Nu ţin minte nici măcar cînd am intrat pentru prima oară în cabinetul de literatură. Nici în facultatea de litere. Nici în Istoria literaturii de la origini pînă în prezent a lui George Călinescu şi nici în Istoria didactică a lui George Crăciun. Ştiu că sînt greşeala a doi studenţi ţicniţi („primul pas spre degradare umană“, cum mă va caracteriza frăţioru-meu, cînd intrase deja în literatură, dar nu încă şi în facultatea de litere), şi am intrat prin facultate (la o ţigară) la nici o lună de zile (eram om), iar în cabinetul lor de literatur㠗 la vreun an sau poate şi mai devreme, acţiuni pe care le voi repeta mai tîrziu, dar de acum în calitate de elev şi student, momente pe care le-am uitat tot atît de repede sau poate că nici nu le-am luat în seamă. Tot aşa n-am să-mi pot aminti niciodată cînd am intrat în literatură, dar am să ştiu cu siguranţă cînd am intrat în numărul „Intrarea în literatură“, dar nici asta nu va depinde numai de mine, nu-i aşa, domnule Bodiu?
Dacă intrarea în rîndurile bărbaţilor ar avea lor o dată cu prima intrare în femeie (sau imediat după), intrarea în literatură ar trebui considerat debutul literar. Debutul în gazetă? În revistă? Într-un volum colectiv? Debutul cu o carte? Dar pînă atunci poţi să fii de o mie de ori mai scriitor decît după ce ai editat această carte. Iată că e mai fierbinte: am ajuns la cuvîntul scriitor, dar şi aici vor apărea sute de întrebări, şi pentru că prefer filozofiei literatura, n-am să încep să demonstrez cît de deştept sînt (dar sînt! alatăieri m-am tuns la zero, singur şi pînă la sînge — acum Immanuel Kant seamănă puţin cu mine — şi de atunci m-am uitat de multe ori în oglindă, ştiu ce vorbesc!), dar, dragii moşului (vara asta am împlinit 27, na!), am să fiu mai narativ şi am să-mi amintesc ce ştiu precis, adevărul şi numai adevărul, nu povestea cu cocoşul roşu, astfel vaccinîndu-mă împotriva uitării şi dîndu-le o mînă de ajutor şi fanilor mei din secolele viitoare, cărora cu această ocazie le transmit salutări.
A fost odată un băieţel ce îl iubea foarte tare pe tatăl său care l-a întrebat odată dacă vrea să-i cumpere tricicletă. „Nu“. Vroia prea mult tricicleta aceea de care văzuse doar la televizor şi tatăl său, după ce îl chicuia sau îi tundea cîteva palme îl întreba dacă e bărbat
şi-l punea să ţină o lebădă în mîini ca să-l fotografieze. Ieşeau fotografii artistice, iar seara aprindeau luminile din verandă şi făceau împreună poezii. Spunea tatăl un vers şi el trebuia să se gîndească la rîndul următor şi tot aşa pînă poezia era gata. Nu ştia încă să scrie şi nu s-a păstrat nici un text, dar îşi mai aminteşte încă acea stare. Era deja conştiet de poziţia lui, aşa că în curînd abandonase poezia şi trecuse la proză. Poate tocmai atunci avusese loc intrarea în literatură; sau poate că nu. Tatăl său citea foarte mult, citea enorm, doar citea şi citea, nu-l văzuse pe tatăl său să facă altceva decît să citească şi să-l educe cum trebuie. Bunică-sa s-a întîmplat să fie învăţătoare de clasele primare şi-l învăţase să citească şi să scrie cînd „colegii (lui) de generaţie“ se deprindeau să nu mai facă pipi în pătuc. Scrisul îl readuse la poezie, dar tatăl său îl punea să citească. „Ciapolino“ şi mai ales „Buratino“. Atunci s-a lăsat iar de poezie, iar tatăl său i-a interzis să mai intre în biblioteca sa, c㠄dacă eşti bou, ce-am să-ţi fac? Marş de-aici debilule!“ S-ar putea ca anume în acele momente să se fi întîmplat intrarea în literatură. Cel puţin a avut loc intrarea în bibliotecă, pentru că atunci cînd părinţii erau la şcoală sau în dormitor, fura una din cele cîteva mii de cărţi şi-o citea repede şi pe ascuns, o schimba cu alta, pe care o citea pe ascuns şi repede şi o schimba cu alta, dar nu s-a atins nici de „Buratino“, nici de „Ciapolino“, pe care le-a citit abia la facultate; de Ciapolino i-a plăcut deodată („unde sînt eu acolo sînt lacrimi“), iar de Buratino nu prea, adică nu. Atunci, cu siguranţă încă nu intrase în literatură şi nici n-avea de gînd. În schimb dacă ieşea din sala de sport intra în „Nadejda Constantinova Krupskaia“ şi dacă ieşea din „Nadiuşa“ intra în sala de sport. Atunci tipul ăla, care nu mai era demult băieţel, învăţa că pentru a intra în literatură e nevoie de multă rezistenţă, viteză, reacţie, atenţie, muşchi elastici şi puternici, psihică