Dacă mai este nevoie de cronică literară astăzi, cum se manifestă sau cum ar trebui să se manifeste ea sunt întrebări care ar merita o discuţie mult mai complexă, discuţie căreia încerc aici să-i creionez doar un eventual început. Trebuie spus că înţeleg prin cronică literară nu doar demersul specific cu regulile lui tradiţionale (întâmpinare, valorizare, situare), ci mă refer în general la atitudinea faţă de cartea nouă, atitudinea manifestată în scris în revistele noastre culturale din ultimii ani. Cât sunt de subsumabile aceste atitudini cronicii literare în sensul ei tradiţional ar presupune o altă discuţie, interesantă, desigur, dar poate nu atât de stringentă, pentru că puritatea cronicii literare e boicotată astăzi de la bun început de diversitatea însăşi a cărţilor de comentat. În acest sens ar putea fi chestionat atributul de „literară“, cronica nemaifiind aplicată în mod evident doar beletristicii. Alternativa „recenzie“ nu este nici ea mai precisă şi are în plus o oarecare conotaţie depreciativă în raport cu „cronica literară“, care sună mai serios. Voi folosi deci termenul-umbrel㠄cronică literară“, neglijând deliberat diferenţele specifice, interesante şi necesare, dar care ar orienta teoretic discuţia.
Nu cred că asistăm astăzi la o decădere a cronicii literare din splendoarea pe care a cunoscut-o ea în special în deceniile şapte şi opt. Cred mai degrabă că este vorba astăzi de un cu totul alt tip de cronică literară care serveşte o cu totul altă realitate culturală. Contractul social dintre cronicarul literar şi public despre care vorbea Nicolae Manolescu într-un articol din 1983 se pare că nu a fost reînnoit de publicul nou de astăzi, şi asta în primul rând pentru că publicul de astăzi este esenţial diferit. Cititorul nu se mai „verific㓠pentru că pur şi simplu nu mai citeşte cu aceeaşi aviditate, cronica literară nu-şi mai permite luxul de a apărea post festum. Principala atribuţie a cronicarului devine deci aceea de selecţie, de indicaţie, de advertising. Să fie vorba de o sincronizare cu modelul cronicii de sugestie din revistele occidentale, sincronizare a cărei lipsă o semnala Manolescu în acelaşi articol din 1983? Nu cred, sau cel puţin nu la nivel de mentalitate, pentru că revistele noastre ne arată că există încă o nostalgie a cronicarului ca lider de opinie literară (şi nu numai). Dacă Ioana Pârvulescu în Horoscopul din suplimentul „Vineri“ oferă aproape un model al unui nou tip de cronică literară fără orgoliul valorizării, dar în acelaşi timp cu sugestia continuă a valorii (sau a lipsei ei), alternativa Meniului lui Paul Cernat este mult mai apropiată de cronica tradiţională de verdict. Dacă forma se schimbă, şi iniţiativa redacţiei suplimentului „Vineri“ de a subsuma cronica literară unui scenariu glumeţ e un semn neîndoielnic,  fondul pare să fie mai greu de pliat. De altfel urmărirea cronicilor literare în diversele reviste din Bucureşti şi din ţară oferă un spectacol instructiv, o adevărată diacronie în sincronie a vârstelor cronicii literare.
Democraţia în degringoladă de care se tem unii că ar putea interveni în cazul absenţei unui directorat critic este o problemă reală, numai că rolul ordonator nu mai poate fi atribuit unei unice instanţe, ordinea în cetatea literelor este acum evident transferată unui consiliu din care fac parte cu deosebire editurile, care şi-au câştigat o specificitate şi un prestigiu de invidiat, asociaţiile de  scriitori, foarte interesant şi eficient diversificate faţă de monopolul Uniunii Scriitorilor din deceniile anterioare, premiile literare, devenite plauzibile şi cu adevărat semnificative.
Şi totuşi ... tinerii se înghesuie să scrie cronică literară. Pentru Lecturile la zi ale „României literare“ mă aflu eu şi mulţi colegi ai mei în competiţie. Cred în debutul prin cronică literară, dar mai cred că el înseamnă nu aspiraţia la poziţia dictatorială, ci dobândirea credibilităţii într-o cultură de tip debate. Cronicarul literar este prin excelenţă cititorul, poate nu neapărat exemplar, dar în orice caz cuprinzător. Acolo unde cantitatea de cărţi apărute copleşeşte, cronicarul poate face ideile să circule, poate înlesni dialogul. De aceea cred că a scrie cronică este acum în primul rând o dovadă a solvabilităţii culturale.