Am pornit, în însemnările noastre, de la ideea de bun simț că îmbolnăvirea
limbajului e de la sine înțeleasă într-o societate bolnavă. Numai în condiții
de normalitate socială, comunicarea între oameni se bazează pe reciprocitate
și transparență. Or, trăind într-o lume alienată, a dedublării și scindării
conștiințelor, cum a fost comunismul, criza profundă de realitate, nemaiîntîlnită
vreodată, a dus la o criză la fel de profundă a limbajului și, implicit,
a discursului cultural. Planul puterii era să culpabilizeze individul până
la totala dezumanizare, să facă din fiecare un complice - fie și prin tăcere
- la crime și abuzuri de tot felul. În edenul totalitarist, regimul i-ar
fi vrut pe toți egali, ignoranți și lași - cu atât mai mult, pe intelectuali
și pe oamenii de creație. Singura libertate admisă (de fapt, impusă la
ordin) era libertatea de a aclama și aplauda. În aceste condiții, nu-i
rămânea scriitorului român și intelectualului, în general, decât să se
refugieze în discursul subversiv. Când totul trebuie ascuns, nu există
o altă cale de a spune, totuși, adevărul, de a transforma suferința în
conștiință. Problema este că discursul ilicit este și el marcat de aceleași
tare ale limbajului comun anatemizat.
Pentru noi, figura emblematică a acestei tragedii rămâne scriitorul,
omul care scrie și gîndește dintr-o necesitate interioară. El s-a confruntat,
în totalitarism, cu cea mai cruntă poliție: poliția cuvintelor. Niciodată
nu s-a scris în literatura română atât de complicat: într-un fel, încrederea
în forța subversivă a cuvântului scris devenise ea însăși o boală, una
dintre cele mai cumplite obsesii, fiindcă ducea, implicit, și la o pierdere
de substanță (îndeosebi în textele prozatorilor). S-a crezut că suferința
provocată de trezirea prin cuvânt aduce de la sine denunțarea uitării ce
a acoperit-o, acuzând totodată urma desfigurărilor istorice pe care viața
însăși le suferise. Din păcate, omul hipnotizat de frică este ușor de anihilat
psihic și moral. Literatura s-a opus cât a putut acestui dezastru, dar
disputa era inegală. Nu numai că nu s-a reușit culpabilizarea puterii,
dar, la un moment dat, paranoia puterii a găsit ea însăși un spațiu prielnic
de manifestare în câmpul culturii. Tema puterii devenise una din temele
obsedante ale prozatorilor și dramaturgilor, în timp ce în administrație
și în instituțiile culturale s-au exercitat destule forme de dictat, uneori
la nivelul cel mai primitiv. Prin contaminare, personajele incriminate
în lumea imaginară a literaturii începuseră să semene tot mai mult cu figuri
binecunoscute din comunitatea scriitoricească. Experiența scrisului a suferit,
în felul acesta, cea mai umilitoare înfrângere.
Chiar și azi se întâmpină mari dificultăți în a vindeca, într-un fel
sau altul, canalele comunicării și receptării artistice. Ar fi nevoie de
scrieri puternice care să impresioneze prin potențialul lor profund omenesc,
revelând nu numai o față sau alta a procesualității istorice, dar și posibilitatea
unei terapii împotriva suferinței și refulării. Un consens bazat doar pe
complicitate poate fi un fals consens, în timp ce adevăratul consens, în
cadrul unui discurs normal, se bazează pe acordul moral de conștiință.
