Pentru a putea situa, aşa cum se obişnuieşte, expunerea ce va urma, vom recurge la sintagma ce ne orientează cu generozitate prezentul studiu: a rescrie trecutul. Sintagmă ce se va constitui, pentru noi, într-un punct pivotal, alimentându-ne perpetuu reflecţia şi în acelaşi timp furnizându-i acesteia instrumentele adecvate terenului sondat; sintagmă metamorfică ce se pliază şi se repliază în traficul bulversant al forţelor care o traversează, constituind-o. Scrutându-şi trupul difuz, pradă unei autofagii simptomatice, titlul căruia prezentul excurs nu se vrea a-i fi mai mult de o nevrednică glossă îşi spune aici efortul specular. Să-l ascultăm.
A rescrie trecutul ne îndreptăţeşte să considerăm că:
1. există trecut (că a existat deci un moment prezent, modificat şi păstrat acum ca trecut).
2. trecutul (orice fel de trecut) e scris; că e, adică, un text — sau, cum vom vedea mai departe, (un) context.
3. există prezent (şi că acesta e scris, text, ţesut, împletit cu fire ce-l leagă de ţesătura precedentă).
În ceea ce ne priveşte, gândul (un fel de arriere-pensée pascalian) ce ne va însoţi mai mult sau mai puţin manifest prezenta dezvoltare este că trecutul este dintotdeauna scris, iar scrierea dintotdeauna rescriere. Dintotdeauna-deja (toujours-déja). Iar în miezul acestei glosse mai extinse, care acum şi dintotdeauna se ţese, a rescrie trecutul nu e decât o glossă la a scrie prezentul.
În structura de tip grafematic a oricărui tip de comunicare (şi chiar de existenţă şi manifestare), prezenta-la-sine şi iradiant, în-jurul-său, şi în general plenitudinea oricărui prezent e irecuperabilă (datorită necesarei dedublări în sine a lucrului care, stabilindu-şi identitatea, se înstrăinează de sine însuşi — acest însuşi sau ca atare al lucrului fiind rezultatul unei mişcări diferenţiale, diferenţiatoare şi creatoare de sens, di-feranţa (différance) care instituie absenţa, urma tuturor celorlalte elemente — ele însele nefiind altceva decît fascicule de urme, mărci ale absenţei dintotdeauna absente — în miezul oricărei realităţi, al oricărei unităţi semnificative), iar trecutul devine unul necesar şi inconturnabil. Identitatea unui trecut (identitate implicată de sintagma noastră călăuzitoare) nu se conturează decât în cadrul opoziţiei trecut-prezent — diferenţiere care se ţese, se scrie în spaţiul urmei instituite în care se articulează indisolubil legate raportul cu celălalt (urma celuilalt înăuntrul aceluiaşi), temporalizarea şi limba. Iar arhi-urma, urma ca origine a originii — căci în jocul infinit al semnificaţiilor, într-o falie irecuperabilă şi care se adânceşte, nu atât ca „profunzime“ ori ca „plonjon“ în „lucrurile însele“, ci mai degrabă ca densitate seminală, o „urmă originar㓠e imposibil㠗 e o arhi-scriitură.
Conceptul secund, curent de scriitură, ca semn al unui  semn — cuvântul vorbit aflat în proximitatea, într-un mod natural imediat (căci ce consistenţă, ce indice de refracţie s-ar putea atribui, zice-se, semnificatului) al logosului plin al prezenţei, recurgând în permanenţă la ajutorul patern al acestuia pentru a semnifica, şi asigurîndu-i acestuia transparenţa, supunîndu-se autorităţii părinteşti a „lucrului“ — poate fi extins, într-un mod îndreptăţit de „conceptele“ de urmă şi diferanţă pe care urmează să le detaliem, nu numai limbii vorbite (implodând astfel opoziţia clasică parole-écriture), ci oricărui tip de comunicare ori structura semnificativă care îşi arogă proximitatea unui „semnificat transcendental“, ultima verigă a trimiterilor în lanţ, succesive, veriga ce s-ar sustrage mişcării diferenţiatoare — di-feranţei — formatoare şi individualizatoare.

