Relația propusă în acest număr - cea dintre putere și cultură - reprezintă
o partitură dificilă, motivele unei abordări anevoioase fiind diverse.
Întîi, fiindcă aproape toată lumea pare convinsă că cele două instanțe
trebuie să fie separate, și neapărat decalate axiologic. După această convingere,
puterea ține de instituționalul etatizat, discreționar al ierarhiilor politice
concrete, față de care omul de cultură joacă rolul victimar de cavaler
neprihănit al inefabilului. Distanța dintre cele două instanțe este enormă
- susțin adepții acestei perspective -, și se traduce prin mitul cultural
justificativ al replierii în calitate: rolul omului de cultură ar fi, conform
acestor stereotipii, să se închidă frumos în turnul său de fildeș, zîmbind
senin vicisitudinilor care i se oferă, încrezător în justiția corectivă
a eternității. În subsidiar, ecuația enunțată mizează pe două accepțiuni
de putere semantic vorbind decalate: puterea mundană, imediată, proximă
aparține guvernelor, Puterii, mecanismelor statale și publice de coerciție,
prin definiție inferioare, superflue și logodite cu efemerul. Dimpotrivă,
puterea omului de cultură derivă dintr-un pariu sublim cu durata: ea neliniștește
puterea mundană, fiindcă e virtual opozitivă, și oarecum - tot virtual
- punitivă: reușita viitoare a unui om de cultură marginalizat azi în comunitatea
în care trăiește pune în discuție în mod retroactiv întreaga luciditate
justițiară a unei perioade, și discernămîntul însuși al valorizărilor pe
care aceasta se clădește.
A doua dificultate metodologică a relației pe care o discutăm derivă
din chiar interiorizarea opoziției pe care am enunțat-o. Cercetarea empirică
demonstrează că Puterea politică și lumea culturii nu aspiră de fapt spre
unul și același tip de putere: pentru un stat, sau pentru un regim politic,
puterea înseamnă în primul rînd exercițiu, dominanță, forță de a supune.
Dimpotrivă, omul de cultură înțelege de regulă prin putere prestigiul,
valoare inefabilă pe care un guvern puternic și pragmatic o poate socoti
ambiguă sau nefuncțională. Din triada clasică a problematicii (putere -
prestigiu - dominanță), mundanul alege dominanța, pe cînd omul de cultură
e interesat cu precădere de charismă; așa se face că puterea unei instanțe
politice e preponderent tehnică, tranzitivă, funcțională, pe cînd dorința
de putere a omului de cultură nu depășește adesea narcisismul vanitos al
privirii în oglindă.
Exegeza sociologică de specialitate distinge, practic, între două concepții
privind puterea. Prima e cea weberiană: după Max Weber, puterea reprezintă
probabilitatea ca cineva să exercite o influență într-o comunitate, indiferent
dacă aceasta opune sau nu rezistență. Fundamentul acestei concepții e conflictualitatea
intrinsecă: întrucît o comunitate înregistrează simultan mai multe influențe
de putere, rezultă că funcționarea comunității respective e determinată
de capacitatea ei de a absorbi mai mulți vectori opozitivi deodată. Finalitatea
acestei concepții rezidă în conceptul multiplicității charismatice: după
el, puterea centrală a comunității derivă din capacitatea de a tolera tensiuni
subliminale între diferiți subcentri charismatici de putere.
Cealaltă concepție e a lui Talcott Parsons; potrivit enunțului său
de bază, puterea reprezintă capacitatea unei colectivități de a se articula
într-o rețea de scopuri și finalități concertate, armonizate. Fundamentul
ei îl reprezintă cooperarea: e adevărat, sugerează Parsons, că în interiorul
unei comunități pot exista în mod virtual mai mulți centri de putere, dar
ei se împart între o componentă egoistă și una altruistă. Colectivitatea
selectează vectorii de altruism, și-i sancționează pe cei autarhici, egoiști;
consecința e că armonia finală a relațiilor de putere funcționează pe criteriul
validării generice, potrivit căreia subcentrul de putere e recunoscut"
doar dacă oferă energii altruiste, și sancționat" dacă insistă pe sugestii
exacerbat individualiste, anarhice.
Prima perspectivă dintre cele două enunțate are în centrul ei individul,
a doua, grupul. La Parsons, grupul reprezintă o unitate de puteri parțiale
care cooperează; la Weber, dimpotrivă, ele se exclud, intră-n tensiuni
acerbe. La Parsons, grupul anulează competiția excentrică a valorilor prin
armonizare; la Weber, dimpotrivă, competiția e discreționară, fiindcă reprezintă
opoziția virtuală a două sau mai multe instanțe charismatice ireductibile.
Recurgînd din nou la metafora oglinzii, la Parsons ea e opacă, în vreme
de la Weber nimic n-o aburește, răsfățul charismei fiind, în esență, un
răsfăț spectacular.
Acestei opoziții de concepții, R. Bierstedt îi opune relația mai nuanțată
dintre putere, forță și autoritate. Ecuația sa e de o profunzime limpidă:
puterea reprezintă forță latentă, forța reprezintă puterea manifestată,
și autoritatea reprezintă puterea instituționalizată". Transpunînd totul
în relația dintre Puterea politică imediată și cultură, rezultă că a doua
trebuie să întreprindă un efort dublu pentru a se impune: Puterea politică
deține din start instituțiile puterii, pe care puterea culturii trebuie
să și le creeze. Mai mult, decalajul va rămîne pentru totdeauna insurmontabil:
Puterea politică dispune de legi, de justiție pentru a-și impune răsfățul,
pe cînd puterea culturii acționează prin invariabila sublimă care e prestigiul.
Consecința ultimă a acestei dihotomii este că puterea culturii nu va egala
niciodată sfera de influență pe care o exercită Puterea executivă, fiindcă
oamenii vor fi întotdeauna mai atenți la legi, și mai puțin la puterea
inefabilă a artei. Dar rezultanta aceste dihotomii e stratificarea socială,
clivajul: la vocea puterii vor fi receptivi doar cei mai instruiți dintr-o
comunitate, pe cînd vocea guvernului va fi auzită de către toți, și mai
ales de către cei mulți, pe care nu o dată - istoria a dovedit-o - Puterea
mundană i-a întors manipulativ împotriva celor buni, a puterii culturii.
Consecința e că vectorul de putere privilegiat de cultură e cel mai adesea
unul elitist și autoreferențial: cultura a funcționa, în varii civilizații,
ca stat în stat", cu legi și ierarhii proprii, și - mai ales - cu un mecanism
propriu de legitimare canonică.
Astfel, puterea culturii a derivat dintotdeauna din orgoliul culturii
de a se organiza într-o societate" aparte, cu legi utopice de interior
și cu ierarhii sacrosante autocefale, apărate cu îndîrjire. Aspirația de
putere a omului de cultură s-a tradus dintotdeauna prin dorința de a purta
coroană de mirt într-un regat sublim, de mucava. Realului puterii efective
omul de cultură i-a opus forța discreționară a imaginației de castă, mai
inflexibilă uneori decît cea mai fioroasă dintre puterile exterioare. De
aceea, regatul culturii n-a fost niciodată spațiul prestabilit al armoniilor
parsoniene; dimpotrivă, zeul ascuns e aici Weber, asezonat cu puțin Machiavelli
(înțeles precar).
Trecînd din zona sigură a teoriei în teritoriul nostru mlăștinos autohton,
ar fi poate îndreptățit să ne întrebăm cînd și unde a deținut cultura putere?
Întrebarea e legitimă, fiindcă în România - dar nu trebuie să ne mîndrim
aici cu exclusivitatea -, putere au deținut, din cînd în cînd, oamenii
de cultură, nu cultura însăși; practicanți sublimului, și nu sublimul ca
atare. De regulă, o asemenea putere era una de interior, aulică, dacă nu
de-a dreptul subversiv manipulativă: ținta ei o reprezentau colegii de
breaslă, nu asanarea răului social ca atare sau stipularea binelui public.
Tipologic, puterea oamenilor de cultură s-a împărțit, la noi, între conservatorismul
luminat de odinioară al lui Titu Maiorescu și demonia corozivă a lui Nae
Ionescu, de mai tîrziu. Sinusoidala ei persuasivă oferă însă o imagine
care dă de gîndit: puterea culturii a fost foarte slabă în segmentele temporale
de evoluție liberală a țării, și mult mai pregnantă în timpuri conservatoare,
de dictatură, sau în campaniile recurente de autohtonism exacerbat.
Consecința e că puterea culturii a sporit în România direct proporțional
cu creșterea vituților ancilare în care cultura era prinsă; în momentele
de acalmie cosmopolită - puține la număr, din evoluția istorică a României
- cultura nu a deținut nici o putere.
Ca o consecință, personal încerc un sentiment de anxietate atunci cînd
cultura din jurul meu aspiră la poziții de putere, fiindcă asociez această
tendință cu o disfuncționalitate adînc înrădăcinată în istorie și mentalitate.
Pe de altă parte, cred că literatura română, cultura română în general
au dezvoltat anticorpi utili împotriva unor asemenea recrudescențe, exemplul
cel mai pregnant dintr-o istorie relativ recentă fiind rezistența dovedită
față de protocronism. A fost, însă, o reacție de respingere venită din
partea unei elite, nu a marii mase de cititori, pentru care Păunescu a
rămas un zeu, Dan Zamfirescu un mare patriot, Costică Sorescu un tînăr
de viitor, iar Ion Gheorghe un vizionar cel mult excentric.