Nu de mult, am publicat un articol în cadrul grupajului tematic din numărul despre „Clişeu, supremul“ al revistei Dilema. Evident, potrivit bunului ei obicei, redacţia a ţinut să ataşeze în dreptul numelui meu şi „ocupaţia“. Cînd articolul a apărut însă, am avut surpriza să constat că din „doctorand“, cum mă recomandasem în glumă (nefiind încă încadrat profesional) am devenit „critic literar“. Vrînd să-mi acorde pesemne o şansă, redactorii Dilemei mă înnobilaseră din oficiu... La vreo săptămînă după aceea, am aflat că în „Contemporanul“  a apărut o notiţă semnată de Cătălin Ţîrlea, plină de ironii la adresa respectivului număr al „Dilemei“. „Contemporanul“ autor se întreba retoric, între altele, cine este criticul Paul Cernat şi care sînt contribuţiile sale în domeniu. M-am simţit , recunosc, deranjat, dar nu de faptul că înţepătura venea de la Cătălin Ţîrlea, ci pentru că avea dreptate.
Nu ţin, deocamdată, cronică literară în mod sistematic la nici un săptămînal cultural. Sînt, cel mult, un critic informal. În ultimii ani am reuşit să mă fac relativ cunoscut ca atare în anumite cercuri de tineri filologi prin participarea constantă la şedinţele cenaclului „Litere“ (condus de Mircea Cărtărescu) şi la revista-fanion a Facultăţii bucureştene cu acelaşi nume, „Litere Nouă“, (condusă de Ion Bogdan Lefter) unde am fost redactor-şef vreme de doi-trei ani. Această perioadă de critică informală, „orală“, „interactiv㓠a fost, cu siguranţă, experienţa cea mai interesantă din îndelungata mea biografie intelectuală... Pe de altă parte, impresionantul meu CV include şi două rubrici de critică minimală tip gadget. Două reţete frivole, în interiorul cărora am experimentat, mai abil sau mai stîngaci, diverse strategii ale criticii „postmoderne“. Prima rubrică a fost, în ordine cronologică, Oul de ciocolată din revista Dilema, un fel de minicronică haioasă a rebuturilor şi bizareriilor scripturale. M-am ocupat aici, între altele, de aforismele adolescenţilor întîrziaţi şi de stihurile cenaclurilor de pensionari romantici, de cărţile junei şi teatralissimei cioraniene Chris Simion, de tristihurile creştine în spirit de haiku ale lui Vasile Moldovan şi de programul pe 1998 al Academiei Dacoromâne... Ce a ieşit mi s-a părut însă un exerciţiu mai degrabă facil, neglijent, mai interesant ca proiect decît ca realizare. Pe la sfîrşitul anului trecut am renunţat la Oul de ciocolată în favoarea bilunarului meniu de cărţi din Vineri — o jucărie critică pe care am inventat-o în locul rubricii abandonate,atunci, de Andreen Deciu. Meniul era alcătuit din patru sau cinci „feluri“ (cronici) literare despre cărţi cît mai „apetisante“, între care încercam să stabilesc tot felul de corespondenţe culinaro-estetice şi un mic joc simbolic, deşi accentul cădea mai ales pe selecţia cărţilor. Experimentul, aflat undeva între prezentarea critică sobră şi analiza ludică, mi-a plăcut, ca reţetă. Din păcate, amestecul cam stîngaci de registre îl făcea adeseori indigest, motiv pentru care m-am hotărît să renunţ la el.
