Interval no. 10, 1999
Brasov
 

I. Cîteva precizări
Emilian Galaicu-Păun îmi povestea odată cum, la Soci fiind el cu părinţii (autori de literatură pentru copii), la Casa de odihnă a scriitorilor sovietici, s-au dus să cumpere bilete de avion pentru întoarcerea acasă. La coadă (căci, normal, era coadă la bilete) numai scriitori. La un moment dat, apare un necunoscut, siberian după figură şi construcţie care, văzînd coada, a început să strige „Ia pisatiel, ia pisatiel“ (Eu, scriitor, eu scriitor“) şi s-a băgat în faţă.
Politicoşi, ironici, cei de la coad㠗 între care mari scriitori ai imperiului răului: Vosnesenski, Rasputin, Aitmatov, pe care respectivul obscur scriitor nu-i recunoscuse — s-au dat la o parte, zîmbind, şi l-au lăsat să ia bilete peste rînd.
Din fericire (sau din păcate?) epoca scriitorilor-nomenclaturişti, a privilegiaţilor de tot felul a apus. A trecut vremea în care Nicolae Breban, D.R. Popescu, Marin Preda, George Călinescu, George Bălăiţă ş.a.m.d. erau membri ai C.C. al P.C.R. sau deputaţi în M.A.N. numai pentru că aveau un statut de mari scriitori ai literelor noastre.
Uniunea Scriitorilor din România, copiată după cea a „fratelui mai mare“ sovietic, era o instituţie a statului-închisoare, înfiinţată (în 1948) cu dublu scop: „legitimarea“ scriitorilor (presupuşi) devotaţi şi controlul acestora. Scriitorul era un nomenclaturist, cu toate avantajele, şi „dezavantajele“ ce decurgeau din aceasta. Mereu clamata rezistenţă prin cultură, „epopeicele“ lupte împotriva monstrului ceauşin nu erau decît mărunte conflicte de aparat, lupte pentru putere, pentru o mai mare libertate de mişcare sau păstrare a acesteia — nu întîmplător, simţindu-se ameninţaţi, în privilegii în primul rînd, scriitorii din U.S. („pozitivii“) s-au strîns în jurul lui... George Macovescu (aparatchic vechi, fost ministru de externe al lui Ceauşescu în anii ’70). Intrînd în U.S. erai legitimat (la propriu şi la figurat) ca scriitor.
Atunci, a intra în literatură  era echivalent cu a intra în Uniunea Scriitorilor. Desigur, nu toţi cei care publicau deveneau, automat, membri ai U.S. (Deşi aceasta era situaţia originară: una din chelneriţele de la Casa Sriitorilor - tanti Miţi - era şi membră U.S. — fusese primită în anii ’50 pe baza unor texte „publicate“ la o ... gazetă de perete sindicală. Dar erau, „în aşteptare“: prin simplul fapt că publicaseră, că trecuseră de cenzură, erau (potenţial) scriitori „deplini“. Un fel de candidat de membru, cum existau candidaţii de membru de partid la începuturile regimului — paralela era deplină: începeai prin a fi membru stagiar al U.S., abia apoi deveneai „plin“. De ce scriu toate astea azi, la sfîrşit de mileniu, pentru nişte tineri care, vag, au auzit de „vremile eroice şi minunate, pline de dulceaţa privilegiilor“ ale U.S. din comunism? Pentru că instituţiile dispar (sau îşi schimbă blana), dar mentalităţile rămîn. Aşa se face că defuncta U.S., din care au mai rămas numele şi năravurile, s-a umplut de mii de oameni obsedaţi să aibă carnet de scriitor. Micii trepăduşi din fruntea instituţiei (autorealeşii) le-au „vîndut“ gadget-ul respectiv şi toată lumea a fost mulţumită.
Deci, ce înseamnă, azi „intrarea în literatură“? Cum „ajungi“ scriitor? Poate că cel mai bun răspuns e cel dat de Andy Warhol la întrebarea: „Cum devii artist?“ „Simplu: îţi spui ŤSînt artist!ť. Şi eşti artist“.
Corect? Corect. Dar pentru cine? Asta-mi aminteşte de o scenă la care am asistat personal. La începutul anilor ’80, în Braşov, la Sala sporturilor, s-a organizat o mare expoziţie de artă plastică americană contemporană, cu opere ale unor tipi de vîrf: Warhol, Rauschemberg, Kooning, Frank Stella, Jackson Pollock... În finalul „turului“ se intra într-o sală unde o pictoriţă new-yorkeză prezenta filmuleţe video cu ultimele direcţii din arta americană şi dialoga cu vizitatorii.
La un moment dat a fost întrebată de un vizitator care, după figură, era artist plastic autohton: „Cam cîţi artişti plastici sînt la New-York?“ „Ştiu eu, cam 100.00, poate 200.000...“ Stupefiat, sufocat autohtonul a continuat „Şi toţi au studii de specialitate, au făcut Academia de arte?“ A fost rîndul americancei să rămînă perplexă: „Nu înţeleg!“ (şi avea dreptate — multe „staruri“ din expoziţie erau „autodidacţi“, dacă pot spune aşa). „Cum ajungi cunoscut, apreciat?“ a plusat românul. Americanca, de data asta, a înţeles: „Păi, îţi cauţi un curator, un agent, te agiţi singur, faci o expoziţie... ş.a.m.d.“
În acest punct am ajuns noi. Oricine poate să se pretindă scriitor. Totul e să scrie şi să publice (o problemă minoră, acum). Şi apoi: e Pavel Coruţ scriitor? Dar autorii textelor trupelor de „băieţi de băieţi de cartier“, care declar㠄astăzi, adevăraţii poeţi sîntem noi“? Dar harnicul producător de literatură şi om de afaceri care, după 1990, a publicat şapte-opt volume, pe care nu le citeşte nimeni, dar — pe baza lor — a devenit membru al U.S.? Sau sînt scriitori numai cei realmente valoroşi, care rezist㠄examenului estetic“, care vor înfrunta viitorimea, care sînt/vor fi prezenţi în manuale, cursuri universitare, antologii, crestomaţii?
Voi răspunde, ca rabinul din Dorohoi, că toţi sînt scriitori. Însă, fiecare în felul său, pentru că fiecare înţelege altceva prin scriitor. Este lăutarul de la nunţi, sau puştiul care te terorizează cu acordeonul prin troleibuze, un muzician ca Dan Grigore? Dar Dumitru Fărcaşu, e muzician sau nu ? Dar „Beatles“ au fost muzicieni sau nu? Există scriitori  şi scriitori, iar confuzia unanimistă, colectivismul valoric, combinat cu nediferenţierea publicului căruia te adresezi, sînt principalii factori disturbatori în discuţiile despre literatură, azi, de la noi. Pentru că, marginalii, „publiciştii“ vor să devin㠄centrali“ „de elită“, iar cei „de elit㓠îşi doresc publicul (şi banii) „publiciştilor“. Lume săracă, lacomă, abia ieşită din lagărul comunist!
Toţi se bucură de libertate dar, majoritatea, au şi nostalgii... scriitorii primiţi de primi-secretarii de judeţ, mesele în localuri selecte, Pelişorul, tirajele imense, adoraţia publicului (azi reorientată spre jurnalişti sau vedete de televiziune) şi, mai ales, critica. Există nostalgia cazonă după criticul care-ţi dădea „note“, care-ţi dădea „grade“: cronici favorabile:  membru în conducerea U.S., redactor, redactor-şef (adjunct) la o revistă literară... Criticul, întocmai prinţului, îţi dădea acolada, te „făcea“ scriitor. Am citit nesfîrşite articole, am ascultat nenumărate tirade pe o singură temă: critica nu-şi mai face datoria, criticii au „dezertat“. Să fim serioşi! În lumea „normal㓠există, la fel, mai multe tipuri de critici, cei mai cunoscuţi fiind criticii „agenţi de publicitate“ şi cei care „consiliază publicul cumpărător“ (deosebirea nu-i prea mare); în top: talk—show-man-ul. Nu întîmplător, „autoritatea suprem㓠în a împărţi grade, Nicolae Manolescu, s-a reorientat rapid (nu pînă la capăt îns㠗 e întotdeauna „mai deştept“ decît interlocutorul, îi dă note în permanenţă).
Deci, unde să intri, cînd — potenţial — eşti deja înăuntru? Totuşi, există şi o accepţie mai restrînsă a scriitorului, înţeles ca un individ care nu flatează, nu „serveşte“ publicul, care exprimă o anume sensibilitate, nouă, a epocii, care aduce în faţă şi „rezolv㓠angoasele, tensiunile unei comunităţi, care vrea ceva şi afirmă ceva ireductibil, numai al său, dar care este, devine semnificativ, important pentru ceilalţi. Care, pentru a putea să comunice, s㠄se“ comunice, este şi un meseriaş, a învăţat, „notele“, are o competenţă specifică cel puţin egală cu a unui bun pianist (vorba lui Ezra Pound).
Despre un astfel de scriitor cred că e vorba şi despre el va fi vorba în continuare. Despre cel care, întocmai eroului din „În faţa legii“ are o poartă numai a lui, pe care numai el poate intra, dar care — spre deosebire de personajul lui Kafka — intră pe acea poartă şi avansează în labirintul de dincolo de ea cît de adînc poate.

II. Debuturile mele (cîteva amintiri)
Cînd îmi dau seama că am în spate 36 de ani de „activitate literară“, mai mult sau mai puţin intensă, îmi vine să rîd. În primul rînd, fiindcă mă simt — înc㠗 la început, ştiu, simt că mai am atîtea de învăţat şi, mai ales, că esenţialul, ce e mai important n-a fost spus. Totuşi, cum am fost invitat să colaborez la numărul de faţă din „Interval“ mai degrabă în calitate de „tătuc“ literar, am să încerc să-mi intru în rol, să accept regulile jocului. Să vă împărtăşesc, nu-i aşa?, cîte ceva din experienţa mea literară. Să mă repet, deci. Dar cumva altfel, cît mai interesant posibil. Dar să renunţăm la „fiţe“ şi să revenim la obsesii.
