Prima ţinea pumnii strînşi, stătea adusă din spate pe patul de spital. Faţa pocită de lovituri, fruntea vînătă, îi ascundeau ochii mici, înroşiţi, cu urdori la capete. Şi-a dus mîna sub capot şi a dat peste punga de nylon plină cu mîncare pe care o ascunsese între picioare. Nebunele fugeau prin cameră, peste paturi, ţipau, loveau cu pumnii în pereţi. Cînd oboseau se prăbuşeau pe ciment, una în braţele celeilalte, cu strîngeri contorsionate. Începeau să se sărute. Prima s-a întins în pat, a gemut, uşor, luase injecţii. A uitat pentru o clipă de punga cu mîncare, s-a întors pe burtă şi atunci punga i s-a desprins dintre picioare. A mai apucat să strige — „Îmi mănîncă mîncarea“ - pentru că cele trei nebune s-au năpustit asupra ei. Ea se zbătea, ţipa, se chircea pe cimentul rece unde femeile o tăvăleau dezbrăcînd-o, pînă cînd punga s-a spart şi din ea s-au rostogolit conserve de carne, salam, pîine... N-a mai apucat să le vadă pe nebune, cu dinţii roşi de carii, mîncînd fiecare în patul ei. A rămas întinsă pe ciment. Femeile rîdeau mulţumite.
...o ciudată senzaţie de întuneric m-a cuprins cînd am deschis ochii; dormisem cu capul sub pernă. Soarele ardea, m-am liniştit imediat, trebuie că era spre amiază. Dormeam de ceva vreme. Camera era aceeaşi, toate erau aşezate, — „maestrul a făcut curat“ — mi-am zis. Am dezbrăcat cămaşa udă de transpiraţie. M-am ridicat şi l-am văzut întins pe sub mobila aşezată lîngă perete, spărgea borcane de podea.
„Salut“ i-am strigat, ştiam că nu prea aude. N-a auzit.
„Ce faci?“ am revenit.
„Bine“ a răspuns şi a mai spart un borcan. S-a întors ca să-şi adune într-o grămăjoară cioburile. M-am dezbrăcat de tot, eram gol în faţa lui, transpiraţia îmi făcea lucios corpul păros, sexul; i-am surprins o grimasă.
„Am avut un coşmar, ştii, Prima era la nebuni, se bătea cu nişte femei flămînde“.
„Şi?...“ îl stîrnisem, a mai spart un borcan, apoi m-a făcut să înţeleg că ascultă. Stătea în fund, ieşise de sub mobilă.
„De ce spargi borcane?“
„Şi era nebună Prima, zici? Şi femeile flămînde?“
„Da“ am răspuns, mi-am zis că n-o mai fi auzit întrebarea.
„Mata ai fi vrut s-o dojeneşti, maestre, ea rînjea la amîndoi, fiindcă după ce s-a bătut cu nebunele au scos-o afară pe hol. Eram noi acolo“.
„Ahaa, eram şi eu“ şi-a dus mîna la frunte, nu-i prea convenea.
„Da, erai cu mine, noi venisem în vizită“
„Ahaa, în vizită...“
„Da, în vizită.“
„Bine, în vizită...“
„De ce spargi borcane?“ am ţipat. S-a ridicat în picioare şi mi-a tras o palmă.
„Nu ţipa la mine, îs mai bătrîn. Du-te şi te îmbracă.“ Am ieşit din cameră. Îmi căutam o pereche de chiloţi curaţi într-o ladă doldora de haine, maestrul făcuse ordine. Nu găseam, începusem să mă enervez. În cameră era un miros de transpiraţie, de stătut, îmi venea să leşin. Încăperea era întunecoasă, soarele nu ajungea decît pînă la fereastră. Maestrul a venit după mine, în cealaltă cameră, îşi tîra picioarele.
„Hai să mîncăm. O să fie război dup-aia. Se termină lumea“. A tras draperia. Nu l-am întrebat nimic. Am găsit o pereche de izmene, mi-am dat seama că erau rupte la spate cînd le-am luat pe mine.
„Ţi se văd bucile, ha-ha!“ rîdea zgomotos maestrul.
„Şi lîngă Prima stătea nevastă-ta, maestre, uite-o acolo“ — i-am arătat un tablou cu ei doi tineri, îmbrăcaţi de nuntă, zîmbeau — „mai era o femeie frumoasă, cochetă, într-un halat alb...“
„A murit Prima, au omorît-o?...“ vroia să scape nenorocitu’, nu mai vroia să asculte.
„Hai să mîncăm, dup-aia o să fie război“.