Ne izbim însă - și ne vom izbi mereu - de dubla condiție, blestemată,
de obedient și disident a artistului (creatorului) în societate, inclusiv
în societatea post-totalitară: societate în care legătura organică a culturii
cu instituțiile ce o tutelează este, încă, un fapt politic. Asta înseamnă,
precizează un sociolog (Regis Debray), că exercițiul gândirii și al creației
tinde să fie totuna cu exercițiul autorității. Mai mult, orice producere
și difuzare de cunoaștere se articulează, în societatea modernă, ca o producere
și difuzare de putere. De unde paradoxul, tragic în esență, că participarea
artistului la această stare de lucruri înseamnă de fapt supunere, chiar
și când el se revoltă. Iată, mai pe larg, o descriere a Inchiziției culturale
(în fond, eterne), în viziunea aceluiași sociolog: "În inchiziție procedurile
sunt bisericești iar penalitățile statale: tribunalul ecleziastic... îl
predă pe eretic brațului secular. Inamicii credinței sunt automat inamicii
puterii civile. Prin ce mister? Pentru simplul motiv că unitatea religiei
asigură unitatea creștinătății și că fiecare principat se menține doar
prin osatura ecleziastică. Cine atentează la unitatea spirituală a credinței
atentează la coeziunea puterii civile. Cum spunem astăzi, la siguranța
statului. În aceste condiții, nu este posibilă o producție intelectuală
fără organizarea simultană a unei poliții intelectuale - corpul producătorilor
tinde să se confunde cu cel al cenzorilor. În Occident, primii ideologi
organizați au fost teologii. Prima poliție a ideilor a fost deci poliția
credinței. Clericul s-a născut ca agent de poliție. «Poliția»: cuvântul
datează din 1250, apogeul puterii clericale.
Polițistul este și el un ministru. Adică servitor. Ceea ce nu este
o dezonoare ci o meserie. În epocă chiar o înaltă demnitate: cea de ofițer,
scutier, șambelan sau secretar. Grea sarcină de purtat." (R. Debray, Le
scribe. Genese du politique, Paris, Grasset, 1980)
Conotațiile acestui lung pasaj reprodus de noi sunt cât se poate de
grăitoare. Cu puțin efort, le vom regăsi și în analiza unor stadii mai
evoluate și mai apropiate de cultura ultimelor decenii. Pe de altă parte,
atomizarea și mai cu seamă însingurarea condiției umane, în lumea modernă
(cu atât mai mult în sistemul concentraționar), au dus la fragmentarea,
aproape schizoidă, a discursului. Inclusiv a celui literar. La aceasta
se adăuga încă un aspect: societatea însăși suferea de o acută criză de
legitimare. În termenii teoriei lui Jürgen Habermas, criza era (și este,
de fapt, și acum) stratificată: la nivelul sistemului economic este criza
de "valori consumabile"; la nivelul sistemului administrativ este criza
de "motivații generalizate" (ținând seama de faptul că în "societatea administrată"
politica ia forma dispunerii de persoane, așa cum tehnica e forma însăși
a dispunerii de obiecte); în sfârșit, la nivelul sistemului sociocultural
- și acesta ne interesează în mod special - este "criza de sens". De altfel,
insistă Habermas, se observă în timp o deplasare a manifestării crizei
dinspre sistemul economic și cel administrativ spre sistemul sociocultural.
Acesta din urmă nu mai produce suficiente motivații pentru politica existentă
la un moment dat și, în perspectivă, nici pentru schimbările care se preconizează.
Un motiv în plus pentru a afirma primatul factorului uman, privit în strânsă
corelație cu sfera "acțiunii comunicative" practice, bazate pe norme și
valori, și al cărei mediu firesc de materializare este limba.
Vrem să spunem că maladiile discursului, la care ne referim, sunt de
natură mai mult ontologică. Este extrem de dificil să prindem sensul originar
al unor procese de gândire și creație care sunt rezultatul unei uriașe
decantări sociale desfășurate de-a lungul timpului. Fără stocaj de valori
nu există acumulare de semne și deci nici cultură, dar nici coduri de transmitere
a acestor semne. Habermas are, în multe privințe, dreptate. Cu cât ne îndepărtăm
mai mult de origine, cu atât lucrurile se complică pe parcurs. Creșterea
endogenă a cunoașterii și culturii duce la o autonomizare, desigur relativă,
a discursului cultural propriu-zis. Totodată, sporește considerabil tensiunea
dintre cultură și putere, pe măsură ce se adună toate aceste efecte ale
crizei iar falia se adâncește. (Firește, nu e vorba de o criză a creativității,
ci doar de o slăbire a funcției integratoare a culturii în cadrul sistemului.)
Greu de spus cine pe cine învinge. Pe moment, cultura se supune, chiar
cu prețul unor distorsionări sinucigașe, autorității agresive exercitate
de la nivelul structurilor de putere în stat (nu neapărat în statul polițienesc).
În timpul lung al istoriei, însă, ultimul cuvânt aparține întotdeauna culturii.