Una dintre ele: scrisul este şi o meserie, care se învaţă.
Talentul, singur, te pune în situaţia din bancul: „Care este asemănarea între un inginer şi un cîine?“ „Amîndoi au privirea inteligentă, dar nu se pot exprima.“
„Literatura ca meserie“ am teoretizat-o acum zece ani, într-un articol din „Vatra“ (reluat în „Unde se află poezia?“); acolo am încercat să sistematizez felul în care se învaţ㠄meseria“ de scriitor şi pledam pentru cursurile de scriere creatoare (care după ştiinţa mea nu există decît la Universitatea „Transilvania“ din Braşov — din 1992 — şi la Universitatea Bucureşti — din 1996, dar fără un statut clar, funcţionînd ca opţionale ale anumitor profesori-scriitori?!?!)
Aici, vreau să adaug doar două lucruri.
Primo: nu poţi să scrii dincolo de orizontul cultural al lumii în care trăieşti, dincolo de ceea ce cunoşti. Un „scriitor“ din jungla amazoniană va povesti despre zeii tribului, un griot va celebra eroii, strămoşii neamului, un „creator“ din comunitatea tradiţională românească va spune basme, va compune balade, va cînta doine; dacă e „poetes㓠va inventa o genială strigătură cum e cea din nordul Transilvaniei, din zona minelor (băilor) de uraniu sau plumb, care provoacă impotenţă: „Vine badea de la baie/ Cu pula băgată-coaie!“ Deci, nimeni nu poate sări peste umbra lui. Dar, în epoca globalizării informaţiei, nu mai ai nici o scuză, iar orizontul cultural, cultura „poetică“, sistemul de referinţă alpropriei creaţii, se instituie în criteriu decisiv pentru valoarea creaţiei tale.
Secundo: am fost, ca majoritatea celor din generaţia mea, un self — made-man poetic. Nu am avut un „magistru“. Relaţia magistru-discipol era (cînd era) ilicită, singurul Magistru — teoretic — fiind Cîrmaciul. Am învăţat meserie pe cont propriu şi în cenacluri, printr-o confruntare, competiţie, printr-un schimb de informaţie continue — întocmai junilor informaticieni de azi care, la facultate, descoperă că ştiu mai mult decît profesorii lor „de specialitate“. Cînd, prin 1978, a venit la „Cercul de critic㓠al lui Simion Stavros Deligiorgis, lector american şi traducător de Nichita) să ne explice cum e cu poezia americană contemporană, am descoperit cu stupoare — că noi, o parte dintre lunedişti, ştiam mai multe despre ea (şi mai în profunzime) decît însuşi „specialistul american“.
De altfel, relaţia magistru-discipol, azi, nu mai poate fi ca acum cîteva secole sau milenii — dinamismul lumii contemporane face ca cei doi să se stimuleze, să se „înveţe“ unul pe celălalt.
Revenind: am „intrat în literatur㓠de trei ori, la vîrste diferite şi avînd orizonturi clturale diferite. Mai întîi, la 9 ani, la Sibiu, într-o publicaţie a Casei pionierului, cu o poezie intitulată, normal: „Partidul“. „Ce e partidul? Este forţa / Ce ne-a scăpat de jug şi de robie / Ce e partidul? Este forţa / Ce luminează mîndra Românie“. Asta citeam, asta scriam.
Apoi, pe la 16—17 ani, am debutat iarăşi, de data asta ca „poet al liceului“ (în revista „Muguri“ a Liceului Şaguna) şi „poet judeţean“ (în revista „Astra“). Pe vremea aceea — întocmai multor genialoizi - refuzam să citesc poezie „ca să nu mă las influenţat“, ca să-mi conserv „originalitatea“.
Poeziile în cauză, care le-au plăcut foarte profesorilor mei de atunci, erau fie pastişe folclorice, fie vag blagianizante (cotreuşiene mai degrabă, deşi nu citisem nici Blaga, nici Cotruş), fie imitaţii după Longfelow şi a sa epopee indian㠄Haiawata“. Acesta era noul meu orizont cultural, „aerul“ pe care-l respiram, deşi repet — nu citeam. Ne-lectura nu te scapă de influenţe, te lasă doar la discreţia textelor de mîna a doua, a treia, a copiilor copiilor copiei, care „foiesc“ zilnic în jurul nostru. Mă voiam poet, dar poezia altora, cu excepţia „monştrilor sacri“, intangibilii Alecsandri, Eminescu şi Coşbuc, nu-mi plăcea, mă plictisea.
Partea bună e că, în loc de poezie, citeam multă istorie (mai ales istoricii greci şi latini), multă proză şi dramaturgie (nu critică - cu excepţia unei mici perioade de fanatism în facultate, critica mi s-a părut mereu un discurs second-hand). Apoi, am fost imun la poezia generaţiei ’60, după părerea mea un remake al poeziei interbelice în condiţiile unei cenzuri aberante.
În armată, la T.R., înainte de facultate, m-am săturat de poezie. În primul rînd, de propria poezie. Am avut chiar o adolescentă revoltă împotriva lui Eminescu — şi era să iau bătaie de la un coleg de pluton, student la I.E.F.S. În facultate am mers din primul an la cenaclu, la „Junimea“. Dar nu mai scriam. Poezia generaţiei ’60, în maximă vogă atunci, cu Stănescu, Alexandru, Blandiana, Păunescu, Ion Gheorghe, Alboiu, Sorescu ş.a.m.d. mi se părea leşinată, falsă, preţioasă, nu-mi plăceau nici poeziile din „La lilieci“ al lui Sorescu, ceva de şmecheraş. Am prins gust de Ion Barbu şi Bacovia — dar ei erau interbelici! — de Vasko Popa, Lorca, Apollinaire, Rimbaud — dar ei erau străini şi mari poeţi, din altă galaxie! — am tresărit la poeziile din tinereţe ale lui Tonegaru şi Geo Dumitrescu (dar, iarăşi, erau din altă lume, scufundată, „rea“, pe care ultimul — implicit — o renegase...)
Dar eram deja un grup, care voia altceva, care strîmba din nas la tot care „rădea“ pe toată lumea: Iaru, Coşovei şi cu mine (după un an, s-au adăugat Ion Stratan şi Radu Călin Cristea). Apoi, aproape simultan, s-au întîmplat trei lucruri:
a) am avut revelaţia că propria viaţă e semnificativă, e mai substanţială, poate fi mai poetică decît  „erele - sferele“;
b) am descoperit poezia americană a secolului XX; mai întîi, prin cîteva traduceri citite la „Junimea“ de George Cuşnarencu, dintr-un poet al cărui nume l-am uitat. Poeziile respective m-au şocat: erau altfel, erau apropiate, îmi spuneau ceva, poate nu „cosmic“, dar „esenţial“; apoi, prin cartea lui Serge Fauchereau, „Introducere în poezia americană contemporan㓠(carte fundamentală pentru mulţi poeţi ai generaţiei ’80). Nu ştiam destulă engleză, îmi era greu să-mi procur cărţile în original, dar, deja, fuseseră traduşi Pound, Eliot, W.C. Williams, Wallace Stevens... Frank O’Hara va fi şi el tradus, pe Lowell şi Berrymann i-am citit cînd, cum am putut, în engleză... Apoi Corso, Ginsberg, Plath, Koch, e. e. cummings, Ted Hugues... Pe urmă i-am făcut „ai mei“ pe Pessoa şi Kavafis.
Orizontul meu a devenit — şi a rămas — altul. Sistemul meu de referinţă nu este poezia românească, ci marea poezie a lumii, în special cea modernă, din care poezia română este o mică părticic㠗 în ea trăiesc şi scriu şi eu, dar lumea mea e mult mai mare. Alţii sînt mai talentaţi decît mine, eu am avantajul şi orgoliul acestui „univers“, la care nu am cum să renunţ.
c) s-a înfiinţat în 3 martie 1977, „Cenaclul de luni“. S-au scris atîtea lucruri după ureche, atîtea prostii, sau — pur şi simplu — s-au construit „scenarii“ pe baza unor informaţii parţiale, partizane, „exterioare“, încît nu mă pot abţine de la a-mi aduce „modesta contribuţie“.
Cenaclul, care un an şi ceva s-a ţinut joia, la „Catedra de literatur㓠din Edgar Quinet, a fost catalizatorul care a „cristalizat“ o efeverscenţă poeticească deja existentă în mediile studenţeşti ale momentului etc. A fost precedat — şi însoţit —  de „Junimea“ (de la Filologie“), „Charmides“ (de la filosofie), „Amfiteatru“, dar şi de lecturi şi dezbateri „informale“ în camerele de cămin, acasă la unii bucureşteni. A fost rezultatul unei iniţiative a studenţilor, nu a profesorilor. Manolescu a acceptat să fie îndrumătorul cenaclului, după ce Simion refuzase acest rol. A răspuns unei necesităţi, nu unui „comandament“ sau unei decizii birocratice, deşi cadrul în care s-a desfăşurat era cît se poate de O.K. — cenaclu al Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti.
Ceea ce azi apare ca miraculos, mitic, atunci mi se părea normal. Eram nebuni după poezie, eram într-o efervescenţă fără egal (vorba lui Daniel Pişcu), simţeam nevoia să ne întîlnim, să ne citim poeziile, să ne confruntăm şi ... a fost să fie. Care a fost rolul lui Manolescu? De obicei, se răspunde mecanic — el ne-a „îndrumat“, ne-a „învăţat“ să scriem. Nimic mai fals. Poezia pe care o făceam, pe care ne-o doream era nouă şi pentru el; nici nu ştiu dacă, atunci, chiar o gusta pînă la capăt. Gustul lui s-a format (şi fixat) pe interbelici; cartea lui („Metamorfozele poeziei“) şi antologia sa despre poezia interbelică sînt inegalabile, cele mai bune „produse“ manolesciene.