„... femeia în halat alb“ — n-am vrut să mă las — “ o sfătuia pe nevastă-ta, îi spunea ce să-i mai aducă. A plecat imediat şi nu i-am mai auzit decît tocurile...“
„Hai să mîncăm, se termină lumea“. Am luat o cămaşă curată pe mine şi am dat să ies în curte să mă spăl. Cînd am deschis uşa — pînă afară erau două: uşa de la cameră şi cea de la antreu — maestrul mi-a sărit în spate, ne-m prăbuşit amîndoi lîngă canapea, am dat cu capul de perete.
„Tu nu înţelegi, o să fie război?! Trebuie să ne apărăm, nu se iese aşa în cămaşă“
„Ai o puşcă?“ am întrebat.
„Nu“ a răspuns vinovat, „ia din sertar o furculiţă“.
„Maestre, ştii ceva, eu trebuie să mă spăl, sînt buimac, nu-ţi mai bate joc de mine“.
„Ia o furculiţă, cînd îţi spun, trebuie să te aperi“. M-am ridicat ameţit, am trecut dincolo de masa din mijlocul camerei. Pe jos, lîngă dulap, era o furculiţă. Am ridicat-o.
„Şi ce-o să fac cu cea?“
„Linişteşte-te, am închis uşa cu cheia, nu intră nimeni. Avem timp.“
„Păi cine să intre?“
„Hai să mîncăm, dup-aia o să fie război.“ Începuse să mă enerveze că schimba vorba.
„Hai să mîncăm atunci, treacă de la mine.“
Ne-am aşezat la masă. Maestrul pregătise de toate: ciorbă, carne de pui; ne-am ghiftuit.
„Mănîncă încet, nu te grăbi“ îmi tot spunea.
„Prima nu mai era frumoasă cum o ştiai tu. Era urîtă ca toate nebunele“.
„Gata, strînge masa“. M-am supus. N-a durat mult.
„Ia furculiţa şi hai încoace, întinde-te“. Am strîns furculiţa în palmă şi m-am întins pe burtă lîngă maestru. (Cîteodată eram tentat să-l numesc altfel.)
„Tu să ştii, amice (ce straniu suna!...), cînd e război, e război. Nu-i de glumă. Uită-te în groapa aia din colţ. Jos, lîngă perete! Pe-acolo ies şoareci, vin la noi în cameră. Tu habar n-ai, ai dormit.“
„Şi ce dacă vin?“
„Taci şi pîndeşte, aici stau eu. Sînt un războinic de temut. Stai să vezi“ a scos cioburile dintr-o groapă, mi-a luat furculiţa, a înfipt-o şi a ridicat un şoarece tăiat.
„Ăsta-i războiul, să-ţi priveşti duşmanul mort“. S-a uitat la mine îngăduitor. Nu-mi era scîrbă.
„Dacă vrei ţi-l las să-l mănînci, asta e culmea la care poate ajunge un războinic“. L-am luat, cum stătea spînzurat în furculiţă, şi l-am dus la lumină.
„Vezi să nu te vadă cineva, nu ţi-am spus?, şi afară e război“. Priveam şoarecele înfipt în furculiţă.
„Era atît de urîtă Prima, acolo, rînjea. Cînd am cunoscut-o era frumoasă, cum îţi spuneam. Da. Noaptea, la oraş, era lumină de la beculeţe. A venit odată cu o fustă lipită de cur, mi-a plăcut mult chiar dacă era bătrînă. Nu vrei să crezi, meşter împuţit, dar Prima azi-noapte...
„Şi au omorît-o?“
„Poate că-l intereseaz㓠mi-am zis, cînd am mai auzit o dată întrebarea.
„Îţi spun acum“ — un moment m-am gîndit că trecuse ceva vreme de cînd n-o mai văzusem, m-a cutremurat gîndul fiindcă nu-mi mai pusesem de mult problema — „ştii, un bărbat ieşea cu ea, nu era frumos, nu ştiu unde mergeau. Pe urmă altul, ăsta era frumos, altă dată au venit trei şi-au dus-o...“
„Şi au omorît-o?“
„Maestre, ai răbdare, nu mă grăbi“. O bubuitură m-a lăsat cu vorba-n gură, m-am prăbuşit pe podea, cum eram la fereastră. Maestrul s-a ridicat şi s-a lipit de perete.
„Ţi-am zis, prostule, afară e război. Murim amîndoi, cu de-ăştia ca tine“.
Soarele era la apus, ziua era pe sfîrşite. Rozina şi-a scos scăunelul în faţa porţii. Imediat ce s-a aşezat, şi-a apucat umărul stîng şi a început să se smucească. Se privea încordată, vroia să-şi vadă spatele.
Casa Rozinei se găsea într-o fundătură uşor izolată, de unde se întindea staţia de autobuz ca o platformă imensă. Forfota o stînjenea, atîtea trupuri pe care abia putea să le distingă, le ghicea mai degrabă mişcările, atît cît o mai puteau interesa. Încerca să-şi vadă spatele cu capul întors, ascuns într-un batic fixat sub bărbie. Mişcările contorsionate provocau strigăte uscate.
De fapt, afară - în staţia de autobuz - era sărbătoare. Un festin dintre acelea în care se învîrt făclii deasupra capului, uneori înlocuite cu roţi de maşină. Tinerii fără făclie împuşcau petarde. Focul şi bubuiturile păreau că nu o mai interesează pe Rozina. Se zbătea nevolnic cînd un puştan a coborît în şanţ şi i-a strigat în ureche: „Babă, dă-mi şi mie aşchiile alea să-mi fac o făclie.“ Rozina s-a speriat, s-a răsturnat cu tot cu scaun. Puştanul a luat-o la fugă. Bătrîna s-a ridicat în cele din urmă greoi şi a început să strige. Probabil înjura. A ieşit din şanţ. A apucat de guler primul necunoscut. Cauciucul a căzut oblic lîngă ei, continua să ardă mocnit între pietre. N-au scos nici un cuvînt, nici ea - nici necunoscutul, ea îl trăgea de păr. Bărbatul a înşfăcat-o atunci de spate şi i-a făcut vînt în mulţime. S-a apărat. A luat sîrma care ţinea cauciucul. „Fă-te mai încolo“ - i-a spus - „am chef să învîrt“. A mai bubuit o petardă. Bătrîna i-a întors brusc spatele şi a luat-o în jos pe cărăruie. Ajunsă în faţa casei vecinului s-a pus să-l strige.

„Scoală, tinere, n-auzi? Ne ameninţă.“
„Cine?“ am întrebat, m-am sprijinit în coate.
„La naiba cu toate cioburile!...“ îmi intrase în cot un ciob, încercam să-l scot cu mînecile sumese.
„Hai, n-auzi? E război afară. Ne cheamă.“
„Măcar şoarecii sînt muţi“ - maestrul s-a aplecat înspre mine, a început să-mi vorbească - „tu ai dormit, ai leşinat, nu ştiu ce dracu...“ Îmi striga în ureche.
„Mai încet, maestre, ce Dumnezeu!? Nu mai ţipa.“ S-a tras îndărăt.
„...eu am păzit pe afară. Es-plo-dea-ză, tinere. Se moare. Să ai grijă. Cînd m-am întors, şoareci mulţi, aliniaţi parcă, au trecut peste patul tău, au mai găsit o groapă.“
„Cine te strigă?“ Mi-am dat seama că întrebarea l-a deranjat. Era firesc să nu răspundă.
„Auzi, tinere, arde afară.“ Cum m-am sprijinit în pumn să mă ridic, am strivit şoarecele, duşmanul. Maestrul m-a văzut. Mi-a părut rău.
„Ieşim dacă ne cheamă?“
„Şsst, afară-i război.“ M-am ridicat şi am dat drumul la televizor. O femeie bătrînă, îmbrăcată frumos, vorbea nestingherită. Era singură.
„Auzi fă,... du-te dracului!“ Nu ştiu ce m-a enervat şi l-am stins.
Rozina a deschis poarta, un cîine a lătrat-o, s-a apropiat calmă de uşa din faţă.
„Domnu vecin!... Domnu vecin!...“, în timp ce striga încerca să vadă prin geam dincolo de perdea. Cei doi s-au sprijinit cu spatele de uşa de la antreu. Rozina a încercat clanţa, uşa era închisă.
„Maestre, am uitat să-ţi spun“ - îi şopteam în ureche - „cînd am căzut atunci, nu ştiu cum, mi-ai apărut mata, erai spînzurat de picioare, dădeai din mîini, m-am speriat. Credeam că te-ai dus. Şi şoareci îţi ieşeau din urechi, din pantaloni, de pe unde cum, asta-i vina ta, tu mi-ai povestit.“ Mi-a băgat mîna în păr.
„Tinere, e război, dacă greşeşti, te omor. Treaba ta.“
„Femeia de la televizor m-a enervat, maestre, cum povestea. Tu nu asculţi, eşti rău.“ Îmi venea să plîng...

„Domnu’ vecin, deschide, să-ţi spun o vorbă şi-atît.“ Maestrul a recunoscut vocea, mi-am dat seama imediat.
„Domnu’ vecin, deschide-odată. Ei, fir-ar...“ a mai spus Rozina în timp ce privea prin gaura cheii. Ni s-au întîlnit ochii în locul acela strîmt.

„Tinere“, a răcnit atunci maestrul, „adu farfuria“.
„Ce farfurie?“
„Aia în care ai mîncat. E de la Rozina. De-aia ne strigă.“
„Păi cum, ea nu ştie că-i război?“
„Gata cu întrebările, du-te şi-adu.“ M-am dus, m-am întors cu trei bucăţi din aceeaşi farfurie, încercam să le pun cap la cap.
„Ce-ai făcut, mă?“
„Nu urla la mine, n-am spart-o eu. Pe cuvînt, maestre!“ Nu m-a contrazis. Şi-o fi adus aminte. Avea nevoie de cioburi.
„Domnu’ vecin!..“ nu-nţelegeam de ce n-o lasă baltă, hîrca asta.
„Îi deschidem?“ De ce m-o fi întrebat pe mine? Devenea şovăitor maestrul.
„Cum vrei, maestre, numai să nu ne aducă război!“
„Ce-i Rozino?“ N-a mai răspuns. Maestrul s-a uitat el de data asta prin gaura cheii, mi-a spus că vede doar pompa şi firul de apă.
„Dă-o-n măsa... Tu ştii cum e să fii în război?“ Mă luă iar cu discuţii grele, nu ştiam dacă am să mai pot rezista.
„Războiul înseamnă jertfă!“
„Domnu’ vecin!...“ Ne-am speriat la culme. S-a întors Rozina sau poate nici măcar nu plecase.
„Unde-ai fost, femeie?“ a întrebat-o maestrul.
„La budă, în curte.“ a răspuns firesc. Ne-am lămurit. Atunci maestrul a deschis brusc uşa şi a tras-o de mînecă înăuntru. Rozina s-a împiedicat de prag, a căzut peste noi. Pe mine începuse să mă stînjenească întunericul.
„Ai înnebunit, moşule?“
„Hî, scîrboasă mai eşti femeie, la bătrîneţe. Măcar de n-ar fi război...“
„Ce război?“
„Faci pe proasta!“ S-a ridicat în fund, s-a pus iar să se smucească de umăr.
„Ce vrei să faci?“
„Să-mi văd spatele!“
„De-aia ai venit?“
„Nu. Vroiam să-ţi spun ceva... Oamenii sînt răi.“
„Chiar că eşti nebună!“
„Ce ştii tu!“ În timp ce-i priveam cum vorbesc, simţeam cum îm iese transpiraţie de la subsuoară. Nu mai îndrăzneam să mă gîndesc la spălat.
„Auzi babă, se termină lumea.“ Nu ştiu cum, de data asta o spusese mai reţinut. Am tresărit. Poate chiar era război.
Nici Rozina nu-l mai asculta. Ea venise de-afară, nu prea văzuse pentru că nu fusese atentă, ţinea să-şi vadă spatele.
„Şi cum ţi-ai dat seama că e război? Văd că mi-ai spart farfuria.“
„Nu schimba vorba. Războiul e război. Înăuntru am cîştigat. Arată-i, tinere!“ Am adus şoarecele din camera cealaltă. Îl ţineam tot în furculiţă. Maestrul l-a prezentat: „El e un învins. În război se moare.“ Rozina n-a mai dat atenţie, pesemne c-o dureau încheieturile. A mai zis - „Nu merită“. Cînd s-a răsturnat pe spate am putut să-i văd între picioare. Ne-am ridicat s-o ajutăm.
„De ce vreţi să vă vedeţi spatele?“ eram curios.
„Aşa au făcut toţi ai mei.“
„E moştenire, să-nţeleg.“
„Nuuu... “ a ţipat. Începuseră să mă enerveze amîndoi. Trebuia să ne punem odată de acord. Am format repede un număr de telefon. Doi vlăjgani mi-au promis că mă ajută s-o scoatem la capăt. „În zece minute la tine.“ Adică la mine. Maestrul se pierduse - „Un războinic adevărat îşi suportă gloria -“ e tot ce-a mai spus. Pe urmă am stat aşa, fără nici un cuvînt. Rozina mai trăgea de umăr, eu parcă vedeam toată rasa înşirată în spatele ei în poziţia asta incomodă.
„Poate că de vină e sufletul“, a bîiguit maestrul.
„Poate“ i-am răspuns să-i fac pe plac. Nu mă mai puteam încrede în el.

Începuse să tune, se anunţa furtună. „N-am luat rufele de pe sîrmă“, i-am spus maestrului. Părea că nu mă aude, stătea liniştit pe un scaun, cu faţa îngropată în palme. Baba era întinsă pe podea, gîfîia. „Vine ploaia“ i-am spus şi ei, cred că nu putea să mă audă din cauza respiraţiei greoaie. Am ieşit în fugă din casă şi am strîns rufele de pe sîrmă. Turna cu găleata. Era noapte tîrziu, minutele treceau. „Nu mai vin ăştia. Poate e mai bine aşa.“ Am avut timp să mă uit printre crengile copacilor în staţia de autobuz, o linişte mormîntală se întindea pînă la şosea. Cotoare, beţe, roţi de maşină arse e tot ce-am văzut. Am ieşit la şosea. Nu mă mai interesa dacă mă udă.
„Aveţi un foc?“ - am întrebat-o pe Mărioara, chelneriţa de la dugheana de pe colţ.
„De ce-mi spui aveţi? Dă-o-ncolo, doar am fost prietenă cu Prima.“
„Cu Prima, da?!“ am intrat în dugheană, era strîmt. Nu era nimeni.
„Bei ceva?“
„Vodcă“. Ne-am aşezat la o masă. Fumam în linişte. Mărioara era o femeie înaltă, nu puteam sta gîrbovit, trebuia să mă ţin drept ca să ne putem vedea.
„Ce chestie, să mă ţii minte!... “ i-am spus.
„Păi şi Prima s-ar fi mirat, dacă ar mai fi trăit. Chiar aşa, zicea lumea că-l dai în judecată pe ăla care a făcut-o...“
„Hî, cine apără o tîrfă? O fi fost şi ea de vină. Crima cică n-ar fi fost...“ m-a întrerupt tusea ei.
„Spune-mi, Mărioara“ - îi şopteam în ureche - „tu ai fost aseară pe aici?“
„Lucrez de ieri, pînă azi-dimineaţă la cinci. E greu, se plăteşte puţin, îţi dai seama, pe vremea...“
„Şi cum a fost?“ nu mai puteam răbda.
„Ca lumea“
„Cum aşa?“
„Păi să vezi, Rozina aseară s-a luat de bărbatu-miu din senin. Ştii că ea nu vrea să moară pînă nu-şi vede spatele...“
„Şi?...“
„... şi bărbatu-miu, el nu stă la taclale, a fript-o.“

„Şi pe urmă?“
„Pe urmă ce?“
„Ce-a mai fost?“
„Nu ştiu, ieri la mine a fost plin, n-am putut să ies.“
„Dar bombardamentul l-ai auzit?“ Femeia a început să rîdă, s-a ridicat, intrase cineva.
„Doar nu vrei să mă duci?...“ Am ieşit.
„Ce doriţi?“ i-am auzit vocea cînd am închis uşa. Vorbea prea frumos cu un beţiv. Nu mă mai grăbeam chiar dacă ploua cu grindină. „De ce m-ai chemat la ora asta?“ venise pînă la urmă cel pe care-l sunasem, era singur, mi-a spus că celălalt e cu femeia lui, nu putuse să-l anunţe. „Du-te şi te culc㓠mi-am şi cerut scuze, nu mai ştiu nimic despre el de-atunci.
În casă la mine se dormea. Rozina era întinsă pe jos, maestrul dormea cu capul pe masă.
M-am trîntit în pat, am dat drumul la televizor, o femeie se dezbrăca, i-am văzut sînii, s-a culcat pe un pat, era goală, zicea s-o sun. Îmi lăsa numere de telefon în josul ecranului. Maestrul horcăia, m-am temut să nu se înece în scuipat. L-am trezit - „Hai în pat!“ - n-a zis nimic, avea aerul unui învins. L-am dezbrăcat şi am tras plapuma peste el. „Ai grijă!...“ a bolborosit, vorbea în somn.
Ceva s-a mişcat în încăpere, a tras firul de la telefon, am auzit zgomote ciudate. Am aprins lumina. Un şoarece s-a băgat pe după dulap, îşi căuta groapa. Nu-mi dădea senzaţia că ar fi gata de război. „Aşa e lumea“, am strigat. Nu mă auzea nimeni. Becul s-a stins. Cînd s-a reaprins, eram în picioare pe masă, aveam în mînă becul care tocmai se arsese. Gîngăniile leneveau pe candelabrul prăfuit.