Arta Poetică (n. Popescu)

Am coborât în stradă.
Am traversat strada privind
salcâmii cu floarea uscată:
oare cu ce s-or fi hrănind albinele iarna,
d-aia nr. lor se înjumătăţeşte. Încercam
să nu văd picioarele de sticlă ale trecătoarelor,
de-aia mă gândeam livid la Arta Poetică
şi asta îmi dădea un
vag
sentiment de superioritate.

Sunt putrede de coapte

„vânarea fericirii duce în hăţişuri“
cum spune Ernst Jünger
amiaza mai limpede
clipocind în jur
şi strălucirea cireşelor
comunicând prin codiţele verzi.
(iau câte una şi o mănânc
punând sâmburii pe o farfurie)

amiaza-şi trimite în jurul meu
organul cel alb şi gelatinos.
Tu nu mai vii:
(mi-am pierdut)
strălucirea.
„înfrângerea începe o dată cu pierderea dezinvolturii“.
 

Poemul se scrie cu viaţa
   Lui Marius Voinea

Nu ştiu cum să încep.
Mai exact, simt „remuşcăturile lăuntrice“
dedesubtul fiecărui cuvânt.
Într-o viziune mai veche a mea
apărea poetul bolborosindu-şi poemele,
aşa încât, în loc de cuvinte, scotea broaşte şi tritoni pe gură.
Să descrii sentimentul sau starea:
dacă am febră, să scriu poeme purpurii
ca burta pescăruşului?
Nu. Gheara altuia umblă prin mine
prin creierul meu prin plămânii mei din mătase.
De-aceea nu ştiu cum să încep:
dacă îmi preţuiesc boala, pentru ce v-aş mai vinde-o?