Altele au fost meritele sale. Şi nu mici: 1. ne-a ţinut spatele, a făcut posibil ca cenaclul să existe (pînă la un momet dat); 2. a creat o atmosferă ideală, de mare libertate (la un moment dat, Coşovei şi subsemnatul am adus mitraliere de jucărie şi, în loc de comentarii, trăgeam în cei ale căror lecturi nu ne plăceau), dar şi de rigoare (nu se comenta aiurea, întreruperile nu erau permise, la fel, grobianismele etc.); 3. era un extraordinar comentator „pe text“ (întocmai lui Lovinescu, înclina cel mai adesea — în direcţia dominantă în comentariile anterioare, chiar dacă greşită, dar analizele sale erau strălucitoare). Asta ne incita la maximum: eram şi într-o competiţie între noi, eram comentaţi şi  de congeneri, de competitori, în plus beneficiam de analiza „la cald“ a celui mai mare critic în viaţă. Ce-ţi puteai dori mai mult?
Însă, repet, nu Manolescu a „făcut“ cenaclul, nu el ne-a „învăţat“ să scriem. Şi cu atît mai puţin „criticii“ din cenaclu, Radu Călin Cristea sau Ion Bogdan Lefter — îşi spuneau şi ei părerea, pertinent, nuanţat, dar nu prea erau luaţi în seamă, fiindcă eroul  era poetul; mai grav, erau (se voiau) şi poeţi, iar ca poeţi aveau un „rang secund“.
Vedetele comentariilor din cenaclu erau Coşovei, Iaru, Cărtărescu, Stratan, Doru Mareş şi, cu voia Dumneavoastră, subsemnatul. Dar repet, competiţia cea mai dură era pe poezie: cine venea cu texte mai bune, mai „trăznet“, ca să-i „rad㓠pe ceilalţi (vorba lui Coşovei).
În cenaclu exista o ierarhie sui-generis, în mişcare, ca în găştile de cartier. Sau, ca în viaţă, ca în „capitalism“, dacă vreţi. Nu existau „senatori de drept“. Oricînd îţi puteai pierde „poziţia“. Iar Manolescu a avut abilitatea să nu intervină, să se plieze pe aceast㠄ierarhie“ în mişcare. Existau tensiuni, conflicte violente sau latente (care s-au prelungit şi după aceea), dar exista un singur mod de a tranşa, acceptat unanim: textul, valoarea (receptarea) acestuia. Această concurenţă adevărată, imediată a avut un efect extraordinar asupra tuturor membrilor cenaclului: toţi am progresat vizibil, spectaculos, în trei-patru ani, unii metamorfozîndu-se total (cele mai spectaculoase „schimbări la faţ㓠le-au avut cei care au venit după primele trei-patru luni ale cenaclului: Cărtărescu, Magda Cârneci, Elena Ştefoi...) Aş spune chiar că cele mai bune poezii ale majorităţii membrilor „Cenaclului de luni“ au fost scrise în intervalul 1977—1983.
Miraculoasă, acum pare „cantitatea“ şi diversitatea de talent poeticesc adunate într-un singur loc, într-o singură perioadă. În poezie, practic, generaţia ’80 înseamn㠄Cenaclul de luni“ şi „aliaţii“ ei. Iată o listă: Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan („Aer cu diamante“), Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, I.B. Lefter, M. Marin, Al. Muşina („Cinci“) Daniel Pişcu, Călin Vlasie, Matei Vişniec, Magda Cârneci, Doru Mareş, Elena Ştefoi, Dinu Regmian, Viorel Padina; dar la cenaclu au citit şi Ion Mureşan, Marta Petru, din Cluj, Liviu Antonesei, Nichita Danilov, Dorin Popa, de la Iaşi, ca şi „tînăra gard㓠braşoveană: Bodiu, Dobrescu, Marius Oprea, Simona Popescu. Sînt sigur c㠗 în graba stiloului - am uitat cinci-şase nume semnificative, iar încă 10-15 poeţi îmi vor atrage atenţia că i-am ignorat. „Membru al Cenaclului de luni“ a devenit un titlu de nobleţe, de legitimare poetică.
Şi pentru că veni vorba de „legitimare“: nu e cazul totuşi s㠄mitizăm“ „Cenaclul de luni“ să-i atribuim şi alte merite. Miza noastră era poezia, un alt fel de poezie. Dacă asta ne „ducea“ spre o contestare a sistemului, era cumva fără voie, fără conştientizarea noastră. Probabil că, dacă nu ar fi fost desfiinţat, cenaclul acolo ar fi ajuns - la disidenţă.
Dar nu e sigur. Eram o manifestare de tip underground fiindcă nu acceptam regulile sistemului literar (obligatoriu: poezii „patriotice“, „partinice“, cu „eroul între eroi“), dar şi fiindcă acesta nu ne voia, ne respingea. Cu două-trei excepţii, deşi aveau „dreptul“ (1 - 3 volume publicate), tinerii scriitori nu au putut deveni membri ai U.S. (deşi şi-au dorit-o şi, mulţi, au făcut eforturi în acest sens, inclusiv „mici“ compromisuri).
Mai mult, ca orice „grup marginal“, cenaclul era legat de sistem. „Interfaţa“ era N. Manolescu, care ne şi „proteja“, dar ne şi „domolea“. Echilibru instabil, care a şi dus la desfiinţarea cenaclului (prudent㠗 în toamnă, în 1983, cenaclul nu s-a mai „redeschis“ şi gata!).
Dar solidaritatea  a rămas, s-a perpetuat pînă în 1989 (şi, parţial, şi după aceea). Solidaritate, repet, a excluşilor, a autoexcluşilor dacă vreţi, bazată pe o singură miză majoră: un alt fel de poezie, o poezie de calitate. (Anvergura şi limitele cenaclului, ale poezie generaţiei ’80, pot fi înţelese doar pornind de aici).
Cum a rămas şi competiţia. Chiar dacă, acum, nu mai jucăm în acelaşi „turneu“, ne purtăm (eu — cel puţin — aşa simt) ca nişte jucători de tenis din ATP: „concurenţii“ mei sînt tot Iaru, Cărtărescu, Coşovei, Bucur, Mariana Marin, Stratan...
Deşi, repet, nu prea mai apărem pe acelaşi „tablou“, undeva exist㠄punctele“ ATP... E redundant, puţin ridicol, dar şi stimulator, pentru că, între timp, au apărut noi jucători: Cristian Popescu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Simona Popescu, Marius Oprea şi cei mai tineri, despre care rămîne a mai convorbi.
Cînd, în 1976, am reînceput să scriu, deja poezia mea încerca să fie altceva decît ce se „cultiva“ în jurul meu. Esenţial, mizele mele au rămas aceleaşi: o poezie care porneşte de la întîmplările, stările, fantasmele mele, o poezie a comunicării maxime (posibilă), nu una a „misterului“ (acesta, oricum, există), o poezie care se adresează unui public imediat, viu, nu pontifilor literari sau viitorului recuperator. Revelaţia valorii sinelui, poezia americană şi ambianţa Cenaclului de luni. Şi încă ceva, sper.
Am debutat, a treia oară, ca poet-poet (cred!) într-o „Românie literar㓠din mai 1978, unde, pe două pagini, se publica un grupaj cu poeţii de la „Cenaclul de luni“, cu o „prefaţ㓠a lui Manolescu. Nu ţin cronicile la cărţile mele, nici revistele în care public, dar respectiva „Românie literar㓠e undeva, la îndemînă: pe prima pagină e poza lui Nicolae Ceauşescu şi a lui Hua-Guo-Feng, şeful de pe atunci al Chinei comuniste aflat într-o vizit㠗 nu-i aşa?! — istorică.

III. Iarăşi despre „Cenaclul de luni“
Revenind: Lecturile în cenaclu aveau şi o indiscutabilă încărcătură agonistică: erau recitaluri, dar şi turniruri poetice, în faţa unui public avizat. Poeziile erau analizate critic, comentate, dar — mai întîi — trebuiau să placă, să aibă succes. Asta influenţa hotărîtor verdictul critic. Nu întotdeauna lucrurile bune erau apreciate, conta şi starea de spirit a momentului, „echilibrul de forţe“ din cenaclu ş.a.m.d. Coşovei, cu „Tata Rockefeller“ sau „Unu, doi, trei, sau...“, Iaru, cu „De-a Waţi ascuns“ sau „Adio. La Galaţi“ au avut un succes nebun; „Căderea“ lui Cărtărescu a fost o ... cădere (joc ieftin de cuvinte, dar exprimă exact situaţia), „Georgicele“ au fost un triumf. Cu „Lecţiile deschise...“ n-am avut pic de succes, cu „Budila-Express“ însă...
Jocul era fair, oricum pe faţă. Generozitatea era maximă (campionul ei: Florin Iaru). Fiecare lectură, şi comentariile aferente, era(u) un spectacol. Asta a influenţat decisiv poezia din cenaclu, mai directă, mai „colocvial㓠decît a congenerilor din alte centre universitare, scris㠗 aceea — pentru a fi publicată. Multă vreme, cel puţin pentru mine, singurul „public“ la care mă raportam era cel de la cenaclu — apariţia în volum (sau reviste) avea aceeaşi probabilitate ca o călătorie la Paris.
Exista o scară de valori, o ierarhie „internă“, singura importantă pentru noi. Ea nu coincidea cu cea „extern㓠— Magda Cârneci şi Elena Ştefoi, foarte cunoscute „în exterior“, aveau un statut modest în cenaclu; în timp ce Daniel Pişcu (pentru poantele şi jocurile lui de cuvinte) şi Doru Mareş (pentru lirica-i erotomană), nişte „staruri“ printre noi, erau total necunoscuţi în afară.
