Ioana Nicolaie
 
 

Peste puțin timp vei suna la ușă

Iubirea mea etajată
e ca o stație pustie
între blocurile de timbru filatelic,
între gărduțele de pămînt uscat

ca un clipit șmecheresc
ca un bolnav de epilepsie
    așa și dragostea mea...

pentru ea mă trezesc
și cu două cești de cafea
    îi buclez părul

pentru ea pete de spasm
somn de rășină

pentru ea vreau să stau mult lîngă tine
 fără apret și-n dezordine

pentru ea rotițe zimțate zdrobesc
ca mai demult bolovanii bonți
din fața casei

 vreau să încremenim pentru ea,
 vreau nemișcați să ne devorăm
 înnebuniți de otravă
 dezarticulați de dragoste

într-o seară ca asta
cu inima decupată-n gardenii
încep să fie lumini,
de fire electrice atîrnă beteală,
e o primăvară tunsă scurt
sub cerul în amîndoi
 eviscerat.

                            Și era cam răcoare

Sufla vîntul
ca spițele de la biciclete
ca șinele slăbănoage ale tramvaielor,
ca obrazul bunicului ras cu briciul...

sufla un vînt cu nervuri de măcriș
cu ochii oblici uscați de albeață
 în amiază

   mai întîi se lăsă de amiază
   și sunetul soneriei levită un timp
   pînă să m-atingă senzual,
   pînă să-mi arunce scrumul pe mochetă
   și printre solzii lui cenușii
   toată nefericirea, toată nefericirea...

sufla vîntul aproape patetic
unghiile îi rîcîiau drăgăstos prin unghere
sufla peste părul meu blond
de blondă de succes și naturală
   mobilierul se dezbrăca de vopsele ațîțat
   hainele se îmbrînceau pe umerașe
   iar pozele din liceu se certau
   cu altele mult mai frumoase
   despre noi doi la Sinaia
   înghețați și color

și se lăsă de tot de amiază
și vîntul sufla melodii din anii ‘60
mi-ar fi plăcut să nu mă mai trezesc
rămîn așa pulverizată
peste sticlele de Stella Artois
pe care cu tine le-am băut la Victoriei
pe terasa cu cearcăne atît de vineții
cu riduri atît de pronunțate...

Te-am condus pînă în stație

Norii căzură peste tot din pliante
 norii bronzați ca-n pozele de pe litoral
 în cutiuța mea bej adăstară
 în vacarmul de noapte
 în puținătatea a ce mai sînt fără tine

mi-am cumpărat o rochie maro
în cartonul lustruit al liftului ți-am spus
și pîrghiile neunse scînceau
nici nouă seara nu era
doar valuri de praf albicios,
 valuri

și străduța îngustă
străduța deformată de grimasa despărțirii
și noi mergînd unul lîngă altul
fără o vorbă pe lîngă fabrica de pîine
prin seara înmuiată în aluat de cozonac
prin parcul ca turta dulce în care-mi spărgeam
 dinții de lapte

noi pînă în stația de tramvai

și în spatele ușii glisante
îndepărtîndu-te din ce în ce...

apoi drumul devitaminizat
drumul înapoi
în același story monden
ca un costum turcesc cu paiete
 și căderile mele de calciu
 și garsoniera de amantă

și asfaltul transpirat îndepărtîndu-ne
prin insolația cu pălărie de pai...