Cum ar trebui să fie, cum este Şi cum a fost

1. Cum ar trebui să fie
Există debuturi modeste şi altele sclipitoare, există debuturi timpurii şi altele, mai spre bătrîneţe. Există debuturi singuratice şi debuturi în gaşcă. Sau debuturi protejate de cineva important şi debuturi fără acoperire.
În principiu, nu avem reguli pentru aşa ceva. Omul şi debutul. Sau altfel spus, fiecare om ar trebui să aibă debutul lui, după chipul şi asemănarea sa. Ideal ar fi ca lansarea primei cărţi din cariera de scriitor să presupună simultan lansarea unui om, a unui stil, a unui look scriitoricesc care urmează să devină inconfundabil. Să recunoaştem că fiecare dintre noi îşi imaginează un film foarte vioi al debutului său: prezentări, întîmpinări, autografe, o înlănţuire fericită de cronici în care cronicarii să înţeleagă din carte exact ceea ce scriitorul „a vrut să spun㓠şi, dacă se poate şi ceva pe deasupra, ceva obligatoriu de bine. Oricum, un debut strălucitor ar trebui să deschidă nişte uşi imaginare din lumea literară şi nu numai, care altfel ar rămîne, se pare, veşnic închise. Ar trebui să însemne de asemeni mediatizare, dezbatere, premii.
Îmi închipui totuşi că tinerii care vor să debuteze cu o carte în ziua de azi, nu se aşteaptă automat la o carieră de VIP, asemănătoare cu cea a cîntăreţilor de muzică uşoră sau a vedetelor media. VIP-urile literare sînt extrem de puţine şi nu au nici pe departe greutatea celorlalte.
Oricum, aşa cum spuneam, nu se pot emite reguli în ceea ce priveşte debutul. În plus, un debut poate fi sclipitor (eventual şi timpuriu), fără să fie urmat de ceva pe măsură, de asemeni, un debut modest poate fi depăşit printr-o evoluţie ulterioară surprinzătoare.

2. Cum este
Să debutezi în vremurile de acum nu cred că înseamnă cine ştie ce. Se tipăresc atît de multe cărţi, încît una în plus sau în minus nu aduce mare lucru; e ca picătura aceea în ocean. Astăzi oricine simte cumva că are o vînă scriitoricească, scoate imediat o carte. Cu bani de la bunica sau de la vreo firmă a unui unchi sau chiar de la firma proprie. De la mineri, la patroni obscuri şi la rude diverse de-ale lor, pînă la prim-miniştri, toţi încearcă febra scriitoricească şi mai ales fiorul poeticesc. Oricine vrea, chiar poate să aibă măcar o carte personală pe care s-o ţină la vedere în bibliotecă, s-o împartă în stînga şi-n dreapta şi să capete un statut aparte printre rude şi prieteni. În provincie, aceste procedee pot da roade cu adevărat extraordinare. Orice tîrguşor îşi are geniile sale literare, unele cu cîