Tocmai propusesem colegilor de la „Familia" un număr tematic sau o serie unde să discutăm mai aplicat decît în editoriale problema culturii în România de astăzi (şi de ieri, şi de mîine), cînd Gheorghe Crăciun mi-a semnalat că la Interval se lucrează deja în acest sens. Aş fi vrut să facem acest prim pas pentru a provoca o dezbatere. E un moment de schimbare. Şi nu numai la noi. Aş îndrăzni să spun că Europa însăşi încearcă să configureze un nou concept cultural. Pînă la a vorbi, însă, despre sincronizarea cu această Nouă Europă, ar fi bine să ne definim, să vedem unde/cum stăm; în maşină, cocie, sau teleguţă. În fond, din timp în timp, chiar dacă nu de către fiecare generaţie, ar trebui reconsiderată situaţia noastră, înţelegînd prin asta mai ales prinderea conceptului definitoriu. Cu atît mai mult în situaţia de acum. Pentru că anii de comunism au afectat: spiritualitatea, relaţiile umane, limbajul, teoria, economia, valorile în general. Această enumerare spune că în primul rînd a fost afectată cultura, prin ceea ce reprezintă ea fundamental pentru om: valorile etice, estetice şi spiritualitatea.
Între 1948-1989, cultura română a cunoscut două tendinţe. Una este cea oficială, care urmărea ideologizarea bolşevic-socialistă, iar cealaltă este de împotrivire, de rezistenţă. De asemenea, cultura română a avut (şi mai are) două componente: una internă şi cealaltă externă. Părăsirea ţării a fost forma cea mai decisă de manifestare a împotrivirii faţă de dictatură, dar şi de salvare individuală. Ca într-o mişcare a pendulului, de continuitate şi discontinuitate, perioada respectivă a produs o ruptură. Au fost omorîte modelele, au fost desfiinţate instituţiile s-a interzis manifestarea unei elite rămase miraculos, pe contra-sens, a fost anihilată orice comunicare, orice punte spre lumea interbelică. Existau cărţile, dar ele nu sînt suficiente. Ele nu pot influenţa decît în excepţii instrucţia al cărei scop era ruptura şi care îşi subordona toate energiile politice, sociale, economice pentru a forma „omul nou". Cartea singură nu formează decît veleitari, în lipsa unor mentori şi ai unui climat potrivit. Începînd cu anii '70, astfel de mentori au apărut. Existenţa lor s-a făcut simţită în arte, ştiinţe, cercetare, în filozofie şi religie. Grupările formate astfel au rezistat aproximativ zece ani. În unele cazuri liderii au fost închişi, unii au emigrat, revistele literare au fost drastic cenzurate, li s-a luat multora dreptul de semnătură, iar cînd totul se degrada mai rău a fost impus protocronismul ca formă culturală a naţionalismului. O cumplită ironie a soartei, un cinism grotesc: să ştergi din mintea oamenilor trecutul (burghezo-moşieresc), iar atunci cînd sînt ultimii să-i convingi că au fost primii şi, în virtutea inerţiei, că moştenesc gloria înaintaşilor într-o continuitate aleasă.
Am trăit în mistificare, unde calitatea principală era adaptabilitatea. Au existat şi în partea culturii marii profitori, alţii au inventat diverse forme de supravieţuire şi chiar de participare mai puţin dezonorantă, într-o dublă raportare: la conştiinţa proprie şi la cei din diaspora. Acolo erau cei mai buni din toate domeniile care aparţin culturii (cei mai puţini, preoţii!). Ei au avut curajul să iasă din colectivismul de acasă şi au mizat, fără să fi avut această deprindere formată în exerciţiul liber, pe propriile puteri, pe destinul lor. Mi
s-ar putea spune că, totuşi, am avut în ţară personalităţi reprezentative în jurul cărora s-a creat o anume emulaţie, mi s-ar putea da exemplul lui Noica şi al „şcolii" sale de la Păltiniş... Dar nu este convingător, nu găsesc că ar fi avut loc acolo o polenizare culturală. Astfel de grupări au fost mai mult închideri decît deschideri culturale. Maestrului nu i-a plăcut atitudinea lui Andrei Pleşu, criticismul său, ori într-o cultură critica este mai importantă decît antrenamentul în imponderabilitate. Preocupaţi mereu de supravieţuire, intelectualii, agenţi ai culturii, nu au adunat, în cei cincizeci de ani, o astfel de tensiune încît, după 1989, să erupă. Au ieşit din comunism destul de afectaţi. A se vedea spre exemplu, conservatorismul profesorilor.