Posibilitatea formulării unei sintagme ca şi cea pusă în discuţie relevă o concepţie linearistă a timpului, inseparabilă, după cum vom arăta, de linearismul vorbirii şi de cel al scrierii, concepţie care orientează discursul lingvistic de la Saussure la Jakobson, precum şi istoria conceptului modern de semn. Diferenţa stă la baza articulării (articulus, ne semnalizează Saussure, înseamn㠄membru, parte, subdiviziune într-o succesiune de lucruri“, Cours de linguistique générale, p. 26), a apariţiei înt-un eveniment unitar a unei succesiuni, înlănţuiri grafice (spaţiale), şi a unei înlănţuiri vorbite (temporale). Unităţile de semnificaţie nu se pot naşte decât pornind de la o sinteză temporalizatoare care permite articularea diferenţelor în cadrul unei înlănţuiri semnificative, făcând deci loc apariţiei sensului. Sensul e inseparabil de ideea de articulare (şi, vom vedea, de „amprenta psihică“, inscripţie); logosul este în mod originar inscripţie, sensul nefiind cu putinţă decît ca în-spaţiere (espacement), ca diferenţiere. Semnificaţia nu poate fi decât înscrisă într-un element „sensibil“, „exterior“, nu poate apărea decât în căuşul unei scriituri originare, arhi-scriitura.
Cuvântul (vorbit sau scris, distincţia se va dovedi irelevantă) este, în mod originar, pasiv, situându-se în cuprinsul unui ireductibil dintotdeauna-deja, al timpului linear ca pasivitate fundamentală (atât cu sensul de „sensibilitate în general“ cât şi de „trecut — passé — absolut“). Necesitatea, ireductibilitatea trecutului, toujours-déja-la, a amprentei — ca mişcări ale formării diferenţelor — ţin de calitatea, anunţată în conceptul de urmă, a diferanţei de a difera, a întârzia transmiterea unei prezenţe, fie chiar şi modificate sub forma unui prezent-trecut. Succesivitatea, „consecutivitatea“ (Jakobson) înlănţuirii fonetice sau grafice merg împreună cu acest timp vulgar, cu un trecut care a însemnat întotdeauna un prezent-trecut, o prezenţă modificată. Arhi-scriitura ca espacement, ca urmă, nu mai încape cu rigurozitate în limitele acestui concept de timp; urma e recipientul unui „trecut absolut“ şi ea marchează, re-marcă timpul mort în orice experienţ㠄prezentă“.
Urma originară nu este, va arăta Derrida 1 o zonă care poate fi ocolită, în parcursul lingvisticii de la Saussure la Hjelmslev; plecând în această demonstraţie de la posibilitatea, deschisă în aceste lingvistici, de a  neutraliza substanţa fonică, vom putea înţelege o a doua detrminare  a trecerii prin formă ca trecere prin amprentă. Distincţia care trebuie păstrată, dintre sunetul care apare, sensibilul „obiectiv“, materia sensibilă, şi apariţia sa trăită, „imaginea acustic㓠(Saussure), ne înlesneşte gândirea unui spaţiu al temporalizării unui conţinut trăit (conţinutul imaginii) — element non-real al trăitului, care nu este nici în lume şi nici în afara ei, nici în spaţiu, nici în timp — un spaţiu al operării diferenţelor, al constituirii elementelor şi a sensului, al in-formării „materiei sensibile“, amorfe, pasive, de către mişcarea diferenţiatoare, de către diferanţă2. Or, şi asta constituie, credem, partea cea mai importantă a demonstraţiei, apariţia unei plenitudini sensibile, a elementului fonic (în forma lor constituită prin diferenţiere) şi funcţionarea diferenţei presupun o sinteză originară (numită de Derrida trace originaire) neprecedată de nici o simplitate absolută.
