Introduce cheia-n broască, răsuceşte de două ori, scoate cheia, apasă clanţa, împinge, intră, trage uşa înapoi, încuie, deschide uşa camerei, dă haina jos, o agaţă în cuier cuierul e pe uşă, scoate bricheta, deschide uşiţa sobei, dă drumul la gaz, aprinde bricheta, se duce spre geam, dă drumul radioului, se aşază pe pat, directorul îl termină, era s-o încurce azi, dar a plecat repede, voia planuri de lecţie, nu avea, nu avea timp pentru ele, Angi a plecat, a văzut-o acum o oră jumătate şi-i e dor deja de ea, n-o s-o vadă două zile, putea să meargă cu ea, da’ mai bine o lasă singură, să-i simtă lipsa, să-i fie dor de el, cum s-o descriu? e un copilaş, cu mutra aia aşa dulce, îţi vine s-o mănînci, are ochii mari, aşa trebuie să fie ochii, parcă peste ei n-a trecut nici o umbră, năsucul ridicat în vânt, o faţă bine conturată, dar nu osoasă, puţin dreptunghiulară, cu o bărbie ascuţită, perseverentă, plină de personalitate, fruntea lată şi înaltă şi o guriţă abia creionată, cu buze nici subţiri, nici groase, e şatenă, are în ea un amestec de încetineală şi voluptate meridională, e subţirică, nu slabă, subţirică, cu oase fine, şi cînd o strângi în braţe ţi-e frică să nu se sfărâme, se dăruieşte cu totul, numai să n-o dezamăgeşti, după un an ne iubim la fel de mult, deşi m-am purtat cam urât, vai! totul e aşa de siropos, de dulce, dar aşa simt, n-o să scriu eu un roman, cel puţin nu în starea asta de prostenare în faţa minunii, trebuie să fiu furios, să mă deranjeze ceva, trebuie să aştept să ne despărţim şi să-i văd toate defectele, chiar dacă aş şti că nu aşa simt, chiar dacă aş şti că mă iubeşte şi o iubesc, trebuie să am un obiect să-mi vărs furia, frustrările, se ridică de pe pat, merge în baie, dă drumul la cazan să se încălzească apa, o să facă o baie fierbinte, iese din baie, merge pe hol, intră în bucătărie aprinde ochiurile la aragaz, deschide geamul de sus, trage un scaun, stă cu spatele lîngă aragaz, ţigara în dreapta, scrumiera în stânga, mâinile încrucişate peste picioarele unul peste altul, din când în când ridică dreapta la gură, trage un fum, îl opreşte în gât, îi dă drumul în plămâni, din zece în zece secunde tuşeşte, fumează prea mult, trebuie să se lase, privirea e aţintită în gol, e singur, ai lui l-au lăsat, are colegi, nişte prieteni, nu-i prea frecventează, pe Angi o s-o vadă poimâine, n-ar putea să închidă ochii şi să se trezească doar atunci? trebuie să stea, să numere clipele până luni, să corecteze lucrări, să facă planuri de lecţie, să citească, să ia notiţe, trebuie, dar n-o să facă toate astea, o să stea pur şi simplu, vreau ceva concret, viaţa de după moarte e ceva prea vag şi ideea e atît de bine întipărită în mine că nu o mai analizez, nu mă mai agit, o viaţă tihnită, cu o familie fericită, o casă, un salariu liniştitor nu mai sper, nu mă mai împinge nimic de la spate, şi atunci de ce scrii rândurile astea? tot mai speri ceva, am chef să scriu despre cum am pierdut recenziile, agenda, proza (erau şi pasaje care-mi plăceau), reportofonul, calculatorul, cărţile lui Cis, despre casetofonul vechi de nouă ani care mă slujeşte cu fidelitate, despre parchetul pe care l-am măturat ieri, despre pata maronie de cafea de pe revista pe care scriu (nr. 10 din „Lettre Internationale“), despre faptul că iubesc ca un smintit (Doamne, ajută-mă să scap!), despre tipa pe care am întâlnit-o aseară şi pe care n-am adus-o acasă pentru că nu voiam s-o înşel pe Angi (conştiinţa, nu şi nu!), despre masochismul meu, despre duplicitatea mea faţă de mine, vine toamna, rău îmi pare, floarea mi se creşte mare chiar de la