Lui Paul Cernat

Mirosea a parfumuri ieftine dar lui îi plăcea aerul călduţ, mai ales cînd afară era frig şi cizmele scîrţîiau pe zăpadă ca o uşă cu balamalele neunse. Vedea femei învelite în blănuri moi şi albe ca în nişte falduri de lapte închegat. Iar domnii care le însoţeau aveau un aer serios de trezorieri la o bancă elveţiană. Fuma ţigările ieftine închipuindu-şi cum funinginea fină se strecoară sub gulerul domnilor paltonaţi, murdărindu-le cămăşile pe care maşini de spălat le vor răscoli suflînd spumă asupra lor. Lui îi plăceau cămăşile spălate cu mîna, cu săpun de casă, nu cu Perlan sau cu noul Omo. Îi mai plăcea şi James Dean, felul în care ţinea el ţigara şi privirea lui răzbătînd pînă departe. Ar fi vrut să ştie la ce se gîndea cînd îşi ţinea ţigara aşa. În filme nu-l interesau prea mult cuvintele, chiar le ignora. Îi plăceau mai mult tăcerile. Simţea că în anumite situaţii nici nu sînt prea multe de spus. De altfel El le-o spusese de cîteva ori: „Nu e  mare lucru de făcut pe aici“. Îl înţelesese perfect. Nici el nu avea prea multe de făcut. Schimba bobinele, le căra pînă la depozit, înlocuia cîte un bec ars, verifica foarte rar instalaţia electrică. Pusese otravă şobolanilor. Nişte boabe roşcat cărămizii. Nu văzuse niciodată un guzgan mort de pe urma otrăvii pe care o punea, în schimb găsise o pisică moartă în spatele unei draperii abia cînd începuse să se împută, umflată ca o băşică de porc. O scosese afară pe uşa din dos ca pe un musafir nepoftit.
În spatele lui femeile de serviciu chicoteau în halatele lor albastre, cu măturile ca nişte arme sprijinite de coapsele voinice. De la toaletă ţîşnea zgomotul sfîşietor al apei de parcă cineva se agăţase de lanţul hidroforului  ca de frînghia unui clopot. Unul dintre WC-uri se stricase şi refulase de cîteva ori. De fiecare dată cînd chemau un specialist de la I.G.O. se înfiinţa un fel de maimuţă în halat albastru, care se foia neputincioasă încercînd să monteze ceva. Dar pe el nu-l interesau cu adevărat toate astea, nici femeile ca nişte molii albastre, chicotind şi frecîndu-şi fericite cozile măturilor.
Îl văzuse pentru prima oară într-o seară. Cu paltonul pînă la călcîie, lovind pachetul de ţigări în podul palmei pentru a scoate una şi aprinzînd-o apoi de la o brichetă ca un glonte de culoarea paiului. La lumina flăcării îi zărise chipul şi imediat acesta se stinsese. Rămăsese doar licuriciul bobului de jar şi parfumul tutunului, un parfum de lemn vechi. Apoi El se îndepărtase şi umbrele moi ale înserării îl acoperiseră treptat.
Nu putuse să adoarmă în seara aceea, ascultînd zgomotul tramvaielor, scîrţîitul lor de uşă neunsă, de călcătură greoaie. Afară ningea cu fulgi mari, întunecaţi, şi el ieşise la plimbare pe Calea Moşilor uitîndu-se la perechile care treceau luminate de vitrine. O doamnă trăgea nemulţumită de lesă un căţel îmbrăcat într-un fel de jiletcă roşie lăsînd în urma lui mici pete de muştar pe albul zăpezii. Doi tineri se sărutau trăgînd cu coada ochiului în oglinda unui magazin. Fata îşi trecuse mîna prin părul foarte negru, acoperindu-şi obrazul cu el. Chipul lui zdrenţuit trecuse alături de al ei în oglindă, ca o pensulă ce lăsase în urmă o dîră de culoare evanescentă. Îşi privise mîinile cu care ridicase cîndva geamantane şi sacoşe grele: aveau acum ceva de unelte abandonate. Copiii se aflau undeva departe în acele momente, erau bine şi asta îl împingea înainte pe strada luminată. Din cînd în cînd se ducea la mormîntul soţiei cu un buchet de flori pe care nu-l alegea. Nu stătea niciodată prea mult.
