Propunem cititorilor cîteva remarci pe marginea articolului „O poveste românească despre globalizare“ semnat de Sorin Matei (Interval, nr. 7/1999 - pe web in numarul 9). El reţine atenţia în special prin candoarea cu care păşeşte în arena disputelor despre globalizare convins fiind că numai o pace intelectuală poate salva de la dispariţie ceea ce autorul eseului numeşte „promisiunea unei lumi globalizate“ (p. 72).
Pentru nevoile comentariului de faţă, vom adopta poziţia acelei stîngi care, după diagnosticul lui Sorin Matei, suferă de neputinţa de a-şi „dezlipi ochii de la teoriile culturale ale societăţii“ (ibid.) Ne grăbim, deci, să asumăm nobilul şi, din păcate, nu îndeajuns meritatul „stigmat“ al excesului de preocupare pentru cultură. Dacă promisiunea globalizării cu sumbru-i paradis pragmatic se găseşte, într-adevăr, compromisă de fascinaţia căutării culturale, promitem la rîndu-ne să recidivăm în această felix culpa pe atît de strălucit pe cît ne vor permite limitele propriei anverguri intelectuale...
Se cuvine să precizăm că unitatea stîngii ultrasofisticate cultural nu apare decît la nivelul opoziţiei ei faţă de fenomenul globalizării şi în acceptarea de principiu a unei posibile ameliorări în raporturile sociale — o formă de apartenenţă comună mult prea rarefiată pentru a putea vorbi, aşa cum face Sorin Matei, despre un „caracter sectar al analizei de stînga“ (p. 70). Secta oamenilor care vor să fie lăsaţi în pace? Care se preocupă în primul rînd de dejucarea feluritelor artificii de unificare ideologică (din care cel ce structurează promisiunea globalizării nu e deloc cel mai puţin redutabil)? Care tînjesc după Gelassenheit, socialité, educated anarchy şi alte fructe prea exotice pentru a se lăsa pîrguite de soarele oricărei peninsule? Care cred că perfecţiunea într-ale echităţii nu a fost încă atinsă şi că are puţine şanse să apară ca partener în jocul solitar, impersonal al capitalului?
În rest, divergenţele de opinie între aceste cercuri animate de puternice individualităţi sînt cît se poate de mari. Mai mult decît atît, ele sînt cultivate cu grijă, ca şi cum erodarea lor ar ameninţa să ne transforme în particule sterile ale unui nisipos material global modelabil cu ajutorul undelor informaţionale transmise prin satelit. Este vorba tocmai de ceea ce Sorin Matei numeşte „atenuarea diferenţelor sociale şi culturale“ (p.69) — o tendinţă faţă de care eseul său manifestă optimism. Aceste diferenţe constituie tocmai premisa ontologică indispensabilă a dialogului, condiţia lui de posibilitate (dacă un eventual interlocutor este în prealabil modelat după chipul şi asemănarea mea,  interesul pentru un schimb de replici devine cît se poate de problematic). Altfel spus, ce ar mai motiva deschiderea către celălalt dacă el nu reprezintă decît o variantă repetitivă a sinelui? În momentele sale cele mai lucide, „stînga“ culturală nu favorizează atenuarea diferenţelor de tot soiul ce dau relief unei comunităţi umane, ci emanciparea lor de dictatul unui cod universalist al semnificaţiei, adică subminarea ierarhiei valorice ce se insinuează între termenii diferenţei. Spre exemplu, din această perspectivă, diferenţa industrializat/neindustrializat nu este izomorfă cu avansat/înapoiat, unde conotaţia valorică apare în mod evident.
Eticheta „de stînga“ nu poate fi atribuită unei diversităţi de demersuri culturale numai pentru că toate îşi permit să pună sub semnul întrebării — şi prin asta să suspende, să ceară socoteală, să întrerupă, să stînjeneasc㠗 „bunul“ mers inerţial al lucrurilor ce s-ar îndrepta, chipurile, către progres. Pentru aceast㠄stîng㓠culturală foarte eterogenă (cu spiritul prea viu pentru a răbda uniforma unei unice înregistrări doctrinare), o promisiune de Bine viitor nesupusă dezbaterii este suspectă; în raport cu obscuritatea familiară ce face ca un astfel de Bine să apară drept evident, de la sine înţeles, singurul progres intelectual autentic îl reprezintă transparentizarea structurii ei în arena dezbaterii. Progresul în care „stînga“ crede vizează lăuntrul articulaţiei dintre concept şi fenomen, nicidecum un set de concepte scos aprioric în afara disputelor şi erijat ilegitim în referenţial al gîndirii (acel „vocabular de idei“ propus de Sorin Matei către sfîrşitul eseului său). O asemenea axiomatică a Binelui reprezintă sigla frustei obşti a oamenilor de bine.
Ce anume rămîne opac în proiectul lui Sorin Matei, care îşi propune să promoveze un anume bonum, mai precis posibilitatea unui consens intelectual în legătură cu globalizarea? Să precizăm: articolul său nu pune în centru, aşa cum pretinde (p.68), problemele globalizării ca atare, ci consensul asupra ei, adică tocmai depăşirea problematicei rezistenţe a „stîngii sectare“ întru netezirea căii globalizării. Aceasta din urmă trebuie neapărat (imperativ repetat de patru ori în penultimul paragraf al eseului) să dobîndească acceptarea noastră, singura chestiune rămînînd una tehnică, de lubrifiere persuasivă a accesului. Aşadar, nu ne aşteptăm să găsim aici, ca în analiza „stîngii“, posibile răspunsuri la întrebarea: „Ce înseamnă globalizarea?“ (ce ne rezervă, ce modificări ireversibile e susceptibilă să provoace, ce sacrificii ar putea ea, tacit, revendica etc.?), ci cum să-i descoperim aspectele pozitive, capabile să o promoveze: „dezbaterea despre globalizare trebuie să descopere care este proiectul social şi cultural pozitiv în jurul căruia să se înjghebe un dialog cultural“ (p.72).
Atunci cînd poartă semnătura lui Baudrillard, descoperirea incomodei „stîngi sectare“ arată că dialogul social a devenit un bun de larg consum a cărui absorbţie pe piaţa mondială ascultă de legile simple ale profilului. La rîndul său, Chomsky denunţă structurile de putere disimulate în exigenţa de dialog mondial, generalizat, precum şi tehnicile coercitive de obţinere a consensului în legătură cu necesitatea unei astfel de comunicări. Atunci cînd mandarinii imperialismului cultural „propun“ un dialog, „propunerea“ disimulează de fapt o impunere ce lasă, mai mult sau mai puţin discret, în penumbră cornul ameninţător al dilemei („dacă refuzi să stai de vorbă în termenii dictaţi de noi, atunci precis că eşti deja vorbit cu puteri potrivnice nouă şi, ca urmare, trebuie să primeşti vizita inopinată a unui viguros corp de Marines, Air Force etc. cu misiunea de a te convinge să-ţi repari greşeala“). Teama serioasă a „stîngii“ este că această versiune pervertită de dialog s-ar putea insinua în globalizare.
După o lungă perioadă de izolare îndărătul cortinei de fier, e cît se poate de firesc ca promovarea unui dialog fără limite să domine preocupările tinerei generaţii de intelectuali români. Închiderii nu îi putem opune decît deschiderea. Şi totuşi, nu această opţiune este în joc aici. Globalizarea este un anume tip  de deschidere ce face cu neputinţă situarea unei idei sau a unui fapt în referenţialele tradiţionale. Virtualizarea comunicării, dizolvarea actului concret al dialogului într-o liberă circulaţie a informaţiei particularizează această specie de deschidere tocmai ca deschidere a unui circit... închis. În afara lui ar rămîne, după Baudrillard, nimic mai prejos decît realitatea. Acel mediu conceptual în care dialogul global ar dori să aibe loc este delimitat printr-o convenţie, aşa încît el să garanteze accesul oricărui element din sistem la oricare altul: „trebuie să se cadă de acord, scrie Sorin Matei, care este vocabularul de idei al noii societăţi globale“ (p.72). Oricît de necoercitiv şi larg am concepe acest acord, remarcăm cu uşurinţă că posibilitatea de a comunica este rapid transformată de mecanismul publicitar în necesitate şi, mai departe, cum necesitatea trebuie prin definiţie satisfăcută, într-o formidabilă sursă de profit. Creată de comunişti, penuria de dialog a Europei de Est este actualmente recuperată foarte profitabil în circuitul valoric al pieţei mondiale.
Dezacordul asupra globalizării, ce găseşte mereu argumente proaspete în filozofia culturii, nu trebuie însă confundat cu refuzul dialogului, căci el nu vizează decît scoaterea acestuia din urmă de sub tutela inperativelor pretins absolute. Nu comunic pentru că trebuie (în virtutea unul decret imposibil de  localizat şi atribuit vreunui responsabil în condiţiile globalizării), ci pentru că într-o situaţie concretă, dată, în preajma unui interlocutor fictiv sau real, cuvinte a căror proprietate nu o pot decît cu greu revendica mi s-au aşternut inexplicabil în fiinţă, asemenea unei mese a tăcerii la care ceva din fiinţa celuilalt pare să mă fi poftit. Dacă rafinamentele fenomenologice „de stînga“ pot fi, în vreun sens inteligibil, considerate sectare, atunci sectarismul lor se leagă de credinţa că, în esenţă, comunicarea constă în acest miracol nespectaculos. Nici un imperativ productivist nu este tolerat să asiste naşterea discursului autentic, nici o strategie de satisfacere a unei aşa-zise nevoi de comunicare nu este lăsată să îl structureze.
Dialogul autentic: ceea ce ne aduce împreună în jurul cuvintelor şi ne menţine în celaşi timp în ireductibila noastră diferenţă; ceea ce ne rînduieşte de o parte şi de alta a unei falii ontologice din care unicitatea interlocutorilor se împrospătează păstrîndu-se numai prin pierdere, prin expunere la efectul uniformizant al unui limbaj comun. Dar, în această versiune, dialogul nu are nevoie de un „vocabular de idei“ gata făcut, adică de un circuit/mediu conceptual recunoscut şi aprobat la scară globală. Mai mult decît atît, e de crezut că numai o dată ce se leapădă de un asemenea instrumentar de împrumut interlocutorii astfel purificaţi, goliţi de reziduurile unui model „corect“ de comunicare, ar putea primi în făptura lor un eventual dar mai înalt al limbajului ce nu se lasă anticipat. Într-o lume globalizată în care productivitatea de mesaje a devenit o directivă de ultimă or㠄liber“ acceptată, cît vor mai adăsta ei în tăcere, aşteptîndu-se reciproc şi răbdător la o întîlnire în sens superlativ — acela al unui limbaj nou-născut? După Heidegger, grecescul legein din care logos derivă are sensul originar de a culege, a aduce împreună. Este starea noastră de a fi împreună dăruită sărbătoreşte cu un buchet de conotaţii subtile, aburind de roua unei depărtări în care umanul nu e decît promisiune divină?
Cu aceste accente fenomenologice,
iartă-ne deja alunecaţi într-o regiune crepusculară a problematicii dialogului,
într-un orizont pe care Sorin Matei îl exclude deliberat din sfera de interes a eseului său: „Din motive de istorie socială şi intelectuală mult dincolo de orizontul acestui articol, stînga intelectuală a încorporat în bagajul său de teorii şi explicaţii o însemnată parte a arsenalului fenomenologiei, filosofiei vieţii şi neo-kantianismului“ (p. 69). A le întoarce spatele înseamnă tocmai a ne „dezlipi ochii de la teoriile culturale ale societăţii“, o ispravă de care „stînga“ e declarată incapabilă şi pentru care, deci, creditul şi responsabilitatea îi revin lui Sorin Matei.
Abandonul acestui „balast“ (aurifer pentru autorul rîndurilor de faţă) al motivelor profunde de istorie culturală are loc în numele promisiunii făcute de lumea globalizată. Să reluăm firul celor enunţate mai sus: în versiunea sa „de stînga“ — prea sofisticată pentru gustul pragmatiştilor puşi neapărat pe fapte măreţe, cum ar fi salvarea lumii globalizate de la o ipotetică dispariţie „în focul războaielor verbale“ (p.72) — promisiunea conţinută în dezacordul asupra unui „vocabular de idei“ mondial este aceea a naşterii unui limbaj mai nou, specific unei situaţii particulare date, nu modelate artificial, şi capabil să aducă interlocutorii într-o lumină neînţărcată a înţelegerii reciproce. Refuzul unui acord mondial asupra comunicării se face, deci, în vederea deschiderii posibilităţilor de încheiere spontană a unei diversităţi cît mai eterogene de acorduri cu valabilitate pur instantanee. Ca şi încheierea, ruperea lor stă sub semnul circumstanţialului şi rămîne în sfera privatului, neavînd nevoie de aprobarea nimănui. În locul producerii dirijate de mesaje, avangarda fenomenologică propune pregătirea purificatoare a înţelegerii întru primirea unui eventual sens mai inspirat al lui „împreună“. Dar el nu poate veni decît în locul rămas gol în urma respingerii sensurilor prefabricate provenind din manufacturile de consens de care vorbeşte Chomsky.
Dimpotrivă, pragmatismul proclamă consensul asupra unui „proiect social şi cultural pozitiv“ drept promisiunea promisiunilor, rămînînd doar de stabilit conţinutul lui concret. Din perspectiva sa, tratamentul de aplicat ca răspuns la sindromul cultural al globalizării este nu pur şi simplu combaterea flagelului, ci recursul la o globalizare... sănătoasă. Mai precis, în versiunea lui Sorin Matei, secretul sănătăţii dialogului global constă în raţionalizare, socializare tehnologică, individualism expresiv şi comunitate morală (fiecare din aceşti termeni apare suficient de neelaborat în eseu pentru a rămîne invulnerabil la o examinare critică). Tocmai nucleul semantic al celor patru concepte e menţinut într-o obscuritate protectoare, avînd mult de-a face cu mărturisirea autorului că orizontul social-istoric şi intelectual al genezei lor — arheologia complexă a acestor fundamente — depăşeşte cu mult posibuilităţile eseului ce ni le recomandă. Să acceptăm, aşadar, numai ispititoarea lor lucire de suprafaţă fără a descinde în intimitatea vieţii secrete şi subterane ce o susţine? Un asemenea mod de a ilumina experienţa provine de pe meleaguri ale înţelegerii unde soarele, chiar dacă nu tocmai zgîrcit, ajunge cu o întîrziere considerabilă şi rămîne inevitabil, cum ar spune Heidegger, ein Spatkommender. Acolo oamenii îşi dezlipesc în pripă ochii de cele văzute considerînd că au văzut deja totul.
