Puterea în cultură
Gheorghe Crăciun
MIRĂRI DE SCEPTIC OPTZECIST
 

Mi s-a întîmplat de cîteva ori în ultimii ani să aud că în viața noastră literară lucrurile merg din ce în ce mai prost, dar asta și din vina generației '80 care refuză sau nu e în stare să iasă în față și să preia puterea. Cei care mă interpelau astfel erau de obicei scriitori mai în vîrstă decît mine, nemulțumiți de noua stare de lucruri însă deloc dispuși la inițiativă și implicare. Sigur, era de la sine înțeles că ei nu mai aveau energia necesară schimbării și că această energie aparține celor mai tineri care ar trebui să treacă la acțiune. Au existat însă și unu sau doi scriitori din așa numita generație '90 care, formulînd exact același reproș și acuzîndu-i pe optzeciști de lipsă de inițiativă, își motivau incapacitatea de a se implica ei înșiși în ceea ce doreau să se întîmple prin lipsa experienței și a prestigiului literar.
Situația descrisă mai sus pare valabilă și astăzi, deși mulți dintre aprigii partizani ai schimbării centrelor de putere în viața noastră literară s-au cam resemnat. Unii dintre ei au reușit să-și creeze mici parohii în care exercită o influență confortabilă, nu neapărat negativă, alinătoare de ofuri și frustrări. Apariția, în urmă cu cîțiva ani a unei asociații literare intitulate ASPRO i-a făcut pe mulți dintre cei vajnici, după o perioadă de firească derută, suspiciune și chiar și așteptare a unor minuni -să recadă în mai vechile lor nemulțumiri, achiziționate și înainte și după decembrie 1989, și să spună încă o dată că în țara asta nimic nu merge și că nimic nu poate fi clinitit din loc. Mulți abonați ai speranței de pe marginea terenului de joc au ajuns la concluzia că prin înființarea ASPRO generația '80 și-a arătat definitiv limitele, ea a rămînînd ca și pînă acuma o generație puternică dar fără putere, o generație, la urma urmelor, de "moftologi ai profesionalismului literar" care, în loc să se bată cu Uniunea Scriitorilor pentru patrimoniu și supremație, s-a mulțumit cu înființarea unei fundații de programe, care dă premii literare naționale, organizează din cînd în cînd unele "acțiuni" interesante, deși fără efect practic, dar n-are nici un ban, nu dă ajutoare, nu organizează delegații în străinătate, nu e nici măcar în stare să-și îngroape membrii decedați. Bref, generația mea ar fi - după cum asertează, mai de-a dreptul, mai pe ocolite, o parte din vocile care alcătuiesc gura tîrgului nostru literar - o generație deschisă spre cultură (care, și aceea, prea miroase a cosmopolitism) și închisă în sine pînă la cecitate, inaptă adică de pactizări, înțelegeri, convenții, compromisuri, asocieri strategice. Inaptă sau inapetentă, dacă nu cu totul neînstare să intre în arena jocurilor puterii, în orice spațiu s-ar desfășura acestea.

Dar s-a mai întîmplat cu această generație pe care multă lume de bine o deplînge încă un fenomen interesant. Încet-încet ea a început să producă individualități singuratice ca Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ștefan Borbély, Sorin Antohi, Magda Cârneci, Călin Vlasie, Marta Petreu, Radu Călin Cristea, Liviu Antonesei, Cornel Nistorescu sau Stelian Tănase (și acestea nu sînt singurele exemple posibile, iar unele exemple ca Matei Vișniec, Mihai Dinu Gheorghiu și Cristian Moraru nu mai țin de stricta realitate românească) care și-au luat soarta în mîini, într-un soi de automanageriat de care puțini intelectuali mai bătrîni, cu imagine bine definită și prestigiu mult superior, s-au dovedit în stare. Să fie aceasta o lecție de individualism pozitiv pe care lumea culturală românească ar trebui să se grăbească să o învețe?