Tînărul acela semănînd atît de bine cu James Dean, fără îndoială că nu era El. Nu putea fi El, dar răscolise ceva vechi. Poate şi pentru că apăruse pe neaşteptate. Pentru unele lucruri cineva ar trebui să te anunţe din timp, să te pregătească. Tăiase felii subţiri de salam fără să-i fie cîtuşi de puţin foame. Apoi luase un măr, jucîndu-se cu el, rotindu-l în palmă. Îşi dorise întotdeauna ceva, îşi dorise atît de mult ceva. Mai tăiase cîteva felii de salam, apoi îl chemase la intrare pe Troleibuz, cîinele blocului pe care femei bătrîne şi singure îl îndopau pînă la plictiseală. Îi întinsese cîteva felii, dar animalul le mirosise lingav şi, mai mult din respect, dăduse anemic din coadă. Apoi căscase şi se întinsese pe preş. Aruncase atunci salamul într-un castronel şi îi făcuse vînt în frigider. Un moment, în penumbra bucătăriei frigiderul îl orbise cu luminile lui ca un yacht dus de o petrecere nebună pe ape îngheţate. Uşa duduise apoi scurt şi i se păruse că vede în ape verzi cu calupuri de gheaţă o elice imensă învîrtindu-se lent.
În seara aceea citise din nou fără să se uite la televizor. O carte care-i plăcuse mult şi din care înţelegea prea puţin. „Inima întunericului“ de Conrad. Se gîndea adeseori că întunericul chiar avea o inimă a lui pe care dacă erai atent o puteai auzi bătînd. Uneori nu era decît vîntul înfăşurînd cald faldurile blănurilor în jurul trupurilor de femei elegante. Alteori tic-tac-ul unui ceas. Picioarele îi îngheţau iarna deşi purta ciorapi groşi de lînă. Soţia îi lăsase o mulţime de perechi.
Îi plăcea să stea în faţa unui pahar de coniac fumînd una din ţigările lui ieftine şi tari care-i îngălbeniseră degetele şi-i subţiaseră obrajii. Cîndva fiica lui insistase să se lase de fumat, îi găsise tot felul de reţete şi-i făcuse chiar un program de dezintoxicare. O lăsase să se iluzioneze şi o dezamăgise cînd îl descoperise fumînd în Cişmigiu la o partidă de table. Coniacul îi înconjura stomacul cu un văl de căldură, iar fumul îi mîngîia plămînii făcîndu-l să plutească. Ochii i se umezeau puţin şi simţea nevoia să povestească ceva. Nu ştia ce şi de obicei nu avea cui. Prindea în mîini capul unui căţel vagabond şi-l scutura cu o tandreţe pentru altcineva, pentru altceva.
Aşteptase cîteva zile la rînd să apară, ferindu-se de sporovăiala femeilor care-l căutau pentru bîrfă, nemulţumite că nu le dădea atenţie. Se făcuse mai frig şi ciorapii de lînă nu-l mai apărau atît de bine de îngheţ. În fiecare zi făcea cîteva ronduri pe afară sub pretext că iese să fumeze. Atunci cînd se vindeau biletele stătea în hol aşteptînd, în timp ce oamenii intrau în sală împingîndu-l înapoi ca mareea un pescăruş mort.