În acest moment apărem ca un popor lipsit de cultură. Înţeleg cultura drept un concept integrator, un a fi copulativ al valorilor. Valorile fiind: teoretice, economice, etice, politice, estetice şi religioase. Nietzsche considera cultura „unitatea de stil artistic în toate manifestările vieţii unui popor". Problema noastră de astăzi e tocmai lipsa acestei unităţi, lipsa de stil. Puterea unei culturi este dată de acest copulativ, de stil, de coerenţă şi autenticitate. Lipsa de cultură este evidentă cînd nu putem învăţa puţinele reguli ale democraţiei şi ale economiei de piaţă, cînd ne este atît de greu să ne respectăm pe noi înşine şi pe ceilalţi, cînd nu putem articula un proiect, o idee de perspectivă. Cu cît gradul de impregnare cu ideologia socialistă a fost mai mare, cu atît mai puţin putem vorbi de cultură. Apoi, „culturii" române de astăzi îi lipseşte şi acea diacronie folclorică, tradiţia, care poate genera tensiune în raport cu necesitatea modernizării. Aceasta a fost, de fapt, mereu, tensiunea specifică în istoria noastră culturală. Şi acum se discută despre modernizarea României, despre sincronizarea cu Europa. Dar nu în acelaşi sens ca în vremea lui Maiorescu sau în perioada interbelică. Acum este vorba de o întoarcere la alfabetul liberalismului economic şi al democraţiei, atunci, mai ales după Unire, sincronismul avea şi ambiţia egalităţii cu ţările vestice ale Europei.
Lipsa de cultură dublată de o hemoragie a corpului naţional, de o slăbiciune isterizată şi plîngăcioasă sînt simptome ale patologiei unei naţiuni. Mai grav, dar şi semnificativ, este faptul că nu există nici voinţă culturală. Guvernele de după 1989 au pus preţul o, pe cultură. Cultura nu este, însă, produsul unui minister, nici o tăbliţă cu „banii dumneavoastră", ci se vădeşte mai ales în proiectarea unei noi forme. Or, tocmai această formă, această idealitate ne lipseşte. Însăşi guvernarea României se face după o figură a baricadei, de o parte unii, de alta ceilalţi, politica e doar propagandă, fără a fi determinat interesul naţional, comun, indiferent de ideologie; justiţia socială, dreptatea, respectul valorilor nu au criterii, ci funcţionează după interese, clientelar; economia e subterană, fără nici un respect faţă de celălalt, de lege - în timpul în care în balanţa comercială apare profit de zece milioane, persoana îşi face casă de un miliard; preoţii se bat în biserică; morala este a lupului paznic la stînă, se cere moartea intelectualilor; nu se distinge vinovatul de omul cinstit, încercîndu-se o diversiune a generalizărilor: un procuror de la Braşov se scuză că nu a luat nici o măsură împotriva bandelor înarmate gata să se încaiere în oraş spunînd că şi ei, procurorii, sînt ca toată societatea românească, adică funcţia lui, acolo, este să ia forma unui grup, nu să elimine răul dintr-un grup (în paranteză fie spus, eu nu mă asemăn deloc cu acel procuror care purta ceas de aur bătut cu diamante şi sînt convins că nici el nu vrea să fie ca mine).
Peste toate acestea, pericolul care ameninţă cel mai brutal este al inversării raportului dintre cultură şi civilizaţie. Noi nu asimilăm nici cultura vestică, nu-i integrăm nici pe românii de peste hotare, ei fiind deja de această cultură, ci consumăm bunuri care aparţin civilizaţiei occidentale, mai ales pe acelea depăşite moral, de second hand. Această civilizaţie ne ocupă deja, ne transformă, dar într-un mod parodic. Nu valori, care sînt universale şi care pot căpăta distincţii naţionale, ci tot ce e ieftin şi de-a gata.
