Explicaţia construită mai jos se datorează insatisfacţiei produse uneori de propriul scris şi pe care o resimt citind şi textele altor tineri autori. Ni se reproşează fără răutate şi nu fără dreptate că nu avem o viziune, sîntem somaţi să spunem ceva de către cei ce în urma cărora venim şi de la care am preluat o sumedenie de lucruri, fascinaţi de lumina întunecată a cinismului, de plăcerea perversă şi cunoscătoare a ironiei, de luciditatea poemului scris în stradă, de zîmbetul maliţios al poetului autocritic. Poemul care se denunţă, poemul în care se renunţă, se atacă, se muşcă din sine, poemul ruşinat de sine, cu care nu mai ai ce face, poemul fără dorinţă, fără durere, rîzînd desfigurat.

La începutul secolului, Bertrand Russell încerca să rezolve un redutabil paradox matematic generat de teoria mulţimilor  lui Cantor: problema mulţimii tuturor mulţimilor.
O mulţime este formată din x elemente şi este reprezentată algebric prin funcţia f(x); g(f(x)) este mulţimea formată din elementele f(x) şi aşa mai departe pînă la f(x(ß.... g(f(x))....) care este mulţimea mulţimilor.
Paradoxul: dacă f se conţine pe sine, atunci nu se conţine pe sine şi dacă f nu se conţine pe sine, atunci se conţine pe sine. Altfel: dacă f se conţine pe sine, atunci nu este mulţimea tuturor mulţimilor, iar dacă nu se conţine pe sine atunci este mulţimea mulţimilor, ceea ce este iarăşi contradictoriu, dată fiind ipoteza.
Russel trage concluzia că aceasta este o falsă problemă, deoarece îşi schimbă temeiul demonstraţiei: pînă la f toate funcţiile aveau argumente diferite de funcţiile însele; argumentele şi funcţiile ţineau de tipuri diferite, pe cînd f îşi este sieşi argument,f(f). Dacă vrem, lucrurile stau ca şi cînd, cum ar spune Aristotel, am încerca să ne vedem vederea.
Aplicînd demonstraţia dată asupra poeziei actuale, lucrurile se prezintă în felul următor: dezideratul modern, al poetului cerebral, al poetului dublat de critic, s-a transformat treptat în poezie „critic㓠(în sensul literaturii). Astfel că domeniul criticii, al unei funcţii g(f(x)), a început să se suprapună cu cel al unei funcţii hibride f(f(x)), acela al poeziei care încearcă să se înţeleagă pe sine, această înţelegere nefiind una hermeneutică, ci una care ţine, mai degrabă, de clasificare: unde aşezăm poezia în spaţiul realităţii actuale, care mai este rostul poeziei? Aceste întrebări sînt puse în poezie, ele ţin însă de un alt registru: discursul poetic mixt a făcut ca făcut ca funcţia să-şi devină sieşi argument, astfel încît probleme de genul morţii sau epuizării poeziei ţin, de fapt, de o eroare logică voită, de un sofism, generat de jocul interferenţei a două tipuri diferite de discurs, joc care poate duce la stupoarea paradoxală. Cele mai uzitate mecanisme de producere a „crampei mentale“, a efectului paradoxal, sînt autoreferenţialitatea şi autoironia. Le numesc mecanisme deoarece asta au devenit: prefabricate supratestate şi garantate pentru obţinerea efectului dorit.
Jocul poate fi plăcut dar, privit mai îndeaproape, se dovedeşte a fi conducere cu băţul a cercului vicios, cu atît mai mult cu cît f(f(x)) conţine în sine germenul lui fn(f(x)). Experienţa, chiar şi repetarea, ecoul, oglindirea ei, au fost salutare şi benefice, însă proliferarea a generat probleme de genul celor amintite mai sus (moarte, epuizare) care se resimt real de mai multă vreme.
De fapt, avem de-a face cu o stagnare; citim cu senzaţia că avem sub ochi acelaşi text, nuanţat la infinit: textul, funcţia text autorecurentă.
Dacă textul este plăcere, să fie, atunci, o plăcere nouă.
Dacă o formulă literară se înfăţişează ca un principiu ultim, atunci ea este greşită.
Nu putem pleda pentru un „purism“ poetic, nici pentru un eclectism feroce; nu trebuie să renunţăm la experimentare.
Ne aflăm pe un teren pe care lucrurile au fost duse pînă la capăt. Putem rămîne aici, să ne rafinăm continuu şi indeterminat, însă, dacă poezia înseamnă cunoaştere, aici nu ne mai rămîne nimic de cunoscut. Este atîta obişnuinţă, comoditate şi ... neputinţă... Şi totuşi, cîtă seducţie!