Ca-n orice „gaşcă“, există un „grup central“, existau „echipe“, care se făceau — desfăceau — refăceau. Peste tot, cel mai „precoce“, mai ingenios şi mai dinamic dintre noi: Traian T. Coşovei. El avea mania clasamentelor, făcute şi refăcute, îndeosebi în discuţii private, la „Capşa“, la „Berlin“ sau la el acasă. În centrul lor, un model „ideal“ de poezie şi cel  (cei) care o realiza(u): Traian (obligatoriu) şi cei de faţ㠗 Florin, Nino, eu (pînă am plecat la Braşov), Madi, Mircea... (Un ecou tardiv al acestei gîndiri „concentrice“ asupra poeziei generaţiei, inclusiv „declasarea“ celor din Iaşi şi Cluj ca „neconformi“ modelului, l-am regăsit în „Postmodernismul poetic“ al ultimului; cu o, de neînţeles, ipocrizie — centrul  nu e numit niciodată, deşi mereu e subînţeles; măcar Traian era sincer şi direct: el era centrul). „Clasamentele“, efemere, presupuneau şi un anume sens al spectacolului, cu o doză de detaşare, cu simţul gratuităţii. Chiar şi răutăţile aveau farmec; victoriile, înfrîngerile nu erau niciodată totale, definitive; iar noi rămîneam prieteni.
Pînă în momentul „socializării“, pînă cînd am început să publicăm în reviste, apoi volume separate. Au apărut primele fisuri, apoi falii, apoi „lumea din afară“, „establishmentul literar“ pe care-l detestam atîta au început să fie mai importante pentru unii dintre noi decît „valorile grupului“. Dar, poate aşa e normal să se întîmple.
Rămîne poezia scrisă atunci: inconfundabilă, cu marca înregistrată: „Cenaclul de luni“. Ca orice erou care se respectă (Ahile, Roland ş.a.m.d.), cenaclul a murit în floarea vîrstei.

IV. Mamoşi şi naşi literari
Ca să intri în literatură e nevoie, pe de o parte, de cineva care să te ajute să te naşti, şi pe de altă parte, de cineva care s㠄patroneze simbolic“ intrarea ta în republica literelor.
Preluînd metafora socratică, îi voi numi pe cei care te „maieutizează“, te moşesc — mamoşi; iar pe cei care te „gireaz㓠(la debut şi nu numai) — naşi.
Obiceiul pămîntului s-a impus şi-n lumea literară. Cu cît un naş are mai mulţi fini (şi mai răsăriţi), cu atît e mai mare prestigiul său (dar şi puterea sa); reciproc, un „naş“ de calibru îţi creşte şansele să fii băgat în seamă. Normal, în birocraţia literară de pînă-n 1989 (am analizat sistemul în nişte „Caiete critice“ de prin ’85—’86), principalii naşi erau criticii-literari (singurii care încercau să-i concureze — dar excesul de generozitate, la primul, şi paranoia, la al doilea, anulau efectul „botezurilor“ lor, în mare parte — erau Nichita Stănescu şi Cezar Ivănescu). Cîţiva padre padrone ai ultimilor 30 de ani: Nicolae Manolescu, Mircea Martin (elita intelectuală şi valorică), Laurenţiu Ulici (profilat pe veleitari) şi, mai nou, concurîndu-l pe ultimul, Dan Silviu Boerescu (specializat în obsedaţi sexuali şi suflete bolnave). Mă întreb, ca omul, în ce măsură, în cazurile năşiilor literare, se aplică proverbul popular: „O dată vede naşul p... finei“?
Relaţia între naşi şi fini e — ca în folclor — una stabilă, de durată. În anii de foamete ai deceniului trecut, un naş-specializat mai nou în „renaştere moral㓠— făcea, cu Trăbănţelu-i, turul finilor literari din provincie, care-i dădeau care ce putea: nişte brînză, nişte cîrnaţi, un pui-doi; cel puţin, aşa zic gurile rele. Şi tot ele, cum că un alt „naş“ are cotă-parte din premiile literare pe care le aranjează finilor săi.
În ce ar consta „năşirea“: o prezentare la un grupaj de poezii, o prefaţă, cu text de coperta a IV-a... Mai nou, cum se poartă naşii multipli, au începută să fie consideraţi „naşi secundari“ şi cei care te-au comentat favorabil. Cărţile (chiar dacă nu-s antologii sau „texte definitive“) sînt însoţite de cîte un voluminos „dosar al receptării“ (exclusiv, cu texte „pozitive“), ca să nu se mai obosească istoricii literari ai viitorimii, probabil.
Cu „moşitul“ e mai greu; între mamoşi, ştiu unul care se agită de vreo trei-patru decenii, dar a adus pe lume numai scriitori „morţi la naştere“: simpaticul profesor Tudor Opriş.
La rigoare, îi putem considera „mamoşi“ pe cei care au patronat, au condus ani buni cenacluri şi reviste studenţeşti: Ov. S. Crohmălniceanu („Junimea“), Nicolae Manolescu („Cenaclul de luni“), Mircea Martin (Universitas“), Zaciu, Papahagi, Vartic, Ion Pop („Echinox“) Livius Ciocârlie şi Viorel Marineasa (cenaclul „Pavel Dan“ şi revista „Forum studenţesc“); la Iaşi lucrurile par mai neclare, dar există o „maternitate“ celebră: „Dialog“ şi „Opinia studenţească“...
(Sincer, nu ştiu unde să-l plasez — alături de Tudor Opriş sau de cei mai de sus — pe amicul George Izbăşescu, cel care, tot de decenii bune, din Oneşti, lanseaz㠄zburătoriste“ dup㠄zburătoriste“).
Alţi mamoşi (şi naşi), în ascensiune: Mircea Cărtărescu (cenaclul „Central“), I.B.Lefter („Litere nouă“), Marin Mincu („Cenaclul de marţi“) şi iarăşi, cu voia dumneavoastră, subsemnatul.
Nu trebuie în nici un caz uitaţi doi „mamoşi“ liber-profesionişti, adevăraţi maieutizatori socratici, poate, poate — pe termen lung — mai importanţi decît oricare dintre cei pomeniţi mai sus: Luca Piţu şi Gheorghe Iova.
Personal, am la activ cel puţin şase moşiri reuşite: Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Simona Popescu (pe cînd conduceam „Cercul literar 19“, în ’81—’84), Marius Daniel Popescu (cenaclul „Alternative“ 1987—1988) şi Jolan Benedek (la cursul de „Scriere creatoare“ din 1994/1995).
 

V. Ce (şi cum) am moşit
Cea mai spectaculoasă a fost „naşterea“ romanului de debut al lui Jolan Benedek, „Sufleţelul Iustinei“. În ianuarie ’95, la cursul meu de scriere creatoare de la Universitatea „Transilvania“ din Braşov, Jolan a venit cu un început de roman. Era interesant, actual, era scris bine, cu umor... L-am analizat împreună cu ceilalţi studenţi de la curs. Apoi, într-un ritm infernal — un capitol pe săptămînă, citit şi analizat „la sînge“ în cadrul cursului, modificat, rescris — romanul a fost terminat în mai puţin de 6 luni. În iunie, după ultimul curs, ne-am întîlnit încă o dată pentru a asculta finalul romanului, refăcut pe baza observaţiilor colegilor ei. (Într-un ultim brain-storming, ne-am oprit asupra titlului). Era bun. Un roman viu, actual, şarmant, cu un subiect tentant: Justi Papp, o jună maghiară, absolventă a unui liceu german, care a picat în primul an (spre deosebire de prietena ei Kinga) la filologia română dintr-un mare oraş, lucrează într-un atelier de ţesătorie, pregătindu-se pentru o nouă admitere. Dar altele-s problemele ei reale: îl iubeşte, fără speranţă, pe tînărul ei patron, „Bosuleţul“, şi e virgină (ar vrea ca el  să-i rezolve „problema“); şeful eşuează, fizic, apoi se căsătoreşte cu amanta „en titre“; dar Justina are noroc: întîlneşte un june sas, artist plastic, emigrat în Germania (revenit provizoriu pe plaiuri natale), care seamănă izbitor cu „Bosuleţul“ şi care... îi face rost de o bursă la Heidelberg. Rămîne, „problema“ — civilizat, „Kunstleraşul“ găseşte soluţia: o intervenţie chirurgicală gincologică. În aşteptarea acesteia (şi a plecării în Germania), în finalul romanului, Justi imaginează cum va fi operaţia, (doctorul, îi apare, cu figura şi gesturile cînd ale „Bosuleţului“, cînd ale Kunstleraşului. Un roman al noii generaţii, spumos, spiritual, menit succesului.
În toamnă, a participat la concursul de debut de la „Nemira“ şi l-a cîştigat. Peste un an, în 1996, „Sufleţelul Iustinei“ era lansat la „Muzeul Literaturii Române“. Emisiuni la televizor, la radio, interviu într-o revist㠄feminină“. Începutul unei succes-story...
Din păcate, natură precară, Jolan a „intrat în joc“: s-a lăsat „descoperit㓠de Mihai Zamfir şi Dan Silviu Boerescu, s-a lăsat prezentată ca „o ţesătoare care a scris un roman“ (banală confuzie autor-narator), n-a pomenit nimic de felul în care acesta fusese realizat (nici măcar de colegii ei, cumva „coautori“. Ca atare, a fost receptată ca încă o „pies㓠din „menajeria“ lui Boerescu. Nu a fost citită de cine trebuia, cum trebuia... apoi s-a scufundat în jungla jurnalistică din „Bucureşti, oraşul prăbuşirilor“.
Dac㠄tenacitatea e primul semn de talent“, cazul lui Jolan mi-a demonstrat că, de multe ori, „caracterul e alt semn de talent“. Iar ciocoismul e dezastruos pentru un scriitor. Rămîne romanul, cel mai simpatic dintre cele apărute după 1990.