Mărturisesc: nu fac parte dintre cei care au intrat în literatură. Nu am debutat editorial. Nu am publicat niciodată poezie sau proză, preocupările mele merg exclusiv către critică literară şi eseu, dar nici la acest capitol nu mă pot mîndri, deocamdată, decît cu rubricuţele de care vorbeam mai sus, alături de un număr oarecare de cronichete obscure şi de articole pe teme mai grave sau mai frivole, exerciţii nespectaculoase şi neconvingătoare, la urma urmei. Adeseori, recitindu-le îmi pare rău că nu mai am cum să le rescriu. În general, nu sînt mulţumit de textele mele, de felul în care le-am redactat. Aş fi vrut ca ele să fie, pe cît posibil, clare, spirituale, acute şi convingătoare, dar nu sînt, cel mai adesea, decît alambicate, confuze şi căznite, cu frunze lungi, încărcate de sofisme, paranteze, ghilimele şi incidente, incapabile să comunice, să convingă, să provoace sau măcar să intereseze. Lipsă de naturaleţe, de uşurinţă în a scrie. Imaturitate.
Se vorbeşte frecvent despre necesitatea primenirii vechilor generaţii de critici, uzate moral, cu critici tineri, afirmaţi după căderea regimului comunist. Mă tem însă că mai avem de aşteptat.
Este înduioşător să vezi că diferiţi tineri de bună credinţă visează să intre în Cultura, în Critica, în Literatura română nu din pasiune, ci din snobism. Unii regretă prestigiul pe care îl avea (totuşi) literatura în perioada comunistă şi emit discursuri apocaliptice despre consumismul acultural al globalizării  care depersonalizează, ucide  dpdv spiritual. Să străm strîmb şi să judecăm drept. Înainte de 1989, critica literară apăra spaţiul esteticului, ceea ce era un mod abil de a apăra specificitatea literaturii invocînd autonomia ei faţă de imixtiunile abuzive ale politicului. Era însă o critică perfect adaptată la un Sistem
ce-i asigura, indirect, legitimitatea şi audienţa hipertrofiată, anormală. Incomodă şi subiectivă pentru că era „critică“, dar inofensivă pentru că era la urma urmei „literară“, nu socială sau politică pe faţă. Satisfăcea, în egală măsură, complexele elitiste şi iluzia subversiunii.
Cît de autonomă faţă de puterea politică era însă instituţia criticii în perioada lui Ceauşescu, s-a văzut: după implozia regimului comunist, instituţia cu pricina şi-a pierdut vechile raţiuni de a exista, încetînd, practic, să mai funcţioneze. Ceea ce a urmat arată clar, pe de o parte, încremenirea în proiectul care a funcţionat realmente pînă în decembrie 1989, şi, pe de altă parte, o evidentă dezorientare, incapacitatea de a propune proiecte adecvate lumii în care visăm să ne integrăm. Excepţiile sînt încă prea puţine pentru a asigura o funcţionare normală a unui organism cultural care încearcă să se structureze în reţea, pe orizontală şi nu pe verticală, piramidal, ca în sistemul totalitar. Situaţia e comparabilă, din acest punct de vedere, celei dintre 1890 şi 1920, dintre Junimea lui Maiorescu şi Sburătorul lui Lovinescu, dintre paradigma culturală romantică şi aceea modernistă . Ca şi atunci, sînt la modă oamenii de prisos. Numai că astăzi aceştia sînt funcţionari inadaptabili ai Culturii cu majusculă.
Există nenumărate cazuri de inadecvare la actualul cîmp cultural şi publicistic, unele pe cît de interesante pe atît de întristătoare. Presa literară de pildă este cea care se adaptează cel mai prost. Să luăn de pildă cazul revistei „Echinox“. O echipă tînără de redactori şi colaboratori, unii dintre ei studenţi, condusă de doi critici şi universitari minunaţi, Ştefan Borbely şi Corin Braga. Dar ce diferenţă între ultraacademizantul „Echinox“ de azi, încărcat de „cearşafuri“ anoste şi specioase, cu bibliografii interminabile, şi prospeţimea creativă a „Echinoxului“ de prin anii ’70—’80... Aşa cum se înfăţişează astăzi, Echinoxul poate fi uneori un dosar de studii academice extrem de serioase, dar nu e o revistă, sau e o revistă sinucigaşă. În plus, cîte volume au publicat tinerii echinoxişti de după 1990? Cîteva. iar calitatea acestora comparativ cu cele ale antecesorilor e mult mai modestă.
