Insider l-a numit Ioana Pârvulescu pe Gheorghe Crăciun când acesta intra, la un moment dat, în postura inedită de antologator al propriei generaţii (aceste lucruri se întâmplau în 1994). Voi prelua acest termen însă îi voi  atribui sensuri oarecum diferite. Insider-ul meu are prea puţine de spus, este tânărul component al vreunei mişcări, al vreunui grup de influenţă, tânăr pe care voi încerca să-l surprind în diferitele ipostaze unde îi este tolerată prezenţa. O astfel de persoană este animată de două componente aparent contradictorii: o primă zvâcnire centripetă, încercare de afirmare în interiorul grupului care îl „deţine“ şi, respectiv, reacţia înspre exterior ca „membru“ ce simte un oarecare suport. La scară mai mare, Gheorghe Crăciun intră în acestă descriere: el comitea un gest de lider antologându-şi colegii de generaţie, exercitându-şi atitudinea tiranică a oricărui antologator asupra grupului care-l susţinea; această primă dimensiune este neimportantă când deja ai acumulat un capital simbolic semnificativ — cazul autorului pe care îl discut. Mult mai importantă este lovitura pe care această antologie o aplică în exterior, în canonul ce trebuie schimbat. Antologia este arma potrivită pentru acest atac — ea coagulează o mişcare mult mai complexă, mai fluidă (aşa cum este optzecismul); asta explică şi postura inedită de generaţie a antologiilor (Aer cu diamante, Desant, Cinci, Competiţia continuă etc.).
Cu un tânăr aspirant al anilor ’90 lucrurile stau invers (în opinia mea, bineînţeles); în mod paradoxal atenţia lui este prea puţin îndreptată spre exterior, obiectivele ţinând de ierarhia din interiorul grupului. Sunt tinerii revoltaţi precum par (mă refer strict la literatură)? Nu chiar atât de mult pe cât ne-ar plăcea să credem. Voi încerca să justific răspunsul analizând două situaţii: cenaclul şi debutul colectiv.

1. Cenaclul
Mai poate o astfel de formulă lansa scriitori sau critici? După mine timpul performării textelor a apus demult. Am asistat la o formă anacronică, desuetă, cenaclul literelor bucureştene condus de câţiva ani de Mircea Cărtărescu — o încercare de resuscitare a mai vechiului Cenaclu de Luni. Discursul absolut seducător al „patronului“ strângea lume şi o amuţea totodată. Imediat s-au format cercuri de privilegiaţi, de cunoscuţi, de ostili, de necunoscuţi etc. Un astfel de „organism“ literar cade repede în antologie şi el impune nu un stil, ci o reţetă a succesului, un extrem de succint ghid de parvenire artistică. Şi asta nu priveşte în nici un fel ţeluri „înalte“, ci grupul în primul rând: este un succes palpabil; lumea e încântată de un poet, de un prozator şi astfel tinerii artişti „importanţi“ capătă un atestat care în fond e fals.
Care sunt relaţiile cencalului cu exteriorul? Care sunt criteriile după care trebuie apreciat un tânăr cenaclist? În primul rând este extrem de relaxant să trăieşti cu impresia că, după stresanta şcoală cu prea multe îndatoriri, îţi poţi face un nume cu două pagini de poezie. E frumos să crezi în talentul latent şi în sfârşit recunoscut, aşa cum e uşor să crezi că faci o şcoal㠄în paralel“ unde se găsesc (ca şi în cea oficială) calificative, profesori, colegi buni, colegi răi, leneşi, răsfăţaţi, (non)conformişti etc. Poate nu s-a înţeles, dar fac aici elogiul cenaclului cu acte în regulă care este şcoala — un seminar poate fi mult mai animat decât cea mai reuşită şedinţă a cenaclului. Şi n-am înţeles niciodată de ce nu mă pot „lansa“ mult mai bine
dintr-un seminar decât dintr-o somnolentă lectură printre prieteni şi duşmani. O producţie literară are nevoie de o persoană şi cu alt tip de atestare. Va mai rămâne mult timp la modă scriitorul cu un cuvânt greu de spus şi din punct de vedere teoretic. Artiştii genuini, „producători“ absoluţi de literatură nu-mi spun nimic. Ar mai fi multe de scris dar o să trec la:

2. Volumele colective
Portretul robot al artistului cenaclist la tinereţe se află în prefeţele antologatorilor. Îl găsim şi pe cel din anii ’80 făcut de Nicolae Manolescu, găsim şi o variant㠒90 a lui Mircea Cărtărescu. În general contează foarte mult prima impresie în alcătuirea acestui portret: „Îmi amintesc, când l-am văzut prima dată, era un tip ...“ Un astfel de discurs îşi avea gradul său de sublimitate înainte de ’89; după acest moment el a primit „aprobarea“ ironică postmodernistă dar şi-a pierdut destul de mult  din actualitate.
Mă voi referi foarte pe scurt la doar două volume (Tabou de familie şi Ferestre ’89) şi nu voi face aprecieri legate de textele propriu-zise. „Orice antologie e în cele din urmă un tăvălug, ea nivelează, uneori poate chiar striveşte valorile“ (Gheorghe Crăciun). Problema antologiilor de care am amintit este că ele înglobează un „tăvălug“ mai vechi — acela al cenaclului. Bineînţeles că există excepţii pe care nu o să le discut aici. Selecţia din astfel de volume nu vine dintr-o nevoie de sinteză, dintr-o privire cuprinzătoare înapoi, ci e o paradoxală sortare în carne vie...
Îmi închei aici observaţiile care pot părea vehemente şi nejustificate. Însă aceste cuvinte aparţin unui tânăr care se doreşte insider într-un spaţiu mult mai larg decât cercul de creaţie, Universitatea Bucureşti etc. Mi s-a părut important să mă definesc în opoziţie cu aceste mici înregimentări care se petrec sub ochii mei şi la care iau parte neîncetat uneori cu voia mea, alteori fără. Şi, apropo de „voia mea“, nu pot să nu amintesc de „înrolarea“ în „Litere nouă“. Poate de aceea cred că un grup veritabil este cel redacţional — printr-o revistă ai un contact cu exteriorul (fie el cât de mic). Timpul „receptorilor concreţi“ a apus. Un tânăr trebuie să-şi lanseze mesajele mai departe de un cerc închis, mai departe de privirile binevoitoare ale prietenilor şi ale mentorilor.