prima cămaşă albă

încheiasem ziua cu un stupid incident
iată acum pregătit s-o iau de la capăt
un capăt pe care nu-l mai găsesc de atunci
îmbrăcat cu o cămaşă albă impecabilă
îmi caut prietenul să-l răpun
el singurul martor al retragerii mele pripite
 „e o lună frumoasă
 hai s-o luăm şi s-o ducem acasă“
orice, orice gest, orice lucru, orice contează
o cămaşă albă imaculată/ răstoarnă şuia armonie
te simţi deodată vinovat cum laşi să-ţi treacă
apa anilor tăi fără zăgaz depunîndu-se pată
 „şi-i luna aceasta ca un obraz
sau dacă nu, e oricum o lună frumoasă
hai s-o luăm şi s-o ducem acasă“

nu am decît două cămăşi albe

între două cămăşi albe stau treaz
ca între ieri şi azi
aud cum se scurge pe lîngă mine
o apă verzuie un timp glazurat
ciorchine rămîn amintirile cu ea
ca un ieri venit peste azi nepoftit
singur, cu setea potolită, paharul deja gol
renunţ la alcool şi asta-i deja o amintire plăcută
căci va veni ea cu viaţa mea, noaptea, pe nesimţite
cu o a treia mînă să mi-o adaug
„dă-mi mîna ta şi lasă-mi-o mie“

cu referire la hinele de sezon

rărind codrii noştri de armonii
iată vine fiara nopţii şi vremea rea
doar vreme rea cu coama ridicată ameninţător
ca un gînd la rangul de durere
vine viaţa nopţii
să se împreuneze cu vieţile noastre
ce gară poate azi să oprească fiara
ce n-a călcat în cuţit
şi prinde gloanţele în gură
şi pe scurtătură ucide cu el

pregătită e gara — nu pentru plecare
durerile noastre nu-nseamnă că-i frig
şi vine mai gînditoare ca oricînd fiara
se uită
zîmbeşte ca o fereastră spartă
fiara deşartă albă din fire
ce n-a călcat în cuţit
şi prinde gloanţele în gură
şi pe scurtătură se ucide acolo cu el