În aprilie 1988 mi-am citit pentru prima dată poemele într-un cenaclu, la Braşov, comentariul lui Alexandru Muşina fiind decisiv pentru turnura actuală a textelor mele, efect datorat în bună măsură lecturilor recomandate atunci. Peste exact patru ani, în aprilie 1992, debutam cu trei poeme în unicul supliment studenţesc al revistei „Contrapunct“, texte selectate de Ion Bogdan Lefter. În 1993 citeam pentru prima dată în cenaclul condus de Mircea Cărtărescu, pentru ca în 1995 să apar, datorită aceluiaşi scriitor, în volumul colectiv Tablou de familie, alături de Sorin Gherguţ, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu şi T. O. Bobe. În decembrie acelaşi an îmi apărea şi primul volum „individual“, Klein, ca urmare a cîştigării concursului „Aurel Dumitraşcu“ de la Piatra Neamţ (ediţia a II-a), concurs al cărui juriu a fost prezidat de Liviu Ioan Stoiciu. Dacă adaug şi numele lui Gheorghe Crăciun, cel care a fost „cheia“ celei de-a treia (şi ultimei, deocamdată) apariţii editoriale personale, intitulată Eu - cea pe care o consider un re-debut - aş zice că am în faţă o chintă optzecistă ai cărei membri mi-au fost, într-un fel sau altul, naşi literari. O năşie colectivă (de fapt mai degrabă o năşie sub forma unei ştafete) şi de oarecare durată care a avut ca efect principal intrarea mea în literatură. Mai exact, în anticamera acesteia, loc de aşteptare stingherită, sub privirea profesionalizată a unei secretare ţîfnoase, laolaltă cu mulţi alţi candidaţi care stau cu ochii pe uşa capitonată şi impozantă a camerei de unde, atunci cînd este permisă intrarea vreunuia dintre aspiranţi, răzbate rumoarea unei lumi efervescente, lume din care, la deschiderea uşii, ai timp să decupezi o figură-două, să prinzi o replică ori să întrevezi un gest...
Limbul acesta este, pentru mine, locul destrămării unei iluzii: aceea că textul e suficient pentru a asigura „existenţa“ autorului. Îmi închipuisem cîndva că opera face totul, că totul se joacă pe (o) carte şi că, deci, atenţia scriitorului trebuie să fie concentrată exclusiv asupra scrisului. Iluzie subţiată treptat, pînă la dispariţie, de constatarea frecventă a importanţei contextului pragmatic (id est, a lumii literare). Cînd mi-am dat seama că pagina publicată nu e decît prima etapă (cu dificultăţile ei, desigur) - necesară, dar insuficientă - , cea mai puţin dificilă, de fapt, a unui rit de trecere complicat şi cu variante de la caz la caz, în care hazardul îşi are rolul său deloc neglijabil, am avut senzaţia anormalităţii. Şi acum sînt în stare, de pildă, să fac mare caz de faptul că debutul meu cu „Klein“ se datorează exclusiv poemelor, că am cîştigat un concurs literar „pe bune“, iar nu în urma curtării unor membri ai juriului, a amiciţiei cu vreunii dintre aceştia etc. Mi se pare şi acum fabulos faptul că, trimiţînd un manuscris prin poştă, unor destinatari care nu mă cunoşteau, l-am primit înapoi sub forma unei plachete pe care îmi regăseam numele. Însă dacă ceea ce a urmat acestei bucurii inegalabile a fost, pe de o parte, primirea binevoitoare a unor tineri critici literari şi-a cîtorva optezcişti, pe de altă parte a reprezentat indiferenţa celei mai mari părţi a criticii literare (atîta cîtă mai există), îndeosebi a celei care se bucură de audienţă şi de influenţă. După cum s-a văzut din „darea de seam㓠de mai sus, nu de şansa publicării am dus eu lipsă. Ci de şansa receptării, şi asta cu toate că placheta mea a ajuns în mîinile a zeci şi zeci de, vorba vine, „cititori profesionişti“.