„Echinox“ e o revistă sobră, care moare demn pentru că nu ştie şi nici nu ţine prea mult să trăiască. În schimb, numeroase reviste literare pline de parapon dar cu tiraj modic şi faimă destul de îndoielnică nu ştiu nici măcar să moară. Adevărata problemă e inadecvarea şi autismul discursului lor critic, sofisticarea mofturoasă care încearcă să ascundă (dar nu face în fond decît să trădeze) o dezorientare evidentă şi o neputinţă reală de a comunica. Naturaleţea şi firescul sînt o pasăre rară în critica românească, la fel ca şi analiza inteligentă, echilibrată şi atractivă, capabilă să intereseze, să informeze şi să îmbogăţească mintea cititorului obişnuit.
Acum, un exemplu dintr-o zonă pe care se întîmplă să o cunosc destul de bine. Absolvenţii Filologiei bucureştene de după 1990 au publicat pînă acum patru volume colective (Ficţiuni, Tablou de familie, Marfă şi Ferestre 98), unii publicînd chiar volume individuale, au lansat manifeste teoretice, au întemeiat cenacluri („Clubul Literar“, „Central“, „Litere“, „Litere Nouă“), s-au implicat în marile demitizări culturale ale perioadei postdecembriste (vezi de pildă cazul Eminescu din Dilema), dar nu au publicat deocamdată nici un volum de critică, teorie literară sau eseu. Faptul e de natură să dea serios de gîndit, mai ales că nu sînt puţini cei realmente înzestraţi pentru aceste domenii neglijate. Între aceştia — scriitorii înşişi, mulţi dintre ei redutabili şi în critică/eseistică. Deocamdată, critica vie, cea care asigură adevăratul feed-back al sistemului literar, s-a refugiat în spaţiile informale (cenacluri, grupuri de lucru) şi la nivelul politicilor editoriale. Mai nou, şi în excelentele, atractivele reviste de modă sau de tip magazin (Avantaje, Elle, Exces, Formula AS, CSVD) unde scriu cîţiva dintre mai inteligenţi critici ai momentului, majoritatea afirmaţi după 1990. Pe de altă parte, mulţi dintre tinerii scriitori recent afirmaţi recurg la strategii complexe de autopromovare, de construire a propriei „vizibilităţi“ în jurul unui proiect personal care poate include, după caz, hibridizări cu cibercultura, cultura MTV şi benzile desenate (Ion Manolescu), muzica rock şi teoria reclamei (Florin Dumitrescu), cinematografia, regia, mediile (Mihai Ignat, Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe), subculturile (Cezar Paul-Bădescu), studiile culturale, cariera universitară... Şi este, cred, elocvent faptul că publicaţiile culturale ce asigură portanţa, cîtă e, a acestor proiecte, sînt, alături de publicaţiile comerciale menţionate mai sus, publicaţiile culturale vii, ca „Dilema“ şi „Vineri“, nu cele aulice, preponderent literare. În definitiv, ca să exişti ca autor într-o cultură postmodernă, hiper-mediatică, globalizată, trebuie să devii vizibil, or asta nu se obţine oricum, ci prin adecvarea inteligentă la un cîmp literar globalizat. Sau prin proiecte transliterare desfăşurate pe multiple planuri, colective sau/şi crescute organic din personalitatea şi identitatea ta. Există însă, veţi spune, şi tineri absolvenţi al căror proiect personal are în centru critica/teoria literară.