rădăcină, tulpină, frunze, petale, sepale, stamină, pistil, pistol, rasol, nasol, matol, poftim, gazu’ arde şi Marius se joacă cu cuvintele, cucu-vaie, cucu iar cântă-n odaie, piei buhă de-aici, lasă-mă cu problemele mele, ce să-i faci sântem în secolul problemelor, totul este problematizat, complicat (intenţionat sau nu), nu poate să stea omu’ liniştit, că începe să se gândească la una-alta până-nnebuneşte, partea mai proastă e că dacă scapă de probleme se plictiseşte, stă cu cracii-n sus pe pereţi, cu ochii pe televizor şi cu urechile la radio, ca o legumă, scriu că am vrut să mă culc, şi după ce m-am rugat mi-am dat seama că nu mai cred în nimic şi mi-am zis că merge să-mi încep un text cu asta, hai! să vedem ce şanse am, am douăzeci şi doi de ani (poimâine), sânt student şi profesor suplinitor la un liceu la paisprezece kilometri de oraşul în care locuiesc, salariul abia îmi ajunge să plătesc chiria, întreţinerea, mâncarea şi naveta, la facultate abia am timp să mă duc la examene, vin sărbătorile, mai întâi ziua mea de naştere, onomastica, ziua în care împlinesc un an de când sunt cu Angi, Crăciunul, revelionul, a devenit şi mai pesimist, sau, mai bine spus, pesimist, pentru că am fost şi o să mai fiu un optimist iresponsabil, de ce sânt pesimist? Pentru că mi-am dat seama că fiind născut de ziua naţională a ţării mele, o ţară obscură, dintr-o regiune înceţoşată a globului, o ţară de care nu aţi auzit şi nici nu aveţi ce să auziţi câteva zeci de ani de acum încolo, o să am aceeaşi soartă cu ea, şi aşa şi este, am auzit că în 1999 vine scandenţa unei mari părţi din datoria externă a acestei ţări, eu deja din decembrie anul acesta trebuie să încep ratele la datoria mea, guvernul nu se poate hotărî să facă economia rentabilă, lucrând în pierdere, an de an cu deficit bugetar, eu nu mă pot opri să cheltui aiurea, nu pot să fiu mai strict cu mine, ar trebui s-o fac, altfel duc ţara asta de râpă, chiar mă simt responsabil pentru că simt că destinele noastre se aseamănă, se influenţează, ia să văd ce pot face să am o situaţie prosperă, ca să meargă şi ţara bine, poate să fac rost de nişte meditaţii, sau să îmi dea taică-miu calculatorul, să fac tehnoredactare, dar în ambele situaţii aş lucra la negru, adică guvernul nostru o să se apuce de ceva contrabandă cu arme sau petrol, sau o să plec în vest, vreo doi-trei ani, aoleu! dar asta înseamnă că pleacă toată ţara, sau o să lucreze pentru străini, da’ ce-mi fac eu griji pentru ţara asta? stinge ţigara, scutură scrumiera în găleată, împinge scaunul la loc, pune scrumiera pe raft, iese din bucătărie, merge pe hol, intră în baie, aprinde lumina, atinge cazanul, e destul de fierbinte, dă drumul la apă, pune dopul, îşi dă puloverul jos scoţând mânecile, apoi trăgîndu-l în sus pe cap, îşi descheie cămaşa, are gulerul murdar, o pune în ladă, scoate pantalonii, cracul drept, cel stâng, şosetele, chiloţii, se uită-n oglindă, a slăbit, da’ e totuşi bine, are o formă omenească, ridică piciorul drept, îl bagă în apă până la gleznă, la fel cel stâng, se apleacă, îndoaie genunchii, se întinde în apă, simte cum îl strânge ca un cerc, la mijloc, la piept, la subraţ, la umeri, îi sugrumă gâtul, îl strânge tot mai tare, după zece secunde sare brusc în sus, apa e prea fierbinte, mereu face aşa, să vadă cât rezistă, dă drumul la apă rece, apoi se lasă uşor în apă, opreşte robinetele, ce bine e, nu mai eşti tu, eşti apa în care te cufunzi, ce bine ar fi să dispari prin scurgere când scoţi dopul, să nu mai fii o persoană, să nu mai fii Marius Dogaru, un întreg, ci o parte dintr-un întreg, poate că asta şi eşti, dar crezi că eşti mai mult, că poţi mai mult.