Pun această întrebare gîndindu-mă și la faptul că nu toate numele amintite mai sus au în continuare legătură directă cu literatura. Unii scriitori optzeciști și-au găsit după 1990 vocația în gazetărie, în politică și în analiza politică, în comerțul de carte și de artă, în activitatea editorială, în sălile de curs ale universităților. Mulți scriitori optzeciști pot fi considerați niște oameni realizați și poate că unii dintre ei chiar și trăiesc, în sfîrșit, conștiința realizării propriei lor vieți, însă, probabil, cu acel sentiment al provizoratului și al neprevăzutului pe care trebuie să-l fi încercat cîndva și colonistul american al Vestului sălbatic. Realizați cum par, ei știu că trăiesc în continuare în contexte minate, inconfortabile, structurate în adîncime de obscure coterii, alianțe secrete și compromisuri, la care ei nu pot participa, fie pentru că sînt eludați din scheme, fie pentru că nu au încă - și poate nu le vor avea niciodată - deprinderile și calitățile necesare.
Toată lumea știe că viața literară și culturală românească n-a fost, pînă în 1989, și nu e nici acum, mult diferită de alte existențe de breaslă. În literatură și în cultura de vîrf se pătrunde greu, după ce ai făcut toate dovezile talentului, puterii de a fi o adevărată persoană publică și ale capacității de a stabili prietenii la bine și la rău, aruncîndu-te în luptă, pentru apărarea idolilor tribului și, firește, de partea celor care te-au adoptat, ori de cîte ori situația o cere. Lumea literară, dar mai ales lumea literaturii, nu suportă democrația (cum îi place să spună unui parcă prea aristocratic romancier autohton contemporan) pentru că mai ales aici domnește ierarhia. Marile personalități creatoare sau criticii literari nu sînt niște monștri de obiectivitate și intuiție a valorii. Cei care scriu și pun note sînt și ei oameni. Pentru a nu se cădea în anarhie sau entropie, unii oameni sînt investiți cu dreptul de a face legea. Iar legea e întotdeauna dură, pentru că ea aparține celor care apără o anume ordine.

Oricît ar părea de paradoxal pentru acei tineri scriitori care s-au săturat pînă peste cap de muzica și zgomotul care înconjoară de aproape două decenii existența generației '80, ea n-a fost, în contextul vieții literare românești din deceniul trecut, o generație iubită din pur sentiment, ci una acceptată de nevoie și poate chiar și din interes. Ea a putut părea pentru multă lume de bine o generație eroică și dispusă la acceptarea unei condiții intelectuale umile, adică o generație care de dragul artei preferă să muncească la țară (vezi enorma cohortă a profesorilor navetiști) sau în medii obscure și periferice și să-și ducă traiul prin mansardele sau subsolurile vieții  sociale comuniste, pentru a  ieși astfel, o dată și încă o dată - purificată și întărită -  la suprafața estetică a mult aplaudatei noutăți și noi simțiri literare românești din anii '80. Ce mai conta dacă extraordinar de promițătorii tineri scriitori Florin Iaru, Mircea Nedelciu și Gheorghe Iova cărau materiale (fie acestea și cărți) cu cîrca, dacă faptul acesta nu le slăbea cîtuși de puțin talentul? Adevărul este că situația lor civilă nici nu a prea contat la cei în cauză. A existat la mulți optzeciști un anume orgoliu al cantonării în munci anonime. A existat o anume nepăsare a scriitorului tînăr al anilor '80 față de condiția sa periferică, de exclus de la mesele și serbările vieții noastre literare, dar și o certă rezervă față de privilegiații acestei vieți. Iar această atitudine a rămas.
În măsura în care generația '80 nu mai e ce a fost înainte de 1989, adică o generație marginalizată de navetiști, dascăli de țară, corectori și mărunți funcționari, și ea și-a depășit vechiul statut social, această nouă situație nu se prea vede, pentru că ea continuă să nu aibă prea mare importanță. Putem aduce aici în discuție o anume discreție de comportament și un complex al marginalității, dar și o lipsă de educație pentru planurile de sus ale vieții publice, o lipsă de abilitate în sfera relațiilor de putere. Și chiar și un surplus de bun simț, resemnarea într-o sensibilitate ultragiată, înecată eventual, încet și sigur, în alcool și delăsare boemă. Cazurile sînt destul de numeroase, cum se știe. E aici, desigur, și mult orgoliu, e și destul dezgust, dar e și o conduită mofturoasă, pasivistă, dezarmată imediat după primele înfruntări, e o retragere, s-ar spune, în confortabilul sentiment al deșertăciunii deșertăciunilor sau în unele / alte lucruri considerate esențiale.

Dar aceste lucruri esențiale chiar există, pentru unii membri ai generației ele au ajuns să se confunde cu cursurile universitare. E incredibil cît de mulți scriitori optzeciști (nu doar critici și eseiști) au devenit de zece ani încoace universitari. Eu însumi mă număr printre aceștia, fără a face din noua mea condiție un motiv de satisfacție și fără a considera mediul universitar un mediu care să mi se potrivească întrutotul. Cred că în situația mea sînt mulți alți scriitori de 40-50 de ani care au găsit în universitate un refugiu, o sursă de timp liber și garanția unor lecturi continue și serioase, dacă nu chiar un loc de așteptare destul de confortabil, deloc lipsit de oportunități. Dar mediul universitar românesc e deocamdată un mediu în care puterea culturală se face simțită destul de puțin. Universitățile noastre sînt încă dominate de crispare, provincialism, placiditate, stereotipie academică, obsesii culturale minore. Lipsește anvergura unor proiecte educaționale mai ales în domeniul umanistic, lipsește în continuare din literatura română viziunea integratoare de tip european. Universitățile românești nu sînt, din păcate, creatoare de opinie culturală, mediile noastre de comunicare ne le acordă importanță sau le acordă tocmai importanța pe care ele o merită în acest moment. Publicațiile de specialitate ale universităților noastre nu se văd, iar cărțile (majoritatea cursuri de rutină) publicate de editurile universităților românești arată ridicol, de la copertă la - de cele mai multe ori - conținut. În universitățile noaste nu se nasc idei, nu apar curente de opinie, nu se fac cercetări de anvergură. Ele produc, în general, același tip de tînăr intelectual lipsit de personalitate și ambiție care ajunge să-și găsească un loc în viață grație mai mult întîmplării sau favoritismelor de orice natură decît datorită pregătirii sale. Unde este atunci această generație de noi universitari în care s-au investit atîtea așteptări, de la care atîta lume a așteptat încă o dată și pe un alt plan, marea schimbare?
Intrată în universități, generația '80 a fost repede înghițită de sistemul birocratic, de ierarhiile piramidale sacro-sancte, de anacronice obișnuințe didactice, de rutină și placiditate. Vechiul ei spirit insurgent a fost deviat spre scrierea și publicarea de cursuri și de lucrări științifice cu bătaie scurtă și oricum lipsite de impact în planul realității literare curente. În felul acesta universitarul optzecist nu face altceva decît să-și fure singur căciula, liniștindu-se poate cu ideea unui apostolat de pură supraviețuire, într-un mediu în care reforma nu oferă bani nici măcar pentru gresarea vechilor mecanisme ruginite, ca să nu mai vorbim de atît de necesarele noi tehnologii. Să recunoaștem totuși că eșuarea într-o carieră didactică nu este pentru un scriitor viu un accident chiar de toată mîna. Ideea liniștitoare de cantonare în esențial rămîne, fie și doar ca iluzie a unei "înțelepte" experiențe creatoare la care ai ajuns în cele din urmă, experiență din care se pot împărtăși și alții, tinerii dornici de succes literar și de dăruire filologică.
În legătură cu aceste lucruri esențiale în care pînă la urmă vîrsta e aceea care te obligă să te retragi, simt nevoia să fac aici o paranteză: lumea literară românească e în momentul de față și mai destructurată și mai atomizată decît în urmă cu 10-20 de ani. Existența publică a scriitorului nu mai înseamnă mare lucru. Marcat de o senzație de insecuritate (într-un sistem care nu dă semne că l-a acceptat și îl recunoaște, în sfîrșit, drept un producător de bunuri simbolice de care societatea are nevoie), scriitorul de 40-50 de ani al acestui moment riscă să o ia razna și să eșueze în tot soiul de caraghioase metafizici care, chipurile, ar reprezenta în lipsă de ceva mai bun, un pact de mîntuire pe care el l-ar încheia cu propria lui viață. Nemaifiind în continuare sigur că el merge bine pe drumul pe care l-a ales cu ochii deschiși, acest scriitor preferă să închidă ochii, devenind brusc un om cu frica lui Dumnezeu și acceptînd mai degrabă să cadă în bigotism decît să rămînă singur și neajutorat. Am la îndemînă destule exemple, unul mai ciudat decît altul, pe care, pentru a nu strica echilibrul acestor considerații, prefer să nu le fac publice.

Să revenim la problema puterii, la problema puterii de a face lucruri de anvergură, cu bătaie lungă. Pe lîngă singuratici, putem să numărăm în cadrul generației și unele minigrupări optzeciste destul de răzlețe, risipite cam pe întreg teritoriul țării, în general în redacția unor reviste literare, pe salarii care abia dacă te lasă să trăiești de azi pe mîine, grupări ce par constituite în jurul unor idei comune: Traian Ștef, Ioan Moldovan și Ion Simuț la Oradea (revista "Familia"); Al. Cistelecan și Virgil Podoabă la Tîrgu-Mureș (revista "Vatra"); Viorel Marineasa și Daniel Vighi la Timișoara (revista "Ariergarda"); Romulus Bucur și Vasile Dan  la Arad (revista "Arca"); Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu și Iustin Panța la Sibiu (revista "Euphorion"). Dar sînt aceste grupări și niște nuclee de gîndire și sensibilitate care - pentru a reveni, într-adevăr, la oile noastre - să fi reușit pînă acum să creeze în literatura română postdedcembristă noi curent de opinie, dacă nu chiar și noi direcții culturale? Senzația mea e că nu și că ar fi prea mult să vorbim în cazul acestor grupări despre niște programe de lucru coerente și exact direcționate.
Putem de vorbi despre un fel de politică ghidată de interese literare ceva mai precise în cazul altor minigrupări optzeciste (Mircea Mihăieș, Adriana Babeți la Timișoara - revista "Orizont"; Radu G. Țeposu, Ioan Buduca la București - revista "Cuvîntul"și publicațiile aferente; Ioan Vădan, George Vulturescu, Al. Pintescu la Satu-Mare - revista "Poesis") însă întrebarea e aceea dacă ele urmăresc prin ceea ce fac niște proiecte de renovare a actualei stări de fapte, idei - bune sau rele, teoretic asta nu contează -  cu bătaie lungă sau doar au acceptat de voie-de nevoie regulile generale ale jocului de-a puterea în aspectele sale nevăzute, oculte?
În ciuda aparențelor pe care le-au putut crea listele mele de nume din recapitulările de mai sus, generația '80- care se apropie vertiginos de vîrsta de 50 de ani, vîrstă a oricărei maturități, nu doar a celei creatoare - nu este astăzi în România o generație la putere. Ea fie că nu participă la jocul puterii, fie că face, din neștiință sau cu bună știință, jocurile de putere ale altora. Din păcate, și într-un caz și în celălalt mizele sînt la fel de mici. E o tristă condiție accea de scriitor devenit important exact în măsura în care ai ajuns la o anume importanță politică. În regimul trecut, între undergroundul literar și artistic și cultura oficială exista o ruptură recunoscută de aproape toată lumea. Oficiali erau scriitorii mediocri. Astăzi e greu să mai spunem care sînt scriitorii noștri reprezentativi pentru că pînă și intelectualii noștri adevărați au ajuns să aibă o prezență publică de oameni de cultură mediocri. Mass-media nu iartă, firește...

Să nu deviez însă prea mult. Generația '80 nu  are această șansă de a cîștiga o putere culturală efectivă, oricît de mult ar dori-o unul sau altul dintre membrii săi mai pregătiți pentru competiție. Probabil că singuraticii generației au înțeles cel mai bine această lipsă de perspectivă a grupului și s-au hotărît să evadeze. Se poate spune altceva decît că bine au făcut? Ca să nu fiu interpretat greșit tocmai de acei prieteni ai mei care regretă cu adevărat dispariția dintre noi a lui Mircea Nedelciu, a lui Augustin Pop și a lui Ion Monoran - dispariție resimțită, de mine cel puțin, ca o amputare de organe - țin să precizez imediat că discuția pe care am inițiat-o aici nu e una de circumstanță. Ea exclude din capul locului circumstanțele atenuante și e purtată - oricît de ridicol ar părea - dintr-o perspectivă absolută, adică maioresciană. Maiorescu a știut cu adevărat ce înseamnă puterea într-o cultură și de ce e nevoie ca la un moment dat într-o cultură să preiei puterea. E limpede că, dacă ai,
într-adevăr, un proiect, nu o preiei de plăcere, ci de nevoie. Dar Maiorescu a trăit într-o perioadă în care puterea politică și puterea culturală aproape că se confundau, devreme ce a face politică în România celei de-a doua jumătăți a secolului trecut echivala, înainte de toate, cu un act de culturalizare. Celălalt model viabil anterior lumii noastre e firește Lovinescu, personaj literar copleșitor, deși dezinteresat de puterea politică, puțin sensibil la puterea culturală pe care ți-o dă o competență recunoscută afișată în public, om de lume doar în cercul său de "sburătoriști", ascet în fapt al unei ideologii pentru care culturalizarea devenise echivalentă cu sincronizarea cu spiritul Occidentului pe o dominantă literară.