Dac㠄celălalt“ nu e reţinut „ca atare“ în „acelaşi“, ca urmă, dac㠄acelaşi“ reţine în el urmele „celorlalţi“ — fără de care el n-ar exista ca atare, ca „acelaşi“, ar fi imposibilă producerea ulterioară a diferenţelor şi apariţia sensului. Condiţie a oricărei plenitudini sensibile, fonice sau grafice, urma sau diferanţa nu este nici sensibilă, nici inteligibilă; neexistînd, ea constituie posibilitatea oricărei articulaţii, a oricărui semn. Neapartenenţa acstei mişcări diferenţiatoare, a imprimării amprentei, la o regiune a sensibilităţii mai degrabă decât la alta ne îndreptăţeşte să refuzăm pertinenţa unei ierarhii pre-stabilite, naturale, între imaginea acustică şi cea vizuală (grafică). „Diferenţa dintre unităţile pline ale vocii nu se aude. Nici diferenţa într-un corp scris nu se vede“3.
Revenind acum la problema temporalizării, pe care am văzut-o ca efect al urmei, al diferenţei, sinteza originară, arhi-scriitura care  făcea posibil travaliul diferenţiator înlătură iluzia unei simplităţi originare absolute, sinteza temporalizatoare face cu neputinţă simplificarea unui prezent originar care ar legitima întrebuinţarea „conceptului metafizic de trecut“ ca prezent-trecut, ca prezent modificat. Pasivitatea originară a cuvântului, condiţie a oricărei plenitudini sensibile, trimite cu necesitate la un dintotdeauna-deja, la un trecut absolut (la différance differe, întârzie), cu neputinţă de absorbit printr-un fort de recaptare a originii, a unei prezenţe simple, ne-afectate de retragerea marcată în urmă, fie chiar pură. Mai tîrziu vom explica acest efort orientat spre re-captarea unei origini non-absente ca mişcarea însăşi a cărţii, a textului, a rescrierii nesfîrşite a acestuia4. Iluzia ori pasiunea constituie viaţa cărţii şi rescrierea, potenţial infinită (căci ceva-ul dinaintea urmei e de negăsit) a ei: „amăgire a originii, a sfîrşitului, a liniei, a buclei, a volumului, a centrului“.
În linearismul, consecutivitatea sa „tradiţională“, timpul („temporalizarea“) originează în arhi-scriitura ca espacement — atemporală, în-existenţa ca atare în faptul unei prezenţe, arătându-se în intervalul dintre „prezent“ şi „trecut“, dintre Carte şi Carte, ca „veghe scripturală în intervalul dintre limite“ (E. Jabes); în spaţiul neutru al succedării se insinuează, dintotdeauna-deja, dintotdeauna acolo, cartea, mărturie atât a constituţiei pasionale a scriiturii — pasiune a originii —, cât şi a neputinţei acestei origini, ea însăşi susceptibilă de a fi scrisă, înscrisă ca un loc, fie şi central, în sintaxa unui sistem. În-spaţierea (espacement, atât ca îndepărtare cât şi ca spaţializare/temporalizare) nu se poate gândi în afara amprentei, cum nu se poate gândi nici semnificaţia, sensul — ceea ce îl va face pe Derrida să conchidă că logosul, existând de la început ca amprentă, şi această amprentă fiind resursa scripturală a limbajului, logosul deci nu e un element continuu şi plin, păstrător al prezenţei din cuvântul demiurg. Această rupere, fracturare (brisure) originară poate servi drept antidot oricărei prejudecăţi continuiste (a fonologismului, în speţă5), obligate să ia în considerare necesitatea analizei lingvistice de a izola în fluxul fonetic, fizic continuu, elemente diferenţiate („trăsături distinctive“)6. „Fracturarea“ ca scriitură, arhi-scriitură, înseamnă şi imposibilitatea semnului de a funcţiona în succesiunea, în continuitatea unei prezenţe absolute, de a se produce în plenitudinea unei prezent nepasivizat7.