Înalt, vînjos, brunet, subţire, energic şi plin de idei măreţe, Marius Daniel Popescu e un suflet de rebel, în etern conflict cu lumea, o natură picarescă, un dur cu inima de aur. Cînd l-am cunoscut, era liderul informal al cenaclului Casei de cultură a Studenţilor din Braşov, căruia ne-am decis să-i spunem „Alternative“. Asta era în 1987. După cîteva luni, cenaclul a fost închis. Dar Marius, M.D.P.-ul, cum i se zicea, a continuat să mă viziteze — avea nevoie de cineva care să-l înveţe meserie; deşi un nonconformist, înţelesese că nu poate exprima acest nonconformism (ca-n bancul de mai sus), dacă nu învaţă... Şi a învăţat, învaţă în continuare. A devenit un poet tot mai stăpîn pe uneltele sale, a cărui importanţă se va arăta în timp. Din păcate, în literele noastre, „les absents ont toujours tort“, sau: „ochii care nu se văd se uită“. M.D.P., emigrat în 1990 în Elveţia, a publicat, în română, cîteva volume extrem de originale de poezie, o poezie a „detaliului semnificativ“, a „clarităţii absolute“ de tipul obiectivismului american.
Cum, după cîţiva ani de stat printre francofoni—francofoni, Marius a început să simtă/gîndească franţuzeşte a avut decenţa să schimbe limba — şi va deveni, sînt convins, unul dintre scriitorii semnificativi de expresie franceză.
Dar cei mai cunoscuţi sînt deja celebrii juni din „grupul de la Braşov“: Andrei, Caius, Marius, Simona. Ne cunoaştem — iată! — de mai bine de 18 ani. Sîntem prieteni „la cataram㓠(mai ales cu băieţii, normal!). Totul a început la un cenaclu municipal...
În 1980, cum rămăsesem, cumva, fără... cenaclu (eram la Braşov, mă duceam cam o dată pe lună la Bucureşti, dar nu era suficient, aveam viciul în sînge), m-am bucurat cînd la Casa de cultură din Braşov s-a deschis unul, „Cercul literar 19“ (atîţia eram la înfiinţare). Între membrii fondatori: Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea, Paul Grigore, Ioan Barassovia, Angela Nache, Claudiu Mitan, Petru M. Haş şi un grup de liceeni, cam obrăznicuţi. După cîteva şedinţe, ceilalţi s-au plictisit şi-am rămas singur cu cei 8-10 puştani care parcă-parcă aveau ceva de spus. Dacă există o „şcoală de la Braşov“, ea îşi are bazele în 81-83, cînd s-au format şi - „precoci“ - deja au început să se afirme: Marius Oprea, Andrei Bodiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu (Sorin Matei, o altă promisiune, a emigrat în cele Americi şi-a devenit specialist în „ştiinţe ale comunicării“). Am fost „maestrul“ lor? E cazul s-o spună ei (unii - voalat - neagă asta şi poate au dreptate). Ce-a însemnat ucenicia cu mine, iarăşi, e cazul s-o spună ei (dacă au chef).
Eu voi adopta perspectiva „mamoşului“.
Mai întîi: erau mai mulţi adolescenţi care scriau cochetau cu ideea de a scrie (cam opt-zece, cum am mai spus) La fel(?) de inteligenţi. Care scriau cam la fel. Important e să deosebeşti, în scrierile tinerilor, atît de asemănătoare, ceva care să te facă să tresari, ceva în care să intuieşti diferenţa, capacitatea de a fi şi a se exprima altfel. Uneori îţi atrage atenţia personalitatea junelui, felul în care se exprimă, modul de a fi, comentariile sale la textele altora ... Caius era îngrozitor de inteligent şi precoce, ca personajele lui Salinger. Şi dornic să epateze: la prima şedinţă de cenaclu s-a tolănit, cît era de lung (1,98 m) şi subţire, pe mocheta din sală şi aştepta să reacţionăm, să-i cerem să stea, ca toată lumea, pe scaun (evident, ne-am făcut că nu observăm). Marius, scria — bine — poezii de tip sorescian, jucăuşe, cu poante, „ca să agaţe gagici“ (cum va mărturisi singur mai tîrziu). Andrei avea un soi de fanatism inocent, un mod hotărît, pasional de a spune chiar cele mai nesemnificative propoziţii şi a face cele mai banale lucruri... Din confuzia de cuvinte şi imagini specifice poeziei de tip liceal a Simonei m-au frapat resursele (citez din memorie, aproximativ): „iar eu m-am îndrăgostit / de şiretul de la „Adidasul“ tău“.
Mai era Costel Badea, cu a sa — celebră printre noi — „Amenoreea“, dar el — progresînd pînă la nivelul unei poezii deja individualizate — s-a lăsat brusc; şi-a terminat studiile inginereşti şi s-a întors în orăşelu-i natal (unde, dup㠒90, a ajuns chiar primar, se pare). Am pomenit de Costel Badea pentru a sublinia că esenţialul nu depinde de „mamoş“ — trebuie ca şi „copilul“ să vrea să se „nasc㓠şi, după aceea, s㠄trăiască“. Nu ajunge vocaţia, e nevoie şi de asumarea vocaţiei. Cum totul în viaţă e chestiune de priorităţi, dacă scrisul nu e o prioritate...
„Moşitul“, în sine, nu poate fi povestit. E ceva migălos, plictisitor, în ultimă instanţă, pentru cine nu are această pasiune: discuţii, comentarii pe text, sugestii, recomandări de lectură, nuanţări, schimbarea „orizontului cultural“, a „valorilor dominante“ din mediul din care a venit, care l-au impregnat fără să-şi dea seama pe cel „moşit“ ş.a.m.d.
Indiscutabil, cel mai bine se „moşeşte“ în cadrul unui cenaclu sau, la un curs de scriere creatoare, sau în timpul redactării unei reviste. Spiritul de competiţie, dorinţa de succes, confruntarea cu egali (nu cu „monştri sacri“), feed-back-ul imediat, asociate cu senzaţia de „protecţie“, cu mîndria de a aparţine unui „grup ales“ sînt factori care-l ajută pe tînăr să-şi depăşească inhibiţiile, să renunţe la pre-judecăţi, să încerce să se găsească, să se definească şi să se afirme. Un fel de refacere „in vitro“ a a lumii literare adevărate. Micile reuşite, admiraţia celor din jur, încurajările, „laudele“ maieutizatorului sînt — în acele momente — mai valoroase decît un premiu Nobel la 60 sau 70 de ani. „Bebeluşul literar“ este fragil şi puternic totodată. Totul e să nu fie malformat  la naştere.
În cazul junilor braşoveni, lucrurile erau — îns㠗 mult mai complicate. Sufereau (ca toţi contemporanii lor, inclusiv eu) de boala numit㠄comunism“, erau gata „malformaţi“. Pentru a putea ajunge să scrie bine, alături de învăţarea „meseriei“, a trebuit să-i „decondiţionez“, să-i „reeduc“. Erau (eram) adaptaţi unui „mediu toxic“, născuţi şi crescuţi în lumea-închisoare comunistă: neîncrederea în sine, în cei apropiaţi, spiritul gregar, fetişizarea birocraţiei, fatalismul şi pasivitatea, dez-ideologizarea şi acceptarea ca „date“ a simulacrelor propragandei comuniste... Animale crescute în peşteră, cu simţurile modificate, cu o înţelegere deformată a lumii... „Tratîndu-i“, m㠄tratam“ şi pe mine. Ambiţia mea, „misiunea“ mea era nu doar să-i învăţ să scrie, ci şi (în primul rînd) să-i feresc să repete greşelile mele din adolescenţă; îi vedeam aşa de „puri şi duri“ şi mă durea inima să-i văd „speculaţi“ de cine ştie ce „proxenet“ din Marele Bordel al României comuniste.
Nu doar le-am dat să citească alte cărţi decît cele recomandate la şcoală, nu doar le-am explicat, demonstrat că poezia este altceva decît le spun profesorii lor, decît „ştiau“ că este, ci le-am şi arătat că lumea nu este aşa cum au „învăţat-o“ — de la părinţi, de la grădiniţă, de la şcoală, de la unchi, mătuşi, vecini, prieteni...
Simţeau că am dreptate. Inocenţa, inteligenţa, vitalitatea, spiritul critic şi umorul lor mă ajutau să scap eu însumi de „scoriile“ comuniste, acumulate în zeci de ani. Împreună, ieşeam încet-încet, la suprafaţă, respiram... Băieţii (Marius, Caius, Andrei, plus Soso Matei) deveniseră prietenii mei (deşi-mi vorbeau, încă, cu Dumneavoastr㠗 acum şi asta mi se pare semnificativ: se respectau respectîndu-mă); mă căutau la cele mai imposibile ore din zi şi din noapte, stăteam la nesfîrşit de vorbă, ba chiar am fost, cred, şi la cîteva dintre chefurile lor...
Cînd m-am căsătorit, în 1984, printre foarte puţinii participanţi îi regăsesc în fotografii (incredibil de tineri) pe Andrei, Caius, Marius (Soso Matei era în armată).
De ce am insistat atîta asupra unor aspecte... social-politice, ideologice? Penru că întreaga literatură română de după 1948 mi se pare o literatură de castraţi (de autocastraţi); iar eu voiam să scot din ei un alt fel de scriitor, unul cum îmi doream eu însumi să devin (cînd i-am cunoscut, nu împlinisem 27 de ani). Un scriitor liber, adevărat, cu „cojones“. Scriitorii din „grupul de la Braşov“ (în care eu îl includ şi pe Marius Daniel Popescu) se disting tocmai prin asta: prin radicalism, prin forţă şi prin solidaritate. În ultimă instanţă, cît de „mare“ e fiecare-n parte va decide viitorul; asta depinde şi de talentul nativ, de ambiţia fiecăruia. Dar, deja, ei reprezint㠄un alt tip de scriitor“, unul „normal“.
De aceea, poate, mai mîndru decît de scrierile lor literare (care li se datorează 99%) sînt de faptul că Marius Oprea e unul din cei mai penetranţi analişti ai totalitarismului din România, că Andrei e şi un excelent comentator politic şi conduce una din cele mai bune reviste de la noi, iar Caius e un redutabil teoretician al liberalismului (ce să mai zic de Soso Matei, strălucit doctorand la USC, un june de care, sigur, vom mai auzi).