Nu este căutarea — alt nume dat fervorii culturale — un proiect suficient de „pozitiv“? Nu presupune ea un dezacord profund cu pretenţia gîndirii obosite de a fi ajuns deja pe tărîmul făgăduinţei, adică la un fundament conceptual incontestabil, universal valabil, la un fel de unică monedă a spiritului capabilă să stabilească un sistem general de echivalenţe şi ierarhii înstăpînit peste destinul oricărei expresii particulare? Ce altceva este acel „vocabular de idei“ cu ai săi „termeni-cheie“ propuşi de Sorin Matei, de vreme de, în mod explicit, autorul nu doreşte nimic mai prejos decît „aşezarea unui cap de hotar în această direcţie“ (p. 72)? „Termeni-cheie“? Cheie fermecată deţinută de cine? Pentru accesul la al cui paradis şi al cui infern? Cheie dătătoare de acces la un topos u-topic epurat de care elemente turbulente şi nevoiaşe de diferenţă cu orice preţ? Umbrela unui stat global, federal a cărui raţiune de a fi o constituie atenuarea diferenţelor culturale şi sociale (cf. p. 69) seamănă îngrijorător de mult cu societatea fără clase şi conflicte preconizată de un anume Marx, pe care însă dandyismul intelectual „de stînga“ l-a repudiat de mult. Numai o neobosită vigilenţă culturală şi un neîncetat efort de gîndire ar putea menţine într-o diferenţiere reciprocă suficient de adîncă ceea ce se aseamănă cu atîta cerbicie. Altfel, istoria ameninţă să se repete sub ochii noştri toropiţi de vizionarism mesianic şi în sfîrşit „dezlipiţi de la teoriile culturale“.
Un „cap de hotar“ este visul de pe urmă al tînărului cercetător din însorita Californie: un punct terminus, o temelie stabilă, un adevăr definitiv găsit, o garanţie a imuabilului, o origine absolută pentru frămîntata experienţă a comunicării umane, o limită pentru derapajul lumii înspre ceea ce, conform apocalipsei după Sorin Matei, ar fi o vorace vîlvătaie a conflagraţiei verbale. Istoria culturii — lăsată, vai!, deliberat pe dinafară în articolul său — pare însă să ne înveţe că disputele verbale, atît cît au reuşit să dăinuie înaintea trecerii la fapte de arme, nu au omorît pe nimeni, ci cel mult au spulberat convingeri pripite şi ai invitat spiritul la un efort de renaştere. Dac㠄focul războaielor verbale“ e capabil să-l mai întîrzie, dacă nu de-a dreptul să-l stingă, pe cel al luptelor armate, atunci poate că Gheena lui conţine ea însăşi o promisiune capabilă să rivalizeze cu cea făgăduită de pragmatism. Pîrjolul său însă ar fi neiertător cu acea uscăciune a spiritului care este credinţa într-un punct terminus, ideal, al conceptualizării experienţei. Numai
visîndu-se situaţi într-un asemenea topos u-topic, pe poziţii regizorale absolute, în fine, ajunşi, pragmatiştii pot întrerupe cu tact căprăresc jocul punerii în scenă dictînd ultima şi cea mai preţioasă indicaţie: „exit cultura“.
Capul de hotar hotărăşte că accesul înţelegerii  la propria-i experienţă trebuie să contenească în punctul stabilit şi că a fi în dezacord cu această hotărîre e un gest subversiv, turbulent, răuvoitor. Astfel, autorii săi sînt prezentaţi ca făcînd parte dintr-o tenebroasă conjuraţie a transgresorilor: „Ei (pesimiştii în legătură cu versiunea pragmatistă a progresului) sînt recrutaţi în special din partea stîngă a spectrului social şi intelectual“ (p. 69, sublinierea noastră). O subtilă metaforă militară vine să creioneze chipul acestei „stîngi sectare“, care păcătuieşte prin aceea că nu ia în serios vocaţia mitică de întemeietori a oamenilor de bine pragmatic. „Să fie consens!“ tună Dumnezeul lor (într-o limbă exasperant de cunoscută). „Mais enfin!“ cască plictisită secta eretică a stîngii dedîndu-se voluptuos tandrelor sale querelles.