Înainte de a purcede, în incusiunea noastră arheologic㠗 deşi invers orientat㠗 la dezvelirea unui strat ulterior în sedimentarea constitutivă sintagmei pe care ne-am propus să o solicităm (de la sollus, în lat. arh. întreg şi citare, a îmbrânci), să o preocupăm (soucier) sau zdruncinăm, să observăm şi gemelaritatea celor trei linearităţi: a „conceptului vulgar de timp“ — a linearizării timpului — , a linearizării scrisului („conceptui vulgar de scriitură“, am putea-o numi) şi a linearismului fonetic, fonologist (sensul limbajului fiind tradiţional determinat ca şi continuitate plină a cuvântului vorbit, parole), toate acestea regăsindu-se, de pildă, într-o teorie ca şi cea saussuriană a „linearităţii semnificantului“ 8, bazată, după cum am amintit deja, pe conceptul de timp omogen.
Iată ceea ce, de bine de rău, am reuşit să transcriem, să rescriem, din răspunsul sintagmei noastre la o primă îmbrâncitură, solli-citare, iată ceea ce, dintr-un străfund a cărui structurare  scripturală ne-a fost oferită în primă instanţă, un străfund a cărui părelnică adâncime (căci adâncimea presupune un interval care conţine limita, nu unul care mănâncă din ea nestăpânit, un interval determinat la ambele capete, un sol şi un subsol, doi întregi (sollus-întreg)) e doar un efect specular (cu menţiunea că  acest doar e dintotdeauna-deja unica posibilitate) al jocului trimiterilor semnificative, a unei desigur existente şi organizatoare ierarhii (a semnificantului trimiţând la un semnificat-semnificant al lui, propriu), iată deci ceea ce din această bogăţie seminală subterană, fecundă, ni s-a vădit. Să-i mai dăm un brânci (căci ea, sintagma cu pricina, — şi aici stă tot dramatismul scriiturii — cere astfel de ghionturi).
Rescrierea trecutului reprezintă dorinţa însăşi, nostalgia însăşi a originii, în efortul, în acelaşi timp disperat şi agreabil, de reapropiere (a face propriu, aproape de sine: prope, proprius) a acesteia, de recâştigare a proximităţii unei prezenţe pierdute sau imposibile 9. Rescrierea trecutului se înscrie în câmpul unei etici a prezenţei, cel puţin sub această formulare nevinovată, visând la descifrarea unor origini care scapă jocului şi sistemului de urme — mărci ale absenţei celuilalt în prezenţa aceluiaşi, a unei origini situate în afara jocului reprezentării. Aici, travaliul hermeneutic e unul nerăbdător, dornic să se încheie degrabă, dornic de a opera cât mai repede o reabsorbţie a urmei într-o prezenţă, de a pune capăt jocului.
Rescrierea trecutului ca efort de traducere, de interpretare, porneşte de la presupoziţia unei idealităţi a sensului, care şi-ar anexa doar ulterior şi auxiliar un semnificant, un veşmânt al sensului: rescrierea spune aici un efort hermeneutic de precizare a acestei idealităţi, a acestui „conţinut“ transcendent semnului. La rigoare, trecutul nu ar mai fi un text, ci un conţinut având loc, în inteligibilitatea sa, în prezentul unei experienţe, un conţinut căruia scrierea nu vine decât pentru a i se adăuga, servilă, pentru „a-l păstra“. Scrierea nu are un „corp“ propriu, ea e semn al semnului fonetic — care trimite la rândul lui la un conţinut „ideal“, la un „semnificat transcendent“ ce ar asigura atât funcţionarea semnului (stabilitatea, existenţa chiar a interfeţei dintre semnificant şi semnificat) cât şi putinţa traducerii. Iar rescrierea ar fi această traducere sau chiar interpretare a unui aceluiaşi conţinut din spatele semnificatului, o schimbare de grafeme care nu produce o depreciere a acestui conţinut; dimpotrivă, o rescriere îşi propune să lase să se vădească mai bine acest „inteligibil“ din spatele semnului „sensibil“ care-l fixează mai mult sau mai puţin fidel10.
