Ars poetica (II)

geniul cuvîntului mi-a răpit trupul
l-a aruncat într-o gară îndepărtată
fără program fără călători

aici
e posibil să-ţi ucizi mama
iubita fratele
e posibil aici
să surprinzi noaptea tăindu-şi venele
peste calea ferată
să simţi moartea cum îţi devorează răbdătoare
firele de păr pînă la piele şi mai ales
e posibil să taci

dar nicidecum
nicidecum poetule
nu e posibil să te sinucizi
aici
să te sinucizi
nu e posibil
doar doar va sosi şuierind un tren alienat
cu destinaţia: CELEBRITATE

 la sfîrşitul acestui poem
 vine un impiegat profesionist
şi-ţi lipeşte pe frunte o pancardă:
DEFECT
 

                            *
                           * *
Acum
cuvîntul ploaie trăieşte mai presus de orice femeie
de orice bărbat
vertical
o bucurie înspăimîntătoare
cu vîntul pereche spontană

numai poetul
alungindu-se dindărătul ferestrelor
sau nebun la intersecţia unui fulger cu şaptesprezce braţe
inventează sonor
neo-arca lui Noe

tună-tunetul-mor

acum cuvîntul ploaie trăieşte mai presus de orice femeie de orice
bărbat vertical o bucurie înspăimîntătoare cu vîntul pereche spontană

numai poetul alungindu-se dindărătul ferestrelor sau nebun la intersecţia
unui fulger cu şaptesprezce braţe inventează sonor neo-arca lui Noe

tună; tunetul; mor

Imaginea dispare. Orizontal pot intra personajele.
 

               *
             * *

A sosit în oraş omul care-a murit anotimpul trecut
e mut sînt mut
ha-ha, l-am re-cunoscut
la răscruce de drum întîlnindu-l
eu trag dintr-un ochi
el trage de doi
sub călcîi aşezîndu-l

soseşte gîfîind o drăcoaică:

un tablou
două tablouri
neutru