Îmi aduc aminte cum la o şedinţă a cenaclului „Litere“ amicul Mihai Vakulovski şi-a ars în public un exemplar din volumul său de debut, Nemuritor în păpuşoi (o carte de versuri mai mult decît onorabilă). Şi asta pentru că, deşi a fost recenzat elogios de zece critici, nu a vîndut decît şapte exemplare. Departe însă de a demobiliza, tînărul şi ambiţiosul autor a predat nu demult editurii „Paralela 45“ un alt volum de versuri, foarte bun, care va apărea în curînd. Totuşi, mi-aş permite să îl întreb pe Mihai ce a făcut ca să îşi promoveze prin mijloace proprii volumul de debut? Mă tem că a pariat pe un cal mort. Gestul de a-şi arde în public cartea e spectaculos, dramatic, poate şi puţin histrionic (de altfel, episodul cu pricina i-a adus şi cîţiva noi cumpărători) — dar cred că vinovate de insuccesul său comercial sînt mai ales publicaţiile literare „serioase“ în care a fost recenzat. Rolul lor în influenţarea gustului public e nul, astăzi. De ce? Pentru că revistele în cauză sînt, ca orientare de ansamblu, complet indiferente, ba chiar dispreţuitoare faţă de publicul lor potenţial (faţă de publicul tînăr, cultivat şi nonconformist, în special), un public ce la rîndul său le ignor㠗 şi pe bună dreptate — le dispreţuieşte. Majoritatea acestor reviste au devenit nişte reviste fără public şi nu fac nimic pentru a-l atrage. Şi ele au pariat pe un cal mort: autonomia eseticului, care avea rolul ei (deloc autonom) pe vremea lui Maiorescu, a lui Lovinescu şi pe vremea cînd Nicolae Manolescu ţinea cronică literară. Or, într-o societatea comunicaţională, autonomia nu mai are nici un rol (esteticul însă da). Faptul că Nicolae Manolescu a renunţat la acest rol pentru cel politico-mediatic, cultural în sens larg, de reformator al canonului etc. dovedeşte clar că a înţeles foarte bine acest lucru. Dacă aceste reviste nu vor învăţa să se adapteze creativ şi inteligent economiei concurenţiale şi regulilor de joc ale societăţii comunicaţionale, democratice, pluraliste, că ar trebui să se integreze în societate, să se implice creativ, dacă nu vor învăţa să comunice eficient şi să intereseze, în fine, dacă nu vor înţelege că lumea din jurul lor s-a schimbat, că  nu mai are aceleaşi aşteptări ca pînă în 1989, ei bine, atunci va avea ceea ce merită. Mihai Vakulovski e cunoscut şi ca un critic inteligent de poezie al revistei Contrafort. Ca să-l vedem însă şi autor al unui volum de critică va trebui să mai aşteptăm cîţiva ani, pînă la încheierea şi publicarea tezei sale de doctorat despre Mircea Cărtărescu... Pun pariu că va fi vîndută mai bine decît toate volumele sale de versuri la un loc. Nu este adevărat că studiile critice nu mai au căutare pe piaţa cărţii. Studiile critice uzate moral nu mai au, sistemul de învăţămînt uzat moral nu mai funcţionează, canonul didactic uzat moral, inadecvat în raport cu lumea în care dorim să trăim, nu mai ţine. Ar mai fi problema motivaţiei materiale. Se poate invoca aici faptul că facultăţile, instituţiile de cercetare nu au posibilitatea materială de a oferi fondurile necesare pregătirii unui studiu serios de către un tînăr literat, nu au logistica necesară, că bibliotecile, că administraţia, că bugetul etc. Aşa e. Numai că mulţi dintre tinerii cercetători pot beneficia de burse de studii, oferite de colegii sau fundaţii în funcţie de interesul şi utilitatea proiectelor pe care le avansează. Cei care a inteligenţă creativă şi iniţiativă (pe lîngă o reală chemare pentru studiu şi cercetare serioasă) vor reuşi, cu condiţia să înveţe legea fundamentală a economiei de piaţă: utilitatea socială şi interesul capabil să îl suscite demersul lor. Intrarea într-o altă critică, aptă de supravieţuire şi dezvoltare înseamnă, între altele, ieşirea criticii literare din narcisismul comod şi din ţîfna păguboasă, din parazitismul estetic exclusivist în care se complace şi acceptarea regulilor de joc ale economiei concurenţiale.
Ei, dar — vorba lui Călinescu (Florin, nu George) — poate vor veni, în curînd, şi vremuri mai bune... Acum, mă grăbesc să închei, nu de alta dar trebuie să îmi pregătesc primul examen de la doctorat.