Intrarea în literatură
Ioana Nicolaie
De data asta biografism

Cine sîntem?
Striviți de generații și post, post-isme, izolații în magmele unei societăți aproape aculturale, crezînd totuși în literatură, înghesuindu-ne volumele în sertare de teama hăului în care ar dispărea dacă le-am publica, sîntem puși la colț, azvîrliți în băncuțele de grădiniță, de cîte ori se ivește ocazia. Și asta în interiorul cîmpului literar, fiindcă în afară oricum nu existăm. Orice derogare de la norme și stereotipii nu e bine venită, fiind de-a dreptul jenant să afle colegii de serviciu cu ce prostii îți umpli timpul liber. Și dacă te uiți în jur mai atent, uneori e jenant și pentru tine. Invidii cu toptanul, critici — dacă nu agramați, lipsiți atît de gust artistic, cît și de elementare noțiuni de teorie literar㠗 concursuri de debut aranjate, premii literare fără vreo credibilitate, alipite ca un ambalaj țipător pe un conținut expirat, orgolii și obsesii ale marginalului.
Provincia își exhibă frustrată complexele, raportîndu-se la un centru inexistent, care nu mai iradiază rîvnitele repere axiologice, modelul artelor legitimate totalitarist, de sus în jos, dispărînd între timp. Centrul s-a risipit în centre, iar centrele în grupuri — grupulețe, adoptînd fiecare un anumit model literar, tiran și autarhic în micro-spațiile de manifestare artistică respective. Că aceste modele sînt acceptabile sau nu, că sînt epuizate sau conțin o doză de originalitate, rămîne să stabilească critica literară, care, cum am mai spus, nu există la nivel profesionist și credibil.
Principala consecință a acestui fapt este lipsa unor ierarhii valabile. Autorii tineri sînt azvîrliți fără discernămînt în aceeași supă de maculatură, din care este cu neputință să răzbată la suprafață. Își pierd astfel cititorii, motivațiile dispar, impostura se amestecă grațios cu nonvaloarea. Mitul timpului nivelator, al viitorului care te va recupera cîndva, s-a epuizat înaintea modelului compartimentat pe orizontală al postmodernității. Din păcate, dacă nu avem forța de-a ne face descoperiți acum, nu ne va mai descoperi nimeni.
Și acum cine să o facă? Revistele literare sînt descurajante prin veleitarism și rîci de interior, editurile nu te publică decît pe banii tăi, cititorii de literatură contemporană se împuținează de la o zi la alta. Dacă citești regulat cronica de carte a unei importante reviste literare, ajungi să-ți dai seama că valorizările cronicarului trebuie recontextualizate în sensul lor contrar, fiind evident că aprecierile pozitive la adresa unei cărți sînt echivalente cu platitudinea și lipsa de consistență artistică a acesteia.
Dacă citești o revistă care are ambiția de-a antologa fenomenul literar actual - ambiție lăudabilă de-altfel —, te confrunți cu șocul unei revărsări isteroide de texte ilizibile, complet înstrăinate de acea latură estetică pe care ar trebui să o aibă orice produs artistic. Dacă ești tînăr autor, ți se refuză brutal toate șansele. Nimeni nu mizează pe tine, o carte în plus, fie ca și genială, nu este așteptată de nimeni. Și totuși...

Cine sînt?
... Totuși un autor. Trecut prin mai multe cenacluri, influențat în cea mai mare măsură de fostul cenaclu al Facultății de Litere din București, condus de scriitorul Mircea Cărtărescu. Făcînd parte dintr-un al doilea val, am debutat în volumul colectiv Ferestre 98, alături de Julian Băicuș, Cecilia Ștefănescu, Marius Ianuș, Angelo Mitchevici, Victor Nichifor și Doina Ioanid.
„Cumințenia“ acestei cărți, prin raportare la experimentalismul difuz, ușor nevrozat, al volumului Tablou de familie (primul volum inițiat de cenaclu, cuprinzînd autori deja cunoscuți precum: T.O. Bobe, Sorin Gherguț, Svetlana Cîrstean, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu și Răzvan Rădulescu) spune ceva despre reperele tari, bine conturate, în interiorul cărora se dezvoltă literatura autorilor tineri. Delimitată complet de literatura optzecistă în care, ca într-un sac fără fund, se aruncă orice, literatura a-generaționistă a noilor scriitori, în lipsa unui program subsumant, este intuitiv orientată spre o redescoperire a subiectivității autentice, fade și lineare, o nouă variantă de biografism, sau singurul biografism dominant de la noi. Strălucirea și expansiunea poeziei optzeciste s-au „clasicizat“ în propriile condiționări temporale, experiența neproductivă a textualismului prozaic s-a sfîrșit demult și fără consecințe vizibile.
În poezie, intertextualitatea și lucidicul dau înapoi în fața unui eu poetic tern și nespectaculos, care nu mai jonglează între prezență și absență cu propriile reprezentări, fiind același de la un capăt la altul al textului. Funcția de intermediar între instanța divină a autorului și măștile succesive pe care acesta le scoate la vedere dispare, lăsînd loc sincerității sau aparenței de sinceritate. Poetul își exhibă interioritatea pe fondul unei realități alienate și alienante, a unui spațiu livresc golit de semnificații, al unor lumi virtuale care ... rămîn doar virtuale. Iar toate acestea se combină într-un soi de biografism cu mai multe fețe. Una în care imagini ale cotidianului sînt intercalate cu interioritatea nedisimulată a autorului (ex. Victor Nichifor, Marius Ianuș, Svetlana Cârstean etc.), alta în care universul fracturat al filmelor și cărților se reflectă în sensibilitatea unui receptor-autor (ex. Mihai Ignat), alta în care eul poetic — substituind  adevăratul autor - descrie o lume virtuală, ale căei legi nu au nimic de-a face cu lumea cea adevărată (ex. T.O. Bobe), alta în care clișeele, fie ele livrești sau de comunicare obișnuită, sînt mixate în texte ludice, care decontruiesc într-un fel totul (ex. Sorin Gherguț).
Postmodernismul tuturor autorilor amintiți aici este așezat și conștient de el însuși. Nu are nimic din căutarea agresivă a unor forme de expresie menite să șocheze, depășindu-și de ceva timp adolescența acneică. Adevărații postmoderni români, nu cei de tranziție sau recuperați, aceștia sînt.