Atunci cînd am luat cunoştinţă de tema pe care redactorii Intervalului o propun pentru acest număr gîndurile mi-au fugit imediat spre acei tineri intelectuali români care se străduiesc să bată la porţile închise ale literaturii, ieşind dintr-o editură şi intrînd în alta sau completînd formulare după formulare în scopul obţinerii unor sponsorizări. Cu alte cuvinte, aş fi vrut să vorbesc despre acel „bal al bobocilor“ mereu amînat ori despre nerăbdarea cu care unii aşteaptă rezultatele concursurilor de literatură - aproape singurele chei în astfel de încercări - sperînd că vor reuşi cîndva să-şi vadă numele impregnate pe coperţile unei cărţulii de cîteva pagini. Ulterior, mi-am dat seama că această idee a preocupat destul discuţiile din cafenelele frecventate de aceşti tineri aspiranţi sau  - merită s-o spunem - de diverşi rataţi paranoici; mi-am dat seama, mai departe, că se vor găsi în mod sigur autori care să analizeze fenomenul cu o pertinenţă superioară. Pe de altă parte, eu însumi mă număr printre cei ce-şi păstrează încă manuscrisele în sertar şi, drept urmare, aş fi riscat să desfăşor un discurs total inadecvat. Dar nu acestea sînt adevăratele motive care m-au determinat să tratez tema dintr-un punct diferit de vedere; ele au meritat totuşi amintite, iar această scurtă justificare sper că-şi va găsi rostul în cele ce urmează.
„Intrarea în literatur㓠mi se pare infinit mai complexă dacă o situăm în infrastructura contextului cultural actual. Din această perspectivă, îndrăznesc să afirm că în cea mai proaspătă literatură intră mulţi şi rămîn puţini sau, chiar dacă aceasta ar părea o atitudine extremistă, nu rămîne aproape nimeni. Iar motivul acestei „întîmplări“ nu ţine, aşa cum poate părea la prima vedere, de criteriul valorilor. Mă voi explica.
Am impresia că acel autor - şi mă refer aici la situaţiile recente, se-nţelege - despre care teoriile literare nu vor înceta să vorbească după dispariţia sa fizică rămîne în literatură mai degrabă ca nume printre alte nume sau ca reprezentant al unei comunităţi culturale specifice printre alţi reprezentanţi, nu ca şi creator al unui „univers literar“ propriu. Remarca poate părea banală deocamdată. Observ însă astăzi că, în ceea ce priveşte literatura, se vorbeşte mai mult de generaţii intelectuale, de „şcoli“ decît de un singur scriitor care să se fi izolat de „mulţime“. (Excepţie fac, bineînţeles, recenziile de cîteva rînduri care însoţesc apariţia unui volum.) Acest fapt nu are de-a face cu lipsa de profesionalism a autorului respectiv, ci, cred, cu o alegere supraconştientă a acestuia din urmă. În acest sens, dacă ar fi să ne referim la conceptul de literatură aşa cum a funcţionat el în urmă cu multe decenii, ar trebui să spunem că se face astăzi o „literatur㓠în marginea literaturii. Sau, dacă e să nimicim acest „reper“ deja uzat, ar trebui să redefinim literatura, ţinînd seama, desigur, de schimbările mai mult sau mai puţin continue petrecute în istoria literară.
Este interesant, de asemenea, faptul că o carte al cărei titlu să coincidă chiar cu numele unui singur autor actual şi care ar fi, obligatoriu, construită în jurul concepţiilor acestui autor - aşa cum s-a întîmplat, de pildă, cu tomuri intitulate „Goethe“, „Rimbaud“, „Eminescu“ ş.a.m.d. - ar stîrni zîmbete celui care s-ar fi oprit să o privească în rafturile unei librării. Nu-mi pot închipui, cel puţin în clipa de faţă, volume pretenţioase de peste două sute de pagini cu titul „A. Muşina“, „L. Antoanesei“ etc., în care să se vorbească exclusiv de literatura acestor autori (de altfel, remarcabili). În schimb, poţi găsi cărţi excelente despre scriitorii „generaţiei ’80“, despre „postmodernism“ (mai exact, postmodernitate), despre textualism ş.a.m.d. Dacă ipotezele mele sînt pertinente, se ridică următoarea întrebare: de ce se intră în literatură şi nu se rămîne acolo? Răspunsul imediat, pe care l-am schiţat ceva mai sus, ar putea fi acesta: pentru că nu vrea autorul; sau, mai exact, pentru că autorul este conştient de faptul că nu trebuie şi nu poate să rămînă în literatură de unul singur; el nu mai este izolat, de aceea, într-un fel sau altul, va trebui să dispară. Probabil numai refuzul de a accepta o asemenea poziţie l-a determinat pe Castoriadis să adopte un ton extrem: „Cultura contemporană este, la o primă aproximare, nulă“. În fapt, mesajul lui Artaud - „ să ne descotorosim de capodopere“ - se dovedeşte a fi un simplu diagnostic, însă unul profesionist. Nu de puţine ori s-a întîmplat ca poetul să scrie poeme împotriva poemelor, prozatorul - proză împotriva prozei şi, în general, scriitorii nu mai sînt atît de preocupaţi ca textele lor să stîrnească efecte de lungă durată. Nu ştiu dacă aceste acţiuni trebuie interpretate ca o criză a artei în sensul pesimist al termenului şi nu cred că artistul ar face mai bine să tacă decît să-şi urmeze vocaţia. Sînt sigur însă că se poate vorbi de un scurt-circuit în ceea ce priveşte raportul dintre gestul artistic (intenţia) şi produsul artistic („obiectul“ final, palpabil). Spiritele nostalgice consideră că succesiunea acestor termeni este definitivă: ultimul urmează în mod necesar celui dintîi. Numai că, dacă în literatura (şi nu numai) anterioară sensul acestei succesiuni era de la sine înţeles, se întîmplă astăzi, şi nu de puţine ori, ca gestul artistic să fie mai presus de orice. Această răsturnare a fost dusă pînă la capăt de dadaişti; aici, produsul artistic era, cel puţin într-o perioadă, inexistent. Sigur că lucrurile s-au mai temperat. Pentru a reveni la subiectul nostru, trebuie spus că din moment ce produsul literar nu este precedat de intenţia durabilităţii sale şi, ca atare, nu va fi niciodată definitiv, şi dacă se întîmplă ca gestul literar să-şi fie, uneori, sieşi suficient, atunci voinţa deliberată a unui autor de a intra în literatură fără să rămînă acolo ca un caz singular pare normală.
Unde vom plasa, în aceste condiţii, stăruinţele tinerilor noştri scriitori de care aminteam la începutul acestora rînduri?; pentru că, nu de puţine ori, naivitatea acestora din urmă le stimulează - jur pe roşu! - imaginaţia în sensul unei megalomanii incredibile. Nu sînt puţini cei care cred c㠄intrarea în literatur㓠le dă dreptul să afirme: „posteritatea ne va fi recunoscătoare“. Aş! În fapt, această credinţă contrazice însuşi spiritul artistic actual care, vrînd nevrînd, ne inspiră pe toţi. În concluzie, ca tînăr scriitor nepublicat, încep să mă mai liniştesc. Sau nu?... Este important, desigur, să intri în literatură, dar fără pretenţii atît de serioase. Mai apoi, nu se ştie cine, ce şi cum va alege.