tare şi mult sînge în, vorba lui Caius Dobrescu. Mai scriam proză şi critică literară din cînd în cînd, dar nu mă prea luam în serios, ştiam că va veni şi „sărbătoarea de pe uliţa mea“, dar pînă una alta era totul O.K., n-aveam cînd să mă plictisesc şi nici nu mă grăbeam să intru nicăieri cu sînge din nas (expresie populară). Orice făceam era interesant şi dacă nu-mi ieşea ceva, în acelaşi moment făceam alt ceva atît de interesant încît uitam pe loc c㠄Ecaldcanbaie“ mi-a pus ieri 7 la literatura universală pe care peste cîţiva ani o voi preda la Universitate. Fiindcă administratorul încercase în anul 2 să-l înveţe minte pe prietenul meu, în anul 3 am rămas fără cămin aşa că locuiam undeva într-un subsol de pe lîngă Lacul Comsomolist şi..., ţin minte bine momentul. Era pe la 2-3 de noapte, de-abia mă întorsesem din celălalt capăt al oraşului, unde locuia pasiunea mea de atunci, o tipă f. literară de la „Moda-Express“, şi am scris dintr-o dată prima poezie matură. Era o poezie foarte frumoasă de dragoste, care nu era despre iubita de care numai ce mă despărţisem, aşa cum mai apoi majoritatea poeziilor mele de dragoste vor fi şi nu vor fi „despre“ sau „pentru“ persoana de-alături, deşi toate vor porni de la ceva foarte real, foarte concret. Atunci, după ce-mi terminasem poemul în acel subsol în care intram cu barca lui moş Mazai şi care-mi injecta în piele un iz de mucegai întotdeauna „proaspăt“, atunci s-a întîmplat intrarea mea în literatură, eveniment descoperit numai datorită revistei „Interval“, fiindcă dacă nu exista acest număr nu se ştie dacă încercam vreodată să înţeleg ce se întîmplase atunci şi ce însemna acea stare, intertextuală cu cea din veranda copilăriei. Atunci am realizat cine sînt, am devenit conştient de ceea ce pot să fac şi am privit literatura ca pe o profesie, adică drept în meclă. De atunci am scris poezie fără întrerupere, am experimentat şi caut poezia mea, am scris zeci de cărţi şi am ars scîrte întregi de poidzîi.
Nu am intrat niciodată în topurile de cartier, ştiam cine se uită în oglinda mea şi nu mă grăbeam să public, mai ales nu mă înghesuiam să public poezie, că eseistică şi critică literară publicam din copilărie, deşi perioada de aur („Peniţa de aur“) se va numi „Contrafort“, şi asta n-am să uit niciodată, orice s-ar întîmpla (şi oriunde te-ai afla, America!). Mă interesau numai cei de la care ştiam că pot să iau ceva realmente folositor, încît n-am citit la cenacleţe, n-am publicat în revistuţe, n-am cerut sfaturi de la critici şi n-am intrat în grupuleţe. Aşa am ajuns la poarta lui Alexandru Muşina, care era idealul meu de scriitor: un poet extraordinar dublat de un teoretician excelent. Citisem toate cărţile sale şi eram sigur (aşa cum spera şi Iulian) că mă va primi cu ironie, dar nu s-a întîmplat aşa. N-avea de unde să audă de sclipitorul şi măreţul meu nume, însă mi-a citit manuscrisoiul, un sac de hîrtii fără cap şi coadă, şi a scris într-o noapte prefaţa cărţii mele de debut (al doilea), „Nemuritor în păpuşoi“. Aceasta a fost creştinarea mea literară şi de-atunci s-a prins de mine imunitatea în faţa laudelor sectanţilor (critici şi poeţi, primii — autoatecunoscători, iar ceilalţi — geloşi şi invidioşi). Astfel publicasem deja în „Contrafort“, „Arca“, „România literar㓠şi „Interval“, dar nu puteam dezvirgina „Basarabia“ şi gata. Nu eram încă copt, iar prestigioasa revistă din Basarabia „Basarabia“, „Revista Scriitorilor din Republica Moldova“, ceea ce-mi aminteşte de unu’, Cozma din Satul Nou, care se lăuda că nevastă-sa lucreaz㠄la şcoală“. Era dereticătoare, dar asta n-are nici o importanţă. Intrarea scriitorului în literatură este recunoscută de colegii de breaslă doar dacă are loc o dată cu intrarea în moarte, aşa cum pentru americanii ăia nătîngi & proşti care nici măcar nu ştiu limba română europeanul ideal e bărbat, alb şi mort. Şi dacă tot am ajuns la cuvîntul „mort“, am să tai unghiul, termen învăţat o dată cu intrarea în fotbalul măricel, prin clasa a 7-a, cînd jucam pentru cea mai bună echipă de fotbal din regiune (eram legionar). Şi pentru că am devenit atît de serios (sobru şi serios), îmi permit să le amintesc prietenilor care au ajuns pînă aici cu cititul că muşchii literari cer antrenament continuu, altfel intrarea în literatură este egală cu intrarea în bucătărie.