O lectură (critică), o rescriere deci a unui text „trecut“ sau a unui trecut „text“, ţesut, păstrat în ochiurile din împletitura semnelor, trebuie să vizeze şi să expliciteze raportul, dat dintru început, operând încă din (şi dinainte de) momentul „iniţiativei“ auctoriale, între limba şi logica ale căror sisteme, legi şi funcţionare proprii nu pot fi, prin definiţie, dominante de o instanţă individuală, şi ceea ce scriitorul reuşeşte să asimileze, să folosească, să domine din acestea. Faza „comentariului redublant“11 pe care orice lectură trebuie să o includă îşi propune, desigur, rămânând în interiorul textului, să vădească în mod cât mai fidel, într-o voită anulare de sine, această proporţie iniţială, voluntară, conştientă, instituită de scriitor cu privire la sistemul căruia îi aparţine prin limba sa. Însă acest stadiu menit să asigure o anumită protecţie a textului vizat nu epuizează, fără îndoială, o lectură critică; nici măcar nu o deschide. Lectura nu poate rămâne la nivelul comentariului redublant, însă nu poate nici să transgreseze, s㠄transcead㓠textul spre un conţinuit extra-textual, extra-lingvistic — deci, după cum am văzut, extra-scriptural. Însă tot demersul nostru de până acum a încercat să arate că metafora scriptural㠗 metafora „prim㓠care instituie posibilitatea tuturor celorlalte metafore — e internă şi structurează orice „viaţă real㓠ţintită de traiectul extra-scriptural amintit. Orice „conţinut real“ în raport cu care textul, semnificantul literar nu ar surveni decât în mod secundar, auxiliar, contingent şi extrinsec, nu căpăta sens şi contur decât în căuşul unei urme, arhi-urme, decât prin intervenţia mişcării diferenţiatoare.12 Scrierea şi rescrierea nu vin decât să se adauge ca mărturii ale instituirii diferanţei ca retragere a prezenţei naturale. Altfel spus, o rescriere care nu rămîne la nivelul comentariului auto-tadiant, submisiv, nu se poate, totuşi, situa în exteriorul textului; ea trebuie să rămână în text, în con-textul lui. Căci „îl n’y a pas de hors-texte“.13, nu există extra-text, nu există decât con-text. „Prezentul“ lecturii, al rescrierii, face parte din contextul „trecutului“, al „textului“. Ceea ce acum „apare“ ca „trecut rescris“ era deja desenat, marcat (şi acum re-marcat, urmărire a urmei prin ştergerea ei, remarcare a mărcii) în interiorul prezentului-trecut, nefiind decât un ochi în urzeala nesfârşită a acestuia, marcat în interiorul aceluiaşi.