Dincolo de această trecere în revistă a „măreţelor realizări“ este ideea, esenţială, c㠗 la noi şi aiurea — intrarea în literatură este şi intrarea în cetate. Că o literatură de calitate nu se poate face fără idei, fără să crezi în ceva, fără să lupţi pentru ceva anume. În timp, „ideile“, modificate, deformate de practica istorică, se pot dovedi greşite, monstruoase chiar, dar fără ele nu poate exista o mare operă literară. Ele dau „suflul“, ele sînt „osatura“ oricărei mari creaţii: „ideologia“ lui Dante e inactuală, dar fără ea n-ar fi existat Divina Comedie; „ideologia“ lui Dostoievski ne pare aberantă, cea a lui Tolstoi niţel ridicolă, dar...
La noi, mai ales după prăbuişirea sistemului comunist (nu şi a ideologiei sale, manifestă şi — mai ales — latentă), e în vogă un fel de „dezideologizare“, sub masca teoriilor de ultimă oră, a sincronizării „necesare“ la postmodernism (?!?)
Nu-i cazul să reiau aici polemici străvechi, vreau doar să observ intoleranţa tipic comunistă a ... postmoderniştilor de România, obsesia „modelului unic“, unanimismul milenarist şi refuzul dialogului din scrierile lor.
Capcane majore penru cei tineri, pentru că ele nu fac decît să reactiveze „genele culturale“ de tip comunist, vechile reflexe de adaptare la lumea-închisoare. Să conducă la scrieri mimetice, sterile, fără anvergură, pentru că sînt ... neangajate, dez-ideologizate (mai grav, în literele române „dez-ideologizat㓠a fost mereu — pînă la un punct — dar mahalaua; doar „băieţii de băieţi de cartier“ se vor „neangajaţi“).
Ambiţia mea (poate neconştientizată atunci) a fost s㠄moşesc“ nu doar scriitori, ci şi oameni liberi, cetăţeni. Cred că am reuşit.
Acum, după (aproape) 20 de ani (Dumas, Dumas!), am ajuns într-o situaţie paradoxală: cel puţin în materie de „intrări“, doi dintre discipolii mei, Simona Popescu şi Caius Dobrescu, mi-au luat-o înainte — au intrat în (cîteva dintre) manualele alternative de clasa a IX-a. Un început de „clasicizare“.
Partea „conformist㓠din mine a fost geloasă; cum geloasă a fost pe Mircea Cărtărescu, Silviu Angelescu, Ovidiu Verdeş (care a debutat direct în manual!?!?). Din fericire, e gena recesivă. Gena dominantă a luat lucrurile cum trebuie. Socializarea, intrarea în canon, nu sînt treaba scriitorului. Dacă-mi doresc ceva cu adevărat e nu să intru în manuale, ci ca - peste două-trei generaţii — să existe măcar o singură persoană care să citească (o parte din) ce am scris de plăcere. Dar asta e în mîna Domnului.
De fapt, totul e atît de relativ: mi-o amintesc pe Simona care, cînd ieşeam de la cenaclu, într-o duminică friguroasă de iarnă (maxim eroism: cenaclul se ţinea duminica), în Piaţa Sfatului, mi-a spus, cu un fel de invidie admirativă în voce: „Dar dumneavoastră sînteţi cunoscut, aţi publicat!“ (publicasem, atunci, 2 - 3 grupaje de versuri în reviste).

VI. „Naşul de la Braşov“
Bineînţeles că, pe cei şase i-am năşit şi eu cum am putut: i-am lăudat, în primul rînd, peste tot, în orice ocazie. Prin ’85—’86, excedat, Gheorghe Crăciun (alături de Vasile Gogea, cel mai apropiat prieten al meu în acea perioadă) mi-a reproşat, nu o dată, c㠄prea îi ridici în slăvi, prea le cînţi în strună acestor puţoi care n-au dovedit nimic, care-s cam obraznici ş.a.m.d.“ - cei în cauză erau Simona, Caius, Marius, Andrei.
Între timp şi-a schimbat radical părerea. Aşa se face că, la lansarea cărţii lor, Pauză de respiraţie, au fost doi vorbitori — naşi: George şi cu mine; ba chiar, în luările lor de cuvînt, junii au lăsat să se înţeleagă că au avut doi „mamoşi“ (am suferit, evident, în primul rînd fiindcă nu era adevărat — dar asta face parte din „logica social㓠contemporană).
Apoi, i-am „dus“ la „Cenaclul de luni“, în primăvara lui 1982: au avut un succes monstru, rămas în „analele orale“ ale cenaclului. I-am prezentat în revistele studenţeşti, tot tacîmul...
La fel s-a întîmplat cu Marius Daniel Popescu, cu Jolan Benedek. Dar nu cred că am fost un „naş“ adevărat — nu i-am ţinut din scurt, nu i-am făcut să se simtă obligaţi. Fiindcă nu cred în năşia literară. Întocmai înţeleptului chinez, mi se pare că decît să-i dai unui om un peşte, mai important e să-l înveţi să pescuiască.
Totuşi, după 1990, am fost pus în situaţia de a „lansa“ cîţiva tineri poeţi, care m-au impresionat prin talent: Dumitru Crudu, Iulian Fruntaşu, Mihai Vaculovskhi, Nicolae Fechete...
Primii trei sînt basarabeni. Dumitru Crudu mi-a fost student la filologia braşoveană; prin el, au ajuns la mine Fruntaşu şi Vaculovski, doi poeţi ambiţioşi, deja formaţi. Le-am dat ceva sfaturi, le-am „selectat“ textele pentru volumele de debut (excelente, care s-au bucurat de o primire pe măsură); le-am scris şi cîte o prefaţă. Atît. Dar asta, pentru ei, a însemnat, cred, enorm: cineva, nu „central“, dar „semnificativ“, din Ţară, îi lua în seamă, îi aprecia, nu condescendent, ca pe nişte „handicapaţi“ (istorico-geografic). Mizez pe junii basarabeni (la cei de mai sus trebuie adăugaţi Ştefan Baştovoi şi Sandu Vaculovski), nu numai datorită calităţii textelor deja scrise, ci şi fiindcă ei sînt altfel, mai puternic motivaţi. Ei vin de pe limes, de pe frontiera dintre două limbi şi civilizaţii, unde se vede mai clar eterna luptă între culturi, în care poezia ocupă un loc central, e o armă decisivă (alături de calitatea vieţii, dar cum şi noi şi ruşii am trăit în comunism...). Pentru ei, poezia nu e doar text, ci şi — în primul rînd — existenţă, afirmare a vieţii, unui anume mod de a fi, în faţa altui mod de a fi (a te exprima).
Apoi, ca „marginali“, ei sînt mai puţin legaţi de „valorile“ literaturii române postbelice, o literatură provincială, conformistă (chiar dacă subtilă uneori), o literatură de lagăr „internalizat“; sînt mai liberi să se dezvolte altfel, văd mai uşor ce e important şi ce nu în ce s-a scris în ultimii 50 de ani; refuzînd o pseudo-tradiţie ridicolă (literatura moldovenească) ei sînt imunizaţi (parţial) în faţa pseudo-tradiţiei numită literatura română postbelică (mai precis: canonul impus în anii ’60 şi perpetuat, cu mici ajustări, pînă astăzi).
Pentru Dumitru Crudu (zis Dudu, zis Mitică, zis Dudaev, zis Dimitrie...) personaj gogolian, dar care aplică cu consecvenţă dictonul românesc „mielul blînd suge la două oi“, am fost doar unul dintre multiplii lui naşi. De altfel, el a reuşit performanţa să debuteze simultan, la două edituri diferite, cu două cărţi diferite (ambele, desigur cu menţiunea debut şi cu texte „de năşire“ în consecinţă). Cu unul dintre ele cîştigase concursul pentru „Marele Debut în Poezie“, iniţiativă finanţată de Marius Daniel Popescu (ajuns şofer de troleibuz la Lausanne, deci, cu un salariu în valută, dar — în primul rînd — dotat cu o imensă generozitate). Mitică a fost al doilea cîştigător. Primul, Cezar Lukan, a venit, şi-a luat banii (premiul consta din echivalentul a 200 $ şi publicarea volumului), a luat şi volumul (ca să-l „perfecţioneze“) şi... dus a fost. Acum, am auzit, e mare predicator în America, la o sectă neoprotestantă (ce morală o fi predicînd...)
La ediţia a III-a, cîştigător a fost un necunoscut: Nicolae Fechete. Am primit peste 250 de manuscrise. Eu am făcut prima triere, după care rămăseseră în concurs 24 de manuscrise bune şi foarte bune. Juriul (Cistelecan, Podoabă, Ovidiu Moceanu, Crăciun, Romulus Bucur, subsemnatul) a decis, din prima: manuscrisul Vals. (Votul a fost 6 la 1, acel 1 avînd o anume „slăbiciune“ de sex feminin între concurenţi). O adevărată revelaţie: Nicolae Fechete surprinde acea suprapunere „urmuzian㓠dintre arhaic şi modern, totul pe un fond de desacralizare şi de decadenţă, specifică societăţii româneşti contemporane. I-am publicat volumul la fosta-mi editură, „Magister“, şi l-am lăudat (meritat) unde şi cum am putut. Discret şi retractil, Fechete e un poet din stirpea lui Bacovia, a cărui valoare se impune lent, dar sigur.
Am mizat, în primul rînd, pe scriitori radicali, care aduc ceva realmente nou, fie cît de puţin. Care ştiu să scrie. „Statutul“ unui scriitor este, în ultimă instanţă, cum pune Pound „un atribut al zeului Cronos“. Dar calitatea şi originalitatea (relativă) pot fi distinse chiar de către contemporani. Cei care ştiu şi, mai ales, vor să vadă.