Am invocat aici două nume la îndemîna oricui. E aproape banal să recurgi în orice situație la acești doi "monștri sacri" ai culturii românești. Și totuși, oricît de osificată ar fi imaginea mobilizatoare pe care de atîta vreme ne-o oferă mentorul "Junimii" și autorul teoriei mutației valorilor estetice, prea repede se pare că uităm un lucru. Nu se poate merge înainte în literatură fără să te uiți cu toată atenția înapoi, nu se poate proiecta ceva viabil în viitor fără a analiza cu seriozitate trecutul, nu se poate construi în prezent o nouă paradigmă artistică dacă nu vrei ca acest prezent să se miște pe niște coordonate ce pretind - cînd toate simptomele există - să fie raționalizate. Or, care sînt astăzi ideile proiective ale generației de la care multă lume încă mai așteaptă să facă ceva? Se vede desigur că nu vorbesc aici despre generațiile mai vîrstnice care pot avea în continuare orice merit, nu însă și pe acela de a propune culturii române proiecte de viitor.
Găsim noi aceste idei în recent apărutul tom al lui Mircea Cărtărescu,
Postmodernismul românesc, care a stîrnit deja atîtea patimi în paginile publicațiilor noastre literare și culturale? Se află ele ascunse în studiile de sociologie și teorie a ideilor din cărțile lui Sorin Antohi? Apar ele în savuroasele pagini ale maestrului din Cașvana, Luca Pițu? Le găsim în recentele cărți eseistice semnate de Caius Dobrescu (Modernitatea ultimă), Daniel Vighi (Tentația Orientului), Bogdan Ghiu (Ochiul de sticlă), Ioan Buduca (Și a fost seară, și a fost dimineață), Cristian Tudor Popescu (Copiii fiarei)? Se fac ele văzute  în eseurile și articolele lui Ion Bogdan Lefter, Traian Ștef, Alexandru Vlad, Cornel Nistorescu, Magda Cârneci, Dan C. Mihăilescu? În forme germinale probabil că da, ca necesare defrișări de zone problematice pînă acum ocultate, cu siguranță.  Cine va avea însă energia și anvergura necesară pentru a scrie o istorie a mentalității românești sau pur și simplu o carte lucidă care să regîndească, în contextul actual, toată problematica națională a criticismului maiorescian?

Generația '80 se exprimă și ea, asimilată de corul general al spaimei de neant, în forma unor studii aplicate, specioase sau de largă generalitate, conotate de exasperare și de voința de a face ceva, animate de cele mai bune intenții și chiar și de o mesianică dăruire pașoptistă. Dar asta e prea puțin și lipsit de eficiență. Oricît de mult s-ar putea supăra pe aceste considerații toți autorii mai înainte amintiți, ei trebuie să recunoască cinstit că eforturile lor nu au viitor, că societatea și cultura românească se vor schimba dacă se vor schimba la un mod cît se poate de aleatoriu, din instinct mai degrabă, dar nu potrivit voinței teoretice a unor elite. Poate că nu toți scriitorii formați în anii '80 au ajuns în momentul de față și la o conștiință elitară. Ei însă gîndesc, acționează, merg pe stradă, citesc, dau replici, se fac prezenți după un model elitar, iar lucrul acesta e implacabil. Altfel probabil nici nu s-ar putea supraviețui într-o țară lipsită - și lipsită încă multă vreme - de cultura medie și de clasa de mijloc, de un standard de viață comparabil cu cel al țărilor occidentale și de o societate civilă pe măsură. S-a spus doar, și nu o dată, că lumea românească de azi nu pare încă să fi ieșit din  premodernitate. Dar și sechelele economice și psihice ale comunismului sînt evidente. Să fie oare nevoie de o nouă mișcare poporanistă? În satele României se trăiește astăzi precar, a apărut trocul de tip medieval, morala țărănească nu mai are valoare, nimeni nu mai vrea să facă agricultură în condiții sălbatice, la prețuri de nimic. În marile uzine ale patriei se produce pe stoc sau pur și simplu nu se