Rescrierea trecutului porneşte, implicit, de la identitatea (cu sine) a unui trecut, de la o identitate fixată a acestuia care i-ar asigura o trecere teafără prin focul reprezentărilor, repetiţiilor, scrierilor şi rescrierilor, reformulărilor. Or vom vedea că procesul de stabilire a acestei identităţi e cel care ridică problemele cele mai serioase în calea bine-intenţionatului hermeneut. Unicitatea, idealitatea unui semn sau a unui trecut apare doar o dată cu putinţa repetării sale, a memorării sale; un moment prezent nu se constituie ca atare, ca el însuşi, decât o dată cu posibilitatea iterării sale. Unicitate şi iterabilitate“.14 (care e în acelaşi timp o alterare, itara însemnînd în skr. altul) merg împreună. Trebuie să recunoaştem unul şi acelaşi conţinut dincolo de toate variaţiile posibile, iar ceea ce asigură trecutului respectiv identitatea trebuie să nu fie ceva pur sensibil, a-memorabil, ci o „idealitate“; idealitatea trecutului e stabilită doar prin diferenţiere faţă de alte idealităţi. Posibilitatea iterabilităţii sale e una esenţială: prezentul acum modificat ca prezent-trecut este marcat, în momentul survenirii lui ca atare, în momentul producerii identităţii sale, de această posibilitate a repetiţiei, a re-formulării. Reproducerea sau reprezentarea lui sunt oricând posibile.15 Îndată ce un moment prezent (sau trecut) există ca atare, ca urmă, diferenţa dintre „prima dat㓠şi repetiţie, între prezentare şi re-prezentare îşi pierde din relevanţă: exigenţa prezenţei şi a unicităţii şi necesitatea esenţială a iterabilităţii sunt ireconciliabile. Orice prezent originar nu poate începe decât prin a se repeta, dublul divizând şi suplinind simplul.16
„Scriitura este dorinţa însăşi, căci această dorinţă poartă în ea semnul neîmplinrii sale.17 Căutarea non-reprezentabilului absolut, a unui prezent necariat de propria identitate e posibilă doar în măsura radicalei sale nesatisfaceri — produsă în diferanţă. Producând prezenţa, diferenţa o interzice: stârnind dorinţa prezenţei, diferenţa spune ireductibila ei satisfacere.18 Întrebuinţăm numele de „dorinţ㓠acolo unde putem, dintotdeauna-încă, dori (sau gândi, sau spune19) ceea ce nu ni se oferă20 (spre cunoaştere, spre experimentare, spre trăire): nu putem dori decât imposibilul, un imposibil, fireşte, fără măsură. 21
De la liber mundi, enciclopedia teologică şi cartea omului, volumul închis asupra lui însuşi, la graphein-ul rătăcitor, la suprafaţa textului, la ţesătura nesfârşită de urme şi diferenţe, drumul deci de la una la cealaltă e spus de sintagma noastră. Rescrierea trecutului apare prin descentrarea cercului în elipsă, prin dedublarea centrului în repetiţia ori traducerea vrut inocentă.22
„A scrie înseamnă a avea pasiunea originii“ (E. Jabes, Le Retour au livre). Rescrierea e scurgerea grammei din volum printr-o crăpătură a acestuia, decisiva zonă a iterabilităţii (şi a alterării), sau, dacă vrem, un petec de ţesătură, de text, care atârnă compromiţător din tivul volumului, dintr-o liminaritate esenţială nehotărâtă. A rescrie înseamnă a solicita, a înghionti acest volum închis, şi a pândi apoi, cu o foaie sub fisura căutată,23 picăturile de cerneală texturată. Ca să fi scăpat diseminării, cheltuirii sau rescrierii, trecutul structurat ar fi trebuit să-şi poată sustrage centrul reprezentării, scrierii (deoinţei de re-prezentificare); din clipa naşterii unui text al trecutului, repetându-i originea, centrul, trecutul îşi dezvăluie constituţia speculară sau elipsoidală, el trădează un apriori grafematic. Rescrierea trecutului atârnă, esenţial indecisă, între pasiunea centrului şi mărturisirea descentrării.24
Imposibil dar. Imposibil volum: necesară lectura.