Ar fi fost de așteptat ca în societatea noastră (într-un moment de
condensare istorică), după vidul de putere rămas după dictatură, disputa
să se tranșeze fără echivoc în favoarea culturii. N-a fost așa, după cum
nici atomizarea scenei politice românești n-a influențat în sens pozitiv
relațiile de putere. Și cum răul vine tot din interior, adeseori preocupărilor
creatoare li s-au substituit din nou ambiții politice și, implicit, ambiții
de putere. Tentația puterii, la intelectuali, e în continuare destul de
puternică și, la urma urmei, firească (ținând seama că acum li se oferă
și opțiunea alegerii). Numai că aderând la structurile politice constituite,
în fapt le și legitimează, deși nu toate merită să fie legitimate. Într-o
societate pragmatică, intelectualii, în ciuda libertății de care dispun,
nu pot ține pasul cu politicienii de profesie, de regulă fiind primii sacrificați
(dacă jocurile de culise o cer). Menirea lor ar fi - cum se repetă până
la obsesie în ultima vreme - să introducă eticul în politic. Curată utopie.
Șanse mai mari au tehnocrații, dar idealul unei meritocrații reale este
departe de a se împlini, chiar și într-o societate democratică și pluralistă.
Puterea e preocupată, întâi de toate, de propriul ei confort intern. La
polul opus, tendința e de repliere într-un spațiu al contraculturii, într-un
underground elitist, receptat de simțul comun ca anarhic. Contracultura
obișnuiește să reacționeaze la eșecul ei politic mutând accentul de pe
transformarea societății pe transformarea individului, orientându-se după
liniile gândirii utopice. Niciodată eșecul politic al unei mișcări contestatare,
pornind de la premise culturale, nu e total. Dimpotrivă, aceasta se transformă
într-o colectivitate - e drept, mai restrânsă, dar "mai dogmatic constituită
de o minoritate care-și păstrează cu înverșunare credințele cu ajutorul
unor ritualuri și al unei percepții selective a lumii" (H. P. Dreitzer).
Așa e, bunăoară, situația grupurilor de influență (care sunt grupuri depolitizate
ale contraculturii), tot mai elitiste și de aceea, la rândul lor, contestate.
În domeniul culturii inegalitatea rămâne extremă. Departe de a fi locul
ideal al armoniei și al liberei comunicări, contracultura e un spațiu al
conflictelor de orientare normativă. Mult mai tolerantă este puterea cu
subculturile de tot felul, ușor de digerat și manipulat. Oricâtă rezistență
ar opune culturii dominante, subculturile nu pun niciodată în pericol supremația
acesteia.
În zilele noastre, culturii nu i-ar rămâne decât șansa unei noi înregimentări,
fie că o face direct sau mascat. Deocamdată, după cum se petrec lucrurile,
raportul dintre putere și cultură este unul tensionat, marcat de numeroase
frustrări și deziluzii. Maladiile discursului nu dispar nici ele, ci se
adâncesc: doar că inhibițiile fac loc exhibiționismului și, pe alocuri,
unei transparențe de-a dreptul dezamăgitoare. La toate acestea se adaugă
un nou conflict, acela dintre succes și valoare, caracteristic societății
de consum spre care ne îndreptăm. Eliberate de ideologie, de latura ei
mistificatoare, contracultura și cultura oficială nu sunt separate, ci
se află într-un raport constitutiv de interdependență. Contracultura reprezintă
partea avansată (avangarda, spre exemplu), dar o pândește mereu pericolul
de a fi recuperată de cultura industrială "de serie" (în "era reproductibilității
artei" de care vorbea Adorno). Totodată ea riscă să se izoleze în negație
și "să supraevalueze represiunea culturală și să cadă într-un individualism
romantic și reacționar".
Tendința de fond însă - într-un scenariu global integrator - e de a
face din centrele de cultură centre de putere și de decizie politică. Asta,
în virtutea principiului enunțat mai înainte, după care orice producere
și difuzare de cunoaștere se articulează, în societatea modernă, ca o producere
și difuzare de putere. Sistemul nu se poate dispensa de cultură, acesta
având nevoie - cum sublinia Habermas - de o legitimare din ce în ce mai
solidă. După cum orice stocare de valori și de cunoaștere generează putere.
În varianta cea mai optimistă, cultura s-ar vedea aptă să înlocuiască funcția
socială a religiei - "mai indicată să realizeze integrarea permanentă și
nobilă a tuturor în sistem".