Apăruse din senin într-o zi. Portiera unei maşini se deschisese şi El coborîse cu un aer indiferent care era numai al lui. Zăpada scîrţîia sub ghetele negre, iar pantalonii erau poate puţin prea largi. Aruncase o privire pe deasupra şi ocolise maşina, cu aripile lodenului desfăcîndu-i-se uşor în mers. Era suprins că nimeni nu observă asemănarea. Ar fi trebuit să le sară în ochi. Poate pentru că vremea lui trecuse demult şi în cinema erau acum alte nume, alte chipuri. Totuşi cineva trebuia să-şi amintească. Cineva care îl văzuse în „Gigantul“. Sau pe coperta unei reviste. Privirea lui aluneca deasupra oamenilor şi lucrurilor fără să se prindă de nimic, poate cu ea el ridica în fiecare seară oraşul cu femei frumoase învelite în blănuri şi cu maşini lucioase ca nişte gloanţe. Le comanda cu privirea lui plutitoare. Intrase în micul magazin de lîngă cinema şi ieşise în foarte scurt timp cu o revistă ilustrată pe care o înfipsese în buzunar alături de griul şobolănesc al unui ziar. Apoi se rezemase de o cabină telefonică din apropiere. Înţelegea acum că El aştepta pe cineva. El era acolo pentru Ea. Îl urmărise cum aprindea ţigara, lăsînd fumul să alunece în spatele lui ca un fular. Îşi ridicase gulerul care-i acoperea obrajii traşi puţin din cauza gerului. Stătuse acolo mai bine de douăzeci de minute uitîndu-se din cînd în cînd la ceas, fără să se mişte prea mult, ca şi cînd nu i-ar fi păsat. Fumase trei ţigări dar fără nervozitatea celor care aşteaptă. Ca şi cum ar fi încărcat nişte cartuşe într-o armă, fluierînd vag o arie. Cînd ultimul muc de ţigară se rostogoli în zăpadă, tînărul se îndreptase către maşină cu aceleaşi mişcări lente, ocolind-o acum invers. Pornise imediat, pierzîndu-se printre celelalte maşini.
Uitase complet ce avea de făcut iar picioarele îi îngheţaseră. Băuse un ceai fierbinte cu aspect metalic în care una dintre femeile de serviciu fiersese a doua oară ceva care prin aromă semăna cu menta. Femeia îi enumerase ca pentru o reţetă toate plantele ce participaseră la amestec: coada şoricelului, busuioc, muşeţel şi, bineînţeles, mentă. Intrase în sală pe lîngă perdelele vişini, suflîndu-şi în palme. Caloriferele nu încălzeau niciodată suficient. O fată îşi scosese mănuşile pufoase, din lînă de Angora, ca nişte fulgi mari, negri. Intrase singură şi în jurul ei plutea un aer de nehotărîre. Ar fi vrut să o întrebe dacă îi poate fi de folos cu ceva dar luminile se stinseră iar umbra ei se profilase o clipă pe ecranul alb ca să dispară apoi undeva.
Stînd în întuneric îşi amintea cum El s-a aplecat acolo unde Ea călcase în mocirlă, cercetînd cu atenţie lichidul uleios. „Gigantul“, cu James Dean, Rock Hudson şi Liz Taylor. Întunericul se încălzea treptat cu răsuflările lor. Şi foşnetul acela putea fi o inimă, mişcîndu-se ritmic, nevăzut. În faţa lui, el şi ea se sărutau. Apoi ea îşi aşezase capul pe umărul lui. Aşa se întîmpla întotdeauna. Şi el încercase să-i acopere obrazul cu mîna. Aşa se întîmpla întotdeauna. Şi el încercase să-i acopere obrazul cu mîna. Aşa se întîmpla întotdeauna. În mirosul jilav de parfumuri ieftine. Le auzea ronţăitul de iepuri mîncînd popcorn. Viaţa se ascundea în întuneric atît de aproape, în inima întunericului care bătea încet, aproape neauzit. Ieşise din sală. Filmul nu-l interesa.(...)
