camus, Albert - Ecrits politiques, Paris, Gallimard, 1977
Revel, Jean-Francois - Revirimentul Democraţiei, Bucureşti, Humanitas, 1995
Sartre, Jean-Paul-Situations, Paris, Gallimard, 1947, vol.I