VII. Breviarul începătorului
Nu am pretenţia că sînt original. Lucruri mult mai inteligente, mai profunde, mai subtile — poate chiar mai adecvate — s-au scris deja de către marii poeţi (autori), în special unii dintre moderni. Cum, însă, ne aflăm în România post-comunistă, o ţară deculturalizat㠗 în fapt una, a falselor valori, criterii etc. „o Siberie a spiritului“, cum perfect a caracterizat-o I.P.Culianu — acest set de sfaturi, nu foarte sistematice, sînt convins că va fi util oricărui românaş dornic s㠄intre în literatură“. El se adresează în primul rînd poeţilor, dar e (sper) util şi junilor prozatori.
1. Citeşte cît mai multă poezie universală de calitate, (în special marii moderni: Pound, Eliot, Kavafis, Pessoa, Rilke, Benn, Apollinaire, Ponge, Valery, Maiakovski, Hlebnikov, Pavese, Lowell ş.a.m.d. Lista e lungă. Fiecare, după ce i-a citit, poate face o selecţie, s㠄aprofundeze“ pe cei care i se par mai apropiaţi, mai incitanţi... Pentru o minimă orientare, vezi Panorama poeziei universale... a lui A.E.Baconski şi Antologia de poezie modernă, editată de mine şi de Romulus Bucur. Sau antologii pe ţări (Brazilia, Italia, Franţa, Spania, America, Anglia ş.a.m.d.). Esenţială este cunoaşterea lucrurilor deja făcute, pentru a nu reinventa roata la 1999, în România.
E şocant să constaţi cît de inculţi sînt majoritatea junilor poeţi de azi. Nici n-au auzit de Pessoa, Pound, Kavafis, darămite de Hlebnikov, Olson sau Berryman. E ca şi cum ai vrea să fii muzician, dar n-ai auzit de Mahler, Stravinski, Şostakovici...
Lăutari. Da, lăutar (chiar unul excelent) poţi să fii fără să ai habar de marii compozitori, dar — totuşi — nu ne mai aflăm în cultura populară. Poate sîntem în mahala?
Asta e mai plauzibil, pentru c㠗 unii — au auzit, totuşi de „valori locale“, gen Vulturescu, Lucian Vasiliu, Mihai Gălăţanu, ba chiar de „staruri naţionale“ — Dinescu, Blandiana, Păunescu, Stănescu, iar cei mai „informaţi“, de poeţii generaţiei ’80. (Incultura e generalizată: în anul I, la un „test de cultură generală“, la care-i „supun“ pe studenţii filologi, 95% dintre ei, la poeţi contemporani români, nu pot da mai mult de două-trei nume, aceleaşi: Dinescu, Păunescu, Blandiana, iar la poeţi universali din secolul XX — pauză!)
Desigur, e recomandabilă lectura poeţilor generaţiei ’80 (au scris cea mai bună şi avansată poezie după al doilea război mondial) dar nu ei trebuie să fie sistemul de referinţă. Declaraţia, la televizor, a lui Manolescu: „Mircea Cărtărescu e cel mai bun poet beat din lume“, mi s-a părut ridicolă, de un provincialism sinistru, de tip protocronist. Cărtărescu e un poet foarte bun, dar mai buni sînt Eliot sau Ginsberg; Iaru, le fel, dar mai buni sînt Pound sau Lowell; Romulus Bucur, da, dar mai buni sînt W.C. Williams, e.e. cummings; Ion Mureşan, idem, dar mai buni sînt Benn sau Rilke...
2. Nu fiţi provinciali, chiar dac㠄mentorii“ voştri sînt.
Eternele discuţii despre postmodernismul românesc, despre specificul acestuia sînt rodul unor complexe majore, al lipsei de imaginaţie , al lipsei curajului de a propune alternative noi, concepte noi; oricum, asta-i o problemă a criticilor, a profesorilor, pe un june poet (chiar filolog) îl priveşte în prea mică măsură: nu are decît tangenţial legătură cu „meseria“.
3. Nu vă lăsaţi păcăliţi de „mode“. Fără a fi încuiaţi, tradiţionalişti, nu vă luaţi — ca fătuţele din provincie — după ce aţi auzit c㠄se poartă“. Moda trece, ea exprim㠄socializarea“, punctul ultim la care ajunge o creaţie original㠗 de obicei, între o „inovaţie“ poetică şi „moda“ ei trec una-două generaţii.
Postmodernismul, în proză, era „original“, „nou“ în anii ’50, ’60; Textualismul e „originat“ în deceniul 7. Acum, sîntem la 1999. A te mîndri cu tot felul de textualisme, a te baza doar pe citat, pastişă culturală etc. la 30-40-50 de ani după Tournier, Barth, Pynchon, Calvino, Borges mi se pare ridicol şi ineficient. Unora, da, li se potriveşte un asemenea tip de literatură, dar — dacă gîndim aşa — riscăm să facem dintr-unul dintre demersurile posibile, unicul, singurul care „dă valoare“.
4. Nu vă reduceţi, din conformism, posibilităţile de expresie. Aici, sînt două chestiuni:
a) nu există genuri majore  şi genuri minore, centrale şi marginale, decît într-un anume moment. În „Babelul“ cultural contemporan, într-o lume în schimbare rapidă, orice valorizare de acest tip e inerţială. Deci: poezie, proză, eseu, teatru, chiar „literatură de consum“ — ce vi se potriveşte. (Nemţoaicele se îmbracă numai după cataloage şi arată extrem de provinciale, franţuzoaicele, fiecare după gustul ei, şi sînt — mai toate — foarte şic).
b) la fel, nu exist㠄formule“; scrie cum simţi că te poţi exprima mai bine şi, mai ales, despre ce te interesează realmente, despre ce „cunoşti“ ca lumea. Fii „realist“, „oniric“, „textualist“ „cotidian“, „postmodern“ — îmbracă doar hainele care se potrivesc şi cînd se potrivesc; foloseşte uneltele adecvate: nu sparge nuci cu cutia computerului.
5. Fiţi modeşti. Nu-i nici o fală să fii „cel mai tare din parcare“. Nu vă închideţi în grupul vostru, unde sînteţi „star“, de teamă că într-o confruntare cu alţii au să vă cad㠄galoanele“. Lărgiţi, nu închideţi „cercul“.
6. Nu fiţi ţuţări. Nu respecţi un tip valoros (nu mai zic de tine) dacă devii un yes-man (poate că el, indirect, ţi-o cere, dar asta va genera o relaţie neproductivă pentru ambele părţi). Admiraţia trebuie să fie critică. Cu atît mai mult: nu fiţi tuţării tuţărilor. Nu fiţi, cum se spune, „slugă la durlugă“.
7. Reciproc, nu dezarmaţi, nu vă subestimaţi; un eşec nu-i un capăt de ţară. Neînţelegerea celor din jur poate fi şi un semn că aţi „produs“ ceva original. În modernitate, noul, diferitul sînt constitutive valorii. Dar, structural, orice societate e omogenizatoare, „mediocrizatoare“ — presiunile pot veni de unde nu te aştepţi şi în cele mai ciudate forme. De aceea:
8. „Tenacitatea e primul semn de talent“. „Ars longa, vita brevis“, ziceau latinii. „Sculptura nu e pentru tineri“, spunea Brîncuşi, citat de Pound. Pentru a ajunge la minime performanţe sînt necesare mii de ore de efort, de lecturi, încercări ratate, lucru pe text ş.a.m.d. „Arta cere sacrificii“ nu-i o vorbă goală. De aceea, dacă chiar ai vocaţie, pentru a rezista pe acest drum nesfîrşit:
9. Fă (scrie) ce-ţi place! Scrie numai ce simţi că trebuie să scrii. Hărnicia scriitorului (indispensabilă, inevitabilă) nu e una funcţionărească. Maiakovki, în „Cum se fac versurile?“ scria că, pe stradă, în restaurant, acasă, ş.a.m.d. se gîndea numai la noi ritmuri, noi imagini, structuri... Poetul (scriitorul) lucrează 24 din 24, dar asta nu se vede. Mai exact se vede în textul rezultat.
10. Concentrează-te asupra „producţiei, nu asupra „vînzării“. Altfel rişti ca, întocmai „maşinii socialismului“ dintr-un banc, să te opreşti, pentru c㠄toată energia merge la claxon“. Posteritatea nu poate fi ciubucărită, influenţată. Cel mult poţi, în contemporaneitate, să-ţi flatezi publicul şi, astfel, să ai succes. Meritat. Dar, în timp, asta se plăteşte.
11. Fiţi scriitori, nu jurnalişti sau profesori. Deşi nenumărate persoane le-au practicat pe amîndouă, beletristica şi jurnalistica sînt două meserii diferite. Atenţie, dacă sînteţi obligat să trăiţi din jurnalistică. La fel, dacă sînteţi profesori. (Rabinii trebuiau să înveţe o meserie „fizică“). Oricum, nu vă raportaţi la cititori ca la nişte elevi. Nu daţi lecţii!!
12. Nu vă consideraţi cititorii mai proşti decît sînt. Nu vă simţiţi obligaţi să le daţi totul mură-n gură, să le „explicaţi“; cei care „s-au prins“ vă vor dispreţui; oricum îi veţi agasa; ceilalţi...
13.. Nu vă consideraţi cititorii geniali. Ei n-au cum să refac㠄raţionamentele“ care v-au determinat să adaptaţi o soluţie, nu alta, să faceţi asocieri extravagante, nemotivate în text, ş.a.m.d.
14. Nu fiţi „ideologici“. Orice operă adevărată afirmă ceva, are o ideologie. Dar aceasta trebuie să fie făcută vie, să fie „corporalizat㓠— o carte de literatură e altceva decît un eseu (nu zic tratat) de filosofie, estetică, sociologie etc. Atenţie! Aparentele excepţii (episodul „Marele Inchizitor“, de exemplu) nu fac decît să confirme regula (vezi şi punctul 11).
15. Recitiţi-vă poeziile (chiar şi prozele) cu voce tare (inclusiv cele „în vers liber“). Scăpările de ritm, stîngăciile vor ieşi mai uşor la iveală. Ritmul e omniprezent; dacă nu e bine controlat, deranjează, ca sonorul prost reglat al unui televizor sau casetofon.