Prin urmare, eu nu exist. Eu, poetul M.I., autorul, pînă la urmă, al unei singure cărţi de poezie intituluată orgolios „Eu“ (prima şi ultima mea carte de poeme), nu exist. Cu doi ani în urmă am fost invitat să răspund întrebărilor unei anchete întreprinse de revista „Tomis“, printre care şi aceleia referitoare la existenţa sau inexistenţa unei aşa-numite „generaţii 90“. Am refuzat să răspund, motivîndu-mi gestul prin trei argumente mai mult sau mai puţin subiective: 1) nu-mi plac anchetele; 2) obsesia defalcării zecimal-generaţioniste mi se pare falsă (în măsura în care lipseşte coagularea teoretică a membrilor respectivei „generaţii“) şi deformatoare pentru individualităţi; 3) nu pot să-mi dau cu părerea despre o literatură pe care nu o cunosc, căci tinerii scriitori, în majoritatea lor, îmi sînt inaccesibili. Cărţile lor sînt imposibil de găsit - ele sînt de ordinul zecilor sau, spun unii, chiar al sutelor pe fiecare an, dar şi de ordinul sutelor sub aspectul tirajului fiecăreia dintre ele. Iar situaţia acestora mă reprezintă. Pentru că ei sînt eu. Fiindcă pentru cei mai mulţi dintre potenţialii cititori (nici aceia nu prea numeroşi) cartea/cărţile mele nu există. Poate au auzit de ea ori au citit despre ea, dar tirajul confidenţial nu le-a permis accesul. Ca să nu mai vorbesc despre modul jalnic în care este difuzată o carte în ţara asta. Ca să nu mai vorbesc de ingrata ipostază de debutant, care îndepărtează dintru început posibilii critici şi cititori. Cu excepţia unui număr relativ restrîns de critici şi scriitori, poemele mele nu au fost apreciate, de fapt nici măcar „văzute“ (deşi, spre deosebire de virtualii cititori, le-au avut în faţă), pentru că privilegiul de a fi văzut îţi este acordat nu de textele însele (au existat, în ce mă priveşte, şi excepţiile de rigoare, „excepţii“ cărora nu pot decît să le mulţumesc), ci de o sumă de factori de natură preponderent pragmatică. Accidentul biografic, norocul, întîmplarea, ritualul cultivării personalităţilor-cheie ale mecanismului mediatic care are puterea de a crea imagini la scară mare (în sensul difuzării ei) - acestea sînt elementele importante, iar nu textul în sine. Jocurile nu se fac pe teritoriul operei şi de aceea sensul publicării mi se pare pierdut, cel puţin în ce mă priveşte.
De fapt, probabil că niciodată jocurile nu au fost făcute exclusiv pe acest cîmp minat care este o operă literară. Doar că a trebuit să ajung eu însumi la această concluzie, prin proprie experienţă, pentru a mă convinge de realitatea imprevizibilă şi adesea nedreaptă a unei „aventuri“ încercate de atîţia alţii înaintea mea. Nimic nou sub soare. A fost nevoie de ceva timp pentru a realiza că a exista ca scriitor presupune a intra într-o cursă cu obstacole, a fi un alergător combinat cu un impresar, entitate androgină în care cel din urmă trebuie să-l susţină pe cel dintîi promovîndu-i imaginea, urmărind la modul cel mai interesat conexiuni, relaţii, semnalîndu-i prezenţa, punîndu-i în evidenţă performanţele şi ascunzîndu-i slăbiciunile etc.; situaţia dezastruoasă a României complică şi mai mult lucrurile, dat fiind că ea nu e de natură a favoriza vînzarea literaturii (a celei româneşti contemporane îndeosebi) şi lectura în genere, ca să nu mai vorbesc de dengringolada din „instituţia“ criticii literare. Prin urmare, revolta mea cred că are ca obiect mai degrabă mecanismul însuşi al omologării critice, decît strict propria (non)omologare, care, în fond, poate avea şi cauze mai „omeneşti“ cum ar fi de pildă persistenţa, la unii, a unui anume gust literar sau, ştiu eu, persistenţa mea în a scrie într-un mod prea „închis“, prea „criptic“ (zic unii).