Pe de altă parte, reminiscenţele naţional-comunismului ne împiedică să participăm la noul concept cultural european. Naţiunea fiind un concept cultural, în acest moment al reformării ar fi nevoie, cred, de un proiect cultural. Ca întotdeauna avem un exces politic, dar fără substanţă culturală. Demagogie adică. În domeniul teoriei avem politologi, unii bine instruiţi, buni analişti, dar nu sînt chemaţi să contribuie la proiectul pe care-l consider necesar. Nu avem, însă, o filozofie a momentului, deşi Andrei Marga propune pragmatismul: „Filosofia pragmatismului este - aşa sună teza mea - o filosofie universală, care ar putea avea un impact fecund pe un teren pe care concurează acum zgomotos şi steril vestigiile dezarticulate ale hegelianismului sclerozat, ale neoromantismului prăfuit şi ale herderismului degradat" (Explorări în actualitate). În momentul cînd ar fi absolut necesară deschiderea, noi practicăm un conservatorism naţionalist nu atît prăfuit, cît reacţionar, agresiv şi discordant cu conceptul european care presupune integrare, comunicare şi respectul diversităţii. În domeniul artelor avem valori individuale, dar necunoscute pe măsură nici în ţară, nici în afară. În domeniul literelor există importante proiecte editoriale, o bună tensiune între generaţii, postmodernismul este destul de bine reprezentat, dar conservatorismul şi clientelismul funcţionează şi aici.
Ştiinţa este minimalizată însă, iar în ce priveşte cheltuielile de la buget pentru un om de ştiinţă sau pentru elite, în general, dacă le comparăm cu cele pentru handicapaţi, constatăm că sînt net în devafoarea celor dintîi.
Se poate pune întrebarea dacă într-o cultură este nevoie de un proiect, de o „direcţie", în sens maiorescian (altfel, nu), sau este deajuns fapta fiecăruia. Să zicem că nu ar fi nevoie de un proiect. Dar faptul că nu există la noi problema culturii, controverse, dispute, polemici este, zic eu, îngrijorător. Poate ar trebui să reluăm discuţia despre formă şi fond. E la fel de actuală ca în vremea lui Maiorescu sau a lui Lovinescu. Multe subiecte sînt interzise, ascunse sub covor sau ţi se atrage atenţia cu degetul la buze să
nu le pomeneşti. Aş propune, deşi în România nu este luată în seamă nici o propunere, ca Ministerul Integrării Europene, Ministerul Culturii şi Ministerul Educaţiei Naţionale să se transforme într-unul singur: Ministerul Culturii, Educaţiei şi Propagandei Naţionale. Acesta ar include şi ceea ce a fost Ministerul Reformei, şi Ştiinţa, şi Cultele, şi Sportul. De ministere pe vîrste nu cred că e nevoie.
Cred că acum trăim într-o aiureală. Nici formă, nici fond. Fără un proiect cultural (a se înţelege cu premise culturale, integrator, deschis, vizionar, în perspectivă europeană), stăm într-un fel de vreme care vremuieşte - dar nu cum înţelegea Constantin Noica, sub semnul universalului, ci într-o redundanţă - folosindu-ne de tehnici ale peticitului. Vorba ceea: nu ne este teamă de ministrul culturii, ci de cultura miniştrilor şi a politicienilor în general. Poate de aici ar şi trebui să pornim: să pretindem miniştrilor cultură. Pînă în 1996 nu s-a arătat a avea nici unul, acum ar fi vreo trei. Dar mai avem noi un obicei:  credem în miracole. Ne-am salvat mereu în ultima clipă. Asta îmi întăreşte convingerea că nu am avut niciodată proiecte, ci am stat sub semnul vremilor şi în canatul porţilor.
Scena românească este dominată (o spun sondajele) în acest moment de reacţionarism. Cu atît mai mult este necesar un proiect revoluţionar. Unul original nu este posibil, nici de dorit. Unul care porneşte tot de la ideea sincronismului, a imitaţiei, dublate de spiritul critic al celui căruia timpul îi permite să le facă pe toate mai tîrziu este concordant cu istoria noastră.