Ieşise prevăzător în aerul uscat de ger aşa cum şoarecii îşi ivesc botul de după colţ adulmecînd. Traversă strada fără grabă. Acum erau mai puţine maşini şi se mişcau mai încet, mai obosit. Spre nemulţumirea lui, micul chioşc pe care i-l indicase madam Popescu era închis. Se uitase în zadar pe geam, înăuntru nu era nimeni. O femeie care trecu pe lîngă el îl urmări curioasă, aşteptînd propabil ca el să spargă geamul şi să înşface sălbatic o cutie cu bomboane. Îşi trecuse mîna peste faţă ca şi cum ar fi luat de acolo o pînză de păianjen şi-şi netezise apoi părul rar şi uscat, cu gesturi mecanice. Stătea în mijlocul drumului privind în stînga şi-n dreapta ca un amnezic, neştiind încotro să o ia. O femeie alunecă pe lîngă el, apoi alta, apoi alta. Se descoperi urmărind-o pe una din ele, ca un căţel de pripas, adulmecînd. Îi pierdu urma cînd ea intră pe uşa unui bloc lăsîndu-l încă o dată descumpănit. Un bărbat trecu pe lîngă el, apoi altul, apoi altul. Se trezise în faţa unei florării de unde o fată îi zîmbise enigmatic invitîndu-l parcă să intre. Se văzuse însă în vitrină. Arăta caraghios, cu puloverul de lînă subţiat la coate întins peste pantalonii de stofă uzaţi. Părea unul din acei regizori vechi care turnau filme muncitoreşti pe şantier, regizori cu şapcă, arătînd mai degrabă a maşinişti. Un fel de sfială îl îndepărtase. Traversase dn nou strada cu un început de fugă şi spre surprinderea lui găsise „croasanţii“ lui madam Popescu la primul chioşc. Se uitase din nou într-una din vitrine. Revedea chipul lui din tinereţe, un chip onest, lipsit de o expresie specială. Poate şi senzaţia că de fapt nu se află acolo, că decupînd hîrtia fotografică în dreptul lui ar fi putut găsi un coridor întunecos de unde venea aer cald ca dintr-o gură de ventilaţie. Şi el mereu în altă parte de fiecare dată. Întorcîndu-se mereu acolo, ca un cîine a amuşinînd o urmă ce se pierde şi luînd-o de la capăt. Mereu de la capăt. Pe urma lor. Giganţii. Văzuse filmul de nenumărate ori. Prima dată în tinereţe, cu o fată pe care o cunoscuse atunci şi pe care nu o mai revăzuse niciodată. O fată care aştepta în faţa cinematografului pe cineva care nu mai venise. Purta un palton negru şi o fustă din lînă, de aceeaşi culoare. Era neobişnuit de frumoasă, cu o faţă prelungă şi ochii de un maro împins spre rugină. Avea şi o geantă mică, pătrată, pe care o ţinea cu mîna înmănuşată. Începuse să ningă şi din cînd în cînd ea îşi scutura fulgii de pe obraz. Se scotocise în buzunare să vadă dacă mai are bani pentru două bilete, apoi o invitase aşteptînd să fie refuzat politicos. Spre mirarea lui fata acceptase privindu-l cu atenţie drept în ochi, ca şi cum ar fi vrut să ia ceva de acolo. O rugase să-l aştepte puţin să ia bilete. Ea făcuse din cap senin că da şi el se temuse că în scurtul răstimp cît stătuse la coadă ea va fi plecat sau cel pe care-l aşteptase mai devreme se va fi întors. Dar ea nu plecase. Era acolo, izolată cumva, ca o