Interogînd operaţiunea de rescriere a trecutului, ne vom opri şi asupra chestiunii temporalizării textului. Aceasta se produce o dată cu conturarea instanţei auctoriale şi, respectiv, cititoare — ambele având o determinare scripturală. Textul ca dar imposibil, ca volum eşuat, textul (sau trecutul) care nu se poate da sau primi absolut, instituie temporalizarea — rescrierea — necesară păstrării, însuşirii lui, temporalizarea ca fenomen al schimbului (a da şi a da înapoi) şi ca imposibilitate a dăruirii ca atare. În constituirea autorului/lectorului ca dăruitor şi primitor, ca subiect identic cu sine însuşi, în reţinerea — fie chiar şi pentru o clip㠗 a „darului“ ca valorizare a lui, ca imposibilitate a unei „uitări“ sau „ştergeri“ absolute, implicite dăruirii, în reţinerea — ca „dăruire“ şi „receptare“ a textului, încunoştiinţare a lui, reţinere sintetizată în semnătură: în semnătura autorului şi contrasemnătura lectorului, constitutivă de fapt „primei“ semnături (ea însăşi deja o contrasemnătură, există oare vreo semnătur㠄unitară“25?), în această reţinere se deschide temporalizarea textului, punerea lui în timp, într-un ireductibil trecut sau într-un prezent dintotdeauna cariat, divizat în sine. La rigoare, un text care nu s-ar rescrie nu se adresează lecturii. Un volum etanş, care nu ar avea nevoie de o contrasemnătură, nu s-ar adresa nimănui, ar fi ilizibil chiar. De unde o aporetică a unui prezent al sciiturii (deci al unui prezent-trecut al rescrierii): prezent care e ceea ce e fără să fie, care e prezent fără să fie: o „paralizie aporetic㓠înrudită cu cea a darului.26  Scriitura e tensionată, prinsă într-un double-bind. 27
Încercând o lectură a sintagmei ce ne-a orientat demersul, A rescrie trecutul, discursul nostru n-a făcut, în mare parte, decât să ţintească şi să imprime interstiţiile, căuşurile acestei înlănţuiri, să re-marce, grafematic, mărcile, urmele care o constituie, de fapt, ca atare, care îi dau sens, care pândesc, îmbulzindu-se pe culoarul strâmt — angustia scrierii, angoasa expresiei28 — spre vârful tremurând al stylus-ului.
 

Note
1 GR 91-95 passim.
2„La trace (pure) est la différence“, „le mouvement pur qui produit la différence, GR 92.
3 GR 92.
4 ED.
5 Cf. GR 101
6 R. Jakobson, Essais de linguistique générale, pp. 87—88.
7 Cf. GR 102-103 passim, ED 435-436. „Şi la trace ... appartient au mouvement meme de la signification, celle-ci este apriori écrite, qu’on l’inscrive ou non, sous une forme ou sous une autre, dans un élément „sensible“ et „spatial“, qu-on appelle „extérieur“. Archi-écriture, premiere possibilité de la parole, puis de la „graphie“ au sens étroit, lieu natal de l’„usurpation“ dénoncée depuis Platon jusqu’a Saussure („usurpation“ de la premiere place accordée a la parole — présence vivante dans la phone — par l’écriture, son auxiliaire, technique, reproduction seconde), cette trace este l’ouverture de la premiere extériorité en général, l’enigmatique rapport du vivant a son autre et d’un dedans a un dehors; l’espacement. Le dehors ...
n’apparaitrait pas sans le gramme, sans la différence comme temporalisation, sans la non-présence de l’autre inscrite dans le sens du présent“ GR 103.
8 Cours..., p. 103.
9 Cf. ED, 390-391, 392-398 passim
10(„La sécurité avec laquelle le commentaire consideré l’identite a soi du texte, la confiance avec laquelle il en découpe le contour, va de pair avec la tranquille assurance qui saute par-dessus le texte vers son contenu présumé, du coté Ťdu pur signifi黓 GR 228 Cf. şi 226-229 passim).
11 GR 227.
12 „ce qui ouvre le sens et le langage, c’est cette écriture comme disparition de la présence naturelle“; „dans ce qu’on appelle la vie réelle de ces existences Ťen chair et en os ť, au-dela de ce qu’on croit pouvoir circonscrire comme l’oeuvre de Rousseau, et derriere elle, il n’y a jamais eu que de l’écriture; il n’y a jamais eu que des suppléments, des significations substitutives qui n’ont pu surgir que dans une chaîne de renvois differentiels, le Ťréelť ne survenant, ne s’ajoutant qu’en prenant sens a partir d’une trace et d’un appel de supplément“, GR 228.