16. Nu scrieţi pentru „specialişti“. De fapt, cine sînt specialiştii? Profesorii, criticii literari? În nici un caz. Ei sînt nişte cititori, eventual specializaţi, dar, tocmai din această cauză, de multe ori, inerţiali, incapabili să sesizeze (şi să valorizeze) ceea ce e realmente nou (vezi, între altele, receptarea lui Baudelaire de către Sainte-Beuve, acuzat, pe nedrept, de „orbire“ — funcţia primordială a criticului e să educe publicul, să-l pregătească pentru întîlnirea cu opera literară; să fie un intermediar între scriitor şi ceilalţi cititori). Rămîn scriitorii. „Scriitorii scriu pentru scriitori“ e o des întîlnit㠄idee primită“, ca să nu spun tîmpenie. E ca şi cum producătorii de automobile le-ar fabrica numai pentru ceilalţi producători.
17. Citiţi — şi aprofundaţi — artele poetice, textele despre arta scrisului ale poeţilor şi prozatorilor (ale marilor moderni). Pentru poeţi, fundamentale sînt cele scrise de: E.A. Poe. Baudelaire, Rimbaud, Mallarme, Apollinaire, Pound, Eliot, Pessoa, Valery, Ponge, Hlebnikov, Maiakovski, Frank O’Hara... pentru ei, dar şi pentru studenţii care vor realmente să înţeleagă poezia modernă, am alcătuit (împreună cu Romulus Bucur) o antologie minimală: Poeţi moderni despre poezie. Obligatorii sînt textele didactice ale lui Pound: „A.B.C.-ul lecturii“, „O retrospectiv㓠— cine nu le-a parcurs, e chiar analfabet.
Preferaţi aceste texte tuturor produselor teoreticienilor literaturii (necesare, dar pînă la un punct). Cînd vrei să înveţi să construieşti o maşină, cui te adresezi? Unui constructor de maşini, sau unui agent de vînzări, sau profesorului de la şcoala de şoferi?
Dar Roman Jakobson? El introduce într-un discurs „ştiinţific“ ideile lui Hlebnikov despre „limbajul transraţional“. Coincidenţă? Nu.  L-a începutul secolului, Jakobson — sub pseudonimul Aliagrov — co-semna unul dintre manifestele avangardiste elaborate de Hlebnikov.
18. Nu „încremeni în proiect“. Chiar dacă ai ajuns la o „formul㓠care ţi se potriveşte, în care ai scris un ciclu, un volum foarte bun, apreciat de toată lumea, nu te opri aici. Nu te culca pe lauri. Explorează mai departe, încearcă formule noi. Prea ades, primul volum — valoros — al poeţilor români postbelici a fost urmat de altele din ce în ca mai slabe, pentru că repetau „formula“.
Între „The Waste Land“ şi „Patru cvartete“, Eliot a publicat 1-2 volume de poeme (semi)ratate. Dar, fără acestea, nu ar fi ajuns la cele „patru cvartete“.
19. Preferă critica (reacţiile) celor de aceeaşi vîrstă, criticii (reacţiilor) celor mai mari, bătrîni. Cu precizarea că exist㠄suflete bătrîne“ la 18 ani şi „suflete tinere“ la 60 de ani (dar asta se simte imediat). Nu ignora critica (reacţiile) cititorilor „obişnuiţi“. Cînd, la 17 ani, am citit lungul poem erotico-silvic (inspirat de Longfelow), care atîta le-a plăcut profesorilor mei de literatură, în faţa fratelui meu şi a regretatului prieten Călin Delcea, aceştia au căzut — la propriu — de pe scaune de rîs. Mîndria mea de „poet al liceului“ a fost grav lezată. Dar, cei doi aveau dreptate. Deci:
20. Nu te supăra pe cei care te critică (chiar dacă ţi se par răuvoitori). Contează care sînt  motivaţiile celor care te laudă sau „te înjur㓠(la noi, critica — cea mai onest㠗 e receptată ca fiind o înjurătură). Critica îţi arată punctele slabe, lauda ţi le ascunde. Nu contează atît ce ai scris cît ce vei mai scrie (vezi şi punctul 10).
21. Cînd scrii, încearcă să fii „obiectiv“, să te „impersonalizezi“. Asta nu înseamnă să renunţi la propria personalitate, să te „abstractizezi“, să adopţi o anumit㠄poză“, un „rol“ (cam asta înţeleg mulţi prin impersonalizare). Ci să treci dincolo de problemele, frustrările tale imediate, să exprimi ce să află în spatele acestora — tu eşti punctul de plecare, dar nu eşti sistemul (ultim) de referinţă. Eşti un univers, dar nu Universul (pentru asta vezi — şi citeşte — cele recomandate la punctul 17).
23. Nu te limita, în lecturi, în interese, în cunoaştere, doar la literatură. Rimbaud vedea poetul ca pe Supremul Savant. Unul care îngloba într-un limbaj unificator întreaga cunoaştere posibilă.
23. Citeşte „Nu“, a lui Eugen Ionescu şi transform-o în „carte de căpătîi“. Acolo sînt genial surprinse limitele şi limitările celui care scrie în literatura română. De atunci, situaţia nu s-a îmbunătăţit (indiferent de ce vi se va explica), ci, dimpotrivă, s-a agravat. „Dacă eram francez, poate eram genial“, suna — la 1934 — ca o obrăznicie puştească. Numai că Eugen Ionescu a demonstrat că avea dreptate. Iar Eugen Ionescu, cel din ’54 sau ’74, este acelaşi Eugen Ionescu din ’34; este doar o dezvoltare a celui din 1934.
Bine, dar el s-a realizat în franceză, în Franţa! Soluţia: să plecăm şi noi în Franţa, să scriem şi noi în franceză? (Soluţia lui Matei Vişniec — falsă soluţie, zic eu). În primul rînd: Eugen Ionescu era bilingv şi-şi petrecuse o parte din copilărie în Franţa. Iar poezia (cel puţin) e intim legată de limba maternă, pe care o ştii de mic, pe care o auzi zilnic vorbită în jurul tău (poemele în franceză ale lui Rilke sau Eliot sînt minore). Deci, varianta emigrării e valabilă, eventual, pentru prozatori şi dramaturgi (şi eseişti, ca Cioran, dar cu condiţia să aibă tăria de a trece printr-un purgatoriu de 10—20 de ani).
De fapt, e o falsă soluţie emigrarea. Anvergura poetică, literară o ai sau nu o ai. Tînărul Eugen Ionescu, în „Nu“ „dărîma“ nu doar micii idoli autohtoni, ci şi „mitul“ Franţei, Victor Hugo. Şi francezii sînt provinciali? Sînt curios care e reacţia unui profesor de franceză, dacă i se citeşte din „Nu“ (sau, în variantă franceză, din „Hugoliada“).
Soluţia: să nu fii provincial, în gîndire, în expresie, în sistemul de referinţă, în relaţia cu „idolii tribului“.
Puteţi fi geniali — ba chiar aveţi, cei care v-aţi născut aici, şanse mai mari astfel — scriind româneşte, dar cu condiţia s㠄fiţi realmente geniali“ şi, repet, să fi „internalizat“ poziţia lui Eugen Ionescu din „Nu“.
Coerenţa discursului despre ce sînt cu adevărat literele noastre se vede în „cazul Ionescu“. Avea el dreptate la 1934 sau nu? În timp ce el — rămînînd consecvent cu sine însuşi — a ajuns „star mondial“, marile vedete ale locului s-au dovedit (au rămas) nişte „starlete provinciale“ (dar, nu-i aşa?, fiind mîndria tîrgului... au locul lor, asigurat, în manuale; dar asta nu e problema tînărului scriitor).
Deci: nu vă uitaţi, prea mult, în gura geniilor locale, zonale, naţionale, nu urmaţi „directivele“ Gauleiterilor autohtoni, indiferent de vîrsta şi discursul lor.
Şi, mai ales, depăşiţi reflexele condiţionate (de 50 de ani de comunism) de a considera că maximum de calitate „accesibil㓠poartă marca „refuzat la export“; că orice produs „de shop“ e, automat, indiscutabil, magic, transcendent, fiindcă e inaccesibil (muritorului de rînd).
24. Prin urmare:
 1) luaţi cele de mai sus ca pe o serie de sfaturi, nu ca pe un set de recomandări obligatorii, fiindcă,
 2) pînă la urmă, fiecare îşi defineşte singur obiectivele;
 3) cei realmente interesaţi şi de alte sfaturi (mai aplicate) să facă bine să vină la cursurile mele de scriere creatoare; pînă atunci:
 4) nu vă pierdeţi umorul.
Nu poţi să sari peste propria umbră, dar poţi deveni ceea ce eşti; iar „a îngropa talantul“ e un păcat. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă.

VIII. În loc de final
Fără să încerc să fiu „profet în patria mea“, văd, simt din ce se întîmplă în jurul meu că tranziţia literară postrevoluţionară se apropie de sfîrşit. Vor urma răsturnări radicale de ierarhii, întreg establishmentul literar şi toate criteriile variabile pînă acum vor fi puse în discuţie.
Dacă vom fi iertaţi de un nou „accident istoric“, de tipul ocupaţiei ruseşti din 1944, viitoarele decenii vor fi o epocă de maximă creativitate în literele române. Competiţia va fi dură, puţini dintre cei afirmaţi deja vor rezista. Poate alţii vor culege rezultatele a ceea ce am început noi, generaţia ’80; poate alţii vor utiliza, mai bine, „uneltele“ pe care, în lagăr, le-am făurit noi.
Numărul actual din „Interval“ mi se pare unul apărut la momentul potrivit, în locul potrivit.
Totuşi, „să nu ne iluzionăm: „Cu sau fără preşedinte/ Viaţa merge înainte“ — aceasta ar trebui să fie deviza oricărui scriitor adevărat.