statuie într-un parc. Desena mici cercuri cu vîrful degetelor în zăpadă. Era desenul stîngaci al unei fete cu cozi lîngă care el adăugase o figură de băiat cu ochi oblici, cu gura ca un sîmbure de cireaşă şi cu un păr sîrmos. Putem intra, îi spusese el intimidat şi ea îl urmase. Intraseră împreună şi văzuse privirea unei femei urmărindu-l ciudat, spectral. Filmul alunecase pe lîngă el, fiecare replică fiind amplificată de prezenţa fetei de alături. Mirosea a parfumuri ieftine dar lui îi plăcea aerul călduţ, mai ales cînd afară era frig şi cizmele scîrţîiau pe zăpadă ca o uşă cu baamalele neunse. În întuneric imaginile se lăsau să cadă cald pe obrazul fetei de parcă filmul ar fi curs ca un fluid din pupilele ei. Fata nu-şi scosese mănuşile. Braţul i se rezemase o clipă de al lui, apoi mîna ei o căutase pe a lui şi degetele li se încleştaseră dureros. La ieşire ea îl rugase să o conducă, iar el dăduse din cap în semn că da. Ştia că nu i-ar fi putut spune ceva care s-o intereseze, că se gîndea probabil la altceva şi că tot ce-şi dorea era să nu rămînă singură. Îl luase uşurel de braţ şi se plimbaseră pe străzi întortochiate, cu ramurile copacilor împăienjenite deasupra lor. Trecuseră pe lîngă statui de care zăpada se lipise în cornişe de şaluri moi, prin parcuri cu parfumuri de umezeală şi bănci ude, prin ganguri întunecoase cu umbre lichide. Atunci nu erau firme cu reclame colorate, oraşul era mai întunecat şi mai cald, mai retras şi mai adormit. Fata se sprijinise de cîteva ori de el cînd piciorul îi alunecase pe cruste nevăzute de gheaţă, iar el nu schiţase nici un gest în plus (cum ar fi fost să-i înconjoare umerii cu braţul), respirînd doar parfumul de ud şi de lăcrămioare care se strecura din paltonul fetei. Se oprise pe neaşteptate la o răspîntie şi îşi desfăcuse uşor braţul de sub al lui. Îi atinsese faţa cu degetele şi dispăruse pe una din străduţele scîlciate.
Seara aceea se întorcea uneori pe furiş în orele nopţii şi se aşeza pe marginea patului desfăşurîndu-se ca o panglică în faţa lui, lăsîndu-i de fiecare dată ceva ca o dorinţă nelămurită. Stătea tăcut în faţa ferestrei fumînd o ţigară, ascultînd cum trec tramvaiele cu călcătura lor greoaie prin aburul nopţii, atingînd cu vîrful degetelor suprafaţa geamurilor. Revăzuse filmul de nenumărate ori, fără să dea mare atenţie nici cuvintelor, nici acţiunii. Vremea lui trecuse. James Dean se prăpădise într-un accident stupid de maşină luînd cu el şi expresia aceea de detaşare uşor melancolică, Rock Hudson murise de o boală ciudată care-l îmbătrînise prematur, iar Liz Taylor trăia căutînd tinereţe în noii şi tinerii ei amanţi. Şi totuşi, povestea lor cînd luminile se stingeau în sală, era la fel ca la început. Poate că ei  ştiau ceva ce el nu ţtiuse: să trăiască, spre exemplu. Trupurile lor putrezite se îmbrăcau cu aceleaşi costume, beteala strălucitoare care le reda pentru o clipă tinereţea. Şi totul era din nou la fel. Mereu de la capăt.(...)