13 GR 227.
14 Cf. „Signature Evenement Contexte“ passim, in Limited Inc, pp. 17-51
15 GB 66.
16 Cf ED 397, GB 149-150 passim.
17 GR 206.
18 Ibid, loc cit.
19 Cf. Donner le temps, La fausse monnaie, p. 45.
20 „Si l’on veut ressaisir le propre du penser, du  nommer, du désirer, c’est peut-etre a la mesure sans mesure de cette limite que c’est possible, possible comme rapport sans rapport a l’impossible: on ne peut désirer, nommer, penser, au sens propre, s’il en est, de ces mots, que dans la mesure demesurante ou on desire, nomme, pense encore ou déja, au  on laisse encore s’annoncer ce qui pourtant ne peut pas se présenter comme tel a l’expérience, a la connaisance: bref ici un don qui ne peut pas se faire présent. Cet écart (de l’excessif, n.n.) entre, d’une part, la pensée, le langage ou le désir et, d’autre part, la connaissance, la philosophie, la science, l’ordre de la présence, c’est aussi un écart entre le don et l’économie“. Donner le temps, pp. 45-46.
21 Cf. Donner le temps, p.45-46; Psyche. Inventions de l’autre (l’étude séparée) passim, in Psyche; La Dissemination, p. 242.
22 Cf  ED, 392-398 passim.
23 „O gaură, nu era decît o gaură,
       şansa cărţii“ (E. Jabes).
24 V.ED 295. „Disperată de atîta repetare şi bucuroasă, totuşi, să afirme abisul, să locuiască labirintul din prefaţă, să scrie gaura, „şansa cărţii“ în care nu putem decît să ne înfundăm şi pe care sîntem siliţi să o păstrăm, distrugînd-o. Afirmarea dansantă şi crudă a unei economii deznădăjduite“, ED 396.
25 „On peut déja noter, sans beaucoup s’en émouvoir, une division dans la signature d’un livre. D’abord parce qu-il n’y a pas vraiment de moment présent de l’écriture — on écrit sur une periode plus ou moins longue, plus ou moins interrompue, on écrit rarement dans l’ordre dans lequel le livre terminé est presenté, on revise son texte a plusieurs moments différents. Toute cette temporalité fort complexe de l’écriture est en principe ramassée non pas dans une seule signature... mais dans ce qui doit etre considéré comme une contresignature ajoutée a celle du contrat. Cette signature, qui este déja une contrasignature, fait semblant de rassembler tous le moments de l’énonciation du texte, en ce seul moment de méta-énonciation qui ferme le livre déja écrit pour l’écrivain, et l’ouvre pour le lecteur“. GB, pp. 144-145.
26 „si le don apparaît ou se signifie, s’il existe ou s’il est présentement comme don, comme ce qu’il est, alors il n’est pas, il s’annule. Son etre (du don) ou son apparaître tel, son comme tel en tant qu’il guide la signification intentionelle oul le vouloir-dire, suffit a annuler le don“, Donner le temps, p. 42.
27 V. Ibid. p. 42.
28 Cf. ED 24-25
 

Bibliografie

DERRIDA, Jacques, De la grammatologie (abreviată în text GR), Paris, Minuit, 1967.
Idem, L’écriture et la différence (abr. ED), Paris, Seuil 1979, trad. rom.   Univers, 1999 (referinţele din text vizează traducerea română).
Idem La dissemination, Seuil, 1972.
Idem Positions, Minuit, 1972.
Idem Limited Inc, Paris, Galilée, 1990.
Idem Donner le temps, Gallilée, 1991 (am utilizat ediţia 1998).
Idem Psyche. Inventions de l’autre, Galilée, 1987.
Idem Economimesis, în Mimesis des articulations, Aubier-Flammarion, 1975
BENNINGTON, Geoffrey, DERRIDA, Jacques, Jaques Derrida (abr. în text GB), Seuil, 1991