mai muncește, deși pe niște salarii care sînt niște ajutoare sociale mascate ce ating cuantumuri destul de mari, superioare altor categorii sociale active. Sistemul național de sănătate e la pămînt, sistemul de învățămînt agonizează în plină reformă. Și așa mai departe. Voiam doar să fac o mică schiță a contextului în care noi avem astăzi nevoie de proiecte culturale, de proiecte literare, de proiecte artistice, de proiecte instituționale, de proiecte de integrare europeană prin traduceri, expoziții, întîlniri,  prezențe etc. etc. Și toate acestea pe termen lung, necesitînd o colaborare sistematică și de lungă durată între personalitățile cu inițiativă și instituțiile statului. Or, a te afla acum într-una din instituțiile statului cu putere de decizie înseamnă a te mulțumi cu un post semicălduț în care oricum nu poți face nimic, pentru că îți lipsește puterea de a-ți impune ideile dar și motivația personală într-un context de abulie generalizată. Cine și-ar dori astăzi să lucreze în Ministerul Culturii cu credința că aflat acolo poate într-adevăr să se lanseze într-un proiect de anvergură, cu șanse de reușită?

Nu ne mai rămîne, se vede, decît șansa unor inițiative particulare. Iată încep să vorbesc activistic: avem nevoie de reviste, de edituri, de instituții ale societății civile care să lucreze programatic, pentru idei viabile, structurate de un bine gîndit pragmatism cultural. În urmă cu doi într-o carte intitulată Politică și cultură Adrian Marino a descris pas cu pas ceea ce în mod obiectiv ar trebui făcut. Dincolo însă de necesitatea normalizării mediului de viață al culturii și literaturii românești de azi mai e nevoie și de străvechiul maiorescianism, de un militantism cultural orientat cu precizie de coordonate europene. Ceea ce se întîmplă azi la noi seamănă prea mult cu gimnastica de întreținere a unui organism obosit. Se ocupă de acest organism obosit prea mulți doctori și prea mulți antrenori, ei înșiși aflați în stadii de uzură cronică și care nu știu ce să facă cu puterea instituțională pe care o au sau care înțeleg că această putere, nesusținută de resurse financiare, e o simplă ficțiune. Dar care - în baza unei preaomenești vanități - îndrăgesc peste măsură reflectoarele și fotoliile mediatice al prezenței publice de sine. Trebuie oare ca intelectualii de vîrf ai generației '80 să rîvnească la această condiție de medic, antrenor sau dirijor de orchestă, scăldați de luminile rampei și plătiți de la buget sau din alte surse decît acelea create pe speze proprii? Trebuie ei să devină niște personaje mediatice? În cultură adevărata putere e întotdeauna a celor care schimbă mentalități, inflențează sensibilitatea colectivă, promovează valori noi, se sincronizează cu spiritul timpului și sînt în stare să moară pentru o idee. Dar cine mai poate accepta că astăzi încă se mai poate muri pentru o idee? Ideile pot fi ele însele omorîte în talk-show-uri radio sau TV, sfătoase și verbioase, cu implacabile note de snobism și grandomanie, pe placul unui public pentru care tot ceea ce se întîmplă e sursă de spectacol. În România se vorbește deja prea mult pentru a mai avea timp și pentru fapte. Toată lumea e cu ochii pe "situațiune", o fotografiază, o întoarce pe o parte și pe alta, o toacă mărunt, o trasfigurează într-o criză și-i gîndește pericolele. Drobul de sare e deasupra capetelor noastre, pe schela șubredă a jocului de-a renovarea casei. În situația aceasta, firește, puterea e a celor care știu să vorbească frumos, liniștitor, erudit, cu aplomb de specialist, cîteodată aprig și aparent mobilizator despre primejdiile drobului de sare. Însă oricît de bine ar fi montat acest spectacol, ceea ce se întîmplă e nu doar derizoriu, ci și grotesc.