Era o amiază nehotărîtă să se stingă şi el îşi aprinsese o ţigară în faţa unei vitrine. Îşi scosese căciula şi îşi aranjase părul uscat ca o copertă de vinilin. Rămăsese ţintuit un moment şi ţigara îi alunecase dintre buze pe mîneca pantalonului dar nu se străduise s-o înlăture. De cealaltă parte a geamului Rock Hudson stătea în faţa lui cu o ceaşcă din care se ridica un colţ de abur. Nu-l observase. Privirea lui Rock trecea undeva pe deasupra lui, fixînd un orizont pe care nu-l putea bănui. În jur parcă se mai înserase puţin şi începuse să ningă. Tristeţea îl învăluise surd. Se aplecase să-şi ridice ţigara dar se răzgîndi, lăsînd-o acolo unde căzuse. Un rîs sonor se auzi şi o fată cu păr blond trecu în spatele bărbatului dar acesta nu păru s-o remarce. Stătea nemişcat şi din cînd în cînd sorbea lichidul din ceaşcă. Îşi reluase drumul fără ţintă. Nu se grăbea, lăsa ninsoarea să-l cuprindă în timp ce oamenii de lîngă el se ştergeau sub petele mici şi albe. Apoi intrase într-o cîrciumă cu pereţii umezi şi luase ceva tare. Un arbust cu frunze verzi, cerate se afla într-un colţ. E lămîi, îi explicase cineva. Iarna îi mai cad frunzele dar primăvara îi cresc la loc, îi mai aruncase în treacăt, ca o rugăminte, celălalt. Ieşise fără să se uite înapoi, hotărît să se întoarcă acasă. Se izbise de un om, apoi de un altul. Atunci descoperi că îşi uitase căciula. Probabil în bar, pe un scaun. Ninsoarea îi cădea pe păr dîndu-i o senzaţie plăcută în jurul tîmplelor. Strînse gulerul paltonului în jurul gîtului. Limba i se uscase şi ar mai fi dorit să bea un pahar dar îşi spuse sfătos că nu e bine. Probabil cu voce tare pentru că cineva întoarse capul. Îşi aminti cu plăcere sticla de coniac de acasă. Apoi văzu deodată şobolanii ieşind de după cortinele vişinii, ronţăind cumva amuzaţi boabele cărămizii de otravă ca pe nişte bombonele cip. Se afla în faţa cinematografului. Lumina la casa de bilete era încă aprinsă. Era ultima vizionare, la care nu se înghesuia nimeni. Uşa de la intrare era deschisă şi probabil că aşezată pe un scăunel Geta aştepta să verifice biletele pentru ca apoi să reînceapă să croşeteze. Cele cîteva maşini din preajmă erau acoperite de cuşme de zăpadă. El se afla acolo lîngă cabina telefonică, aşteptînd. Nu-i vedea bine chipul dar ştia că era El. Ea apăruse alături de Rock Hudson. Trecuseră pe lîngă el ca şi cînd nu l-ar fi văzut. Cînd intrară pe uşa deschisă, James Dean sau oricine ar fi fost îi urmase. Intrase apoi şi el, mirat puţin că Geta nu se afla acolo. Chiar dacă ar fi fost, i-ar fi spus că erau invitaţii lui. Filmul începuse, luminile erau stinse. Îl ştia aproape pe dinafară, doar îl văzuse de atîtea ori. „Gigantul“. Rock Hudson se căţărase pe platforma de lemn, ajutînd-o şi pe ea să urce. James Dean fusese sus dintr-o săritură. Părea să nu se grăbească, îşi aprinsese chiar o ţigară. El se aşezase cuminte pe scaun pregătit să aştepte. Cu inima bătîndu-i puternic. Liz Taylor îşi întorsese faţa spre James Dean şi îi atinse obrazul cu vîrful degetelor tocmai cînd Rock Hudson intră în pînză ca într-un zid de lapte trăgînd-o după el. James Dean se opri o clipă şi el înţelese că ezita. Nu ştia dacă îl văzuse sau dacă văzîndu-l dorea să-i spună ceva. Ceva în genul „nu prea ai ce face aici“. Dar James Dean îşi aruncase ţigara neterminată şi el auzise din ce în ce mai puternic o inimă bătînd în întuneric, inima întunericului bătînd lent în timp ce James Dean îl privea acum de pe pînză cu un vag aer trist, turnîndu-şi în pahar. Fata de lîngă el se uita fără să clipească.