Obligaţiile acestea care ţin de strategia promovării şi, totodată, necesitatea de a nu slăbi nici un moment firele acestei strategii mi-au apărut la un moment dat a ţine de o dimensiune prea meschină a existenţei, fapt care, corelat cu impresia - ce ţine de o „sănătoas㓠şi deloc excentrică vanitate scriitoricească  - că poemele mele nu s-au bucurat de atenţia cuvenită, mi-a creat o stare pe care aş numi-o „orgoliul underground“. E acel sentiment care se naşte în anticamera mai sus pomenită atunci cînd aşteptarea se prelungeşte atît de mult încît încăperea respectivă nu mai pare a fi una de tranzit, ci un loc al tău, un purgatoriu cvasi-etern. Frustrare, aşteptare înşelată, ambiţie înăbuşită, invidie, o doză de pesimism, dar mai ales impresia că, deşi ai doar vreo 50 de cititori şi eşti remarcat doar de 3-4 instanţe critice, eşti totuşi la fel de bun ca scriitorul ajuns în paradisul omologării, cu 5000 de cititori şi zeci de cronici, cu senzaţia, deci, că deja ai intrat în literatură deşi feed-back-ul emisiei tale auctoriale e doar o undă de parfum izvorît dintr-un „şip“ minuscul de sticlă într-o uriaşă grădină botanică - acestea sînt elementele componente ale „orgoliului underground“, un sentiment - a cărui origine se află exprimată şi în fabula strugurilor acri - născut în (anti)camera obscură a Literaturii care transformă, pînă la urmă, sala de aşteptare într-o lume omoloagă celei în care se aşteaptă accesul. Aceeaşi voinţă de obţinere a puterii simbolice, aceleaşi vanităţi şi defecte, metamorfozează anti-camera într-un dublu al camerei, într-o oglindă. CSVD aici este grăitor. Se văd, de pildă, scriitori care îţi cer cărţi (o chestie pe care nu o sufăr, deşi uneori am fost suficient de slab pentru nu refuza astfel de „somaţii“), o specie foarte răspîndită, care reuşeşte să te facă să te simţi penibil - deşi ea ar trebui să se simtă aşa. Sau autori care au senzaţia că publicînd multe cărţi - mai multe decît tine, incapabilule! - au dreptul la un loc mai bun în ierarhia literară. Ori poeţi care confundă fronda textuală cu fronda de cafenea, teribili (monşer!) în particular, însă vînători cuminţi de distincţii oficiale. Sau... Reperele mentalităţii aşa-zis „underground“ sînt, de multe ori, similare acelora ale „oficialilor“; şi pentru unii şi pentru ceilalţi devin/sînt foarte importante locul unde trăieşte scriitorul, editura la care îi apare cartea (din provincie sau din capitală, cît de cunoscută, cu redactori dezirabili sau indezirabili ş.a.), momentul din an al apariţiei, „giranţii“ simbolici ai acestei apariţii (numele pre(post)faţatorului, de exemplu, sau renumele celui care te prezintă la lansare), revistele la care scriitorul colaborează, faptul de a aparţine, într-un fel sau altul, unui grup literar, unei instituţii anumite, uneia sau alteia dintre asociaţiile de scriitori, profesiunea şi locul de muncă, gradul de identificare al autorului ca persoană (!?) şi aşa mai departe.
Ce rămîne, totuşi, de făcut? Nu cred că există o reţetă unică. Dar există alternative de principiu: fie renunţi la orice demers practic, aşteptînd revanşa oferită de posteritate (poate în zadar, dat fiind că piaţa literară e suprasaturată de semne şi că dacă acum nu eşti, niciodată nu vei mai fi); fie accepţi regulile jocului - oricît ar fi ele de bizare, contradictorii uneori, ignorate alteori, imprevizibile - şi intri în sistem. De bună seamă, în acest din urmă caz, se poate discuta pe marginea modului în care îţi faci intrarea, cu maximă obedienţă ori cu asumarea unor riscuri (care doar par a contrazice ideea de sistem, dar ele nefăcînd decît să-l reinstituie, cu alte componente, însă cam cu aceleaşi reguli).
Închei aici acest text care dă măsura frustrărilor personale. De altfel, închei aici, cu acest articol, orice formă de moralizare (deh, profesorul din mine îşi impune prezenţa!) - dat fiind c㠄nimeni nu e perfect“, nu-i aşa?, nici măcar subsemnatul - şi orice formă de lamentare a unei condiţii care, luată în absolut, nu e atît de ingrată pe cît (a)pare unei vanităţi prea mari. Voi adăuga, în chip de post-scriptum, cîteva, doar cîteva dintre acele simili-legi-ale-lui-Murphy pe care le-am publicat cîndva în revista „Vineri“ (sper că redactorii acesteia nu se vor supăra), şi care exprimă, zic eu, foarte adecvat mecanismele cvasi-obscure ale deloc „sacrei“ lumi literare şi resorturile intime ale discursurilor literare:

- (Prima lege a valorii): Valoarea fiecărei noi creaţii urcă direct proporţional cu notorietatea autorului.

- (Constanta Autorului Frustrat)... este acea părere care, atunci cînd e adăugată la, sau scoasă din comentariul care ţi s-a făcut, îţi dă comentariul pe care ţi l-ai fi dorit.

- Prietenia criticului deformează iremediabil „adevărul“ critic.
Duşmănia criticului deformează iremediabil „adevărul“ critic.
Neutralitatea criticului deformează iremediabil „adevărul“ critic.

- Nu toţi oamenii sînt critici literari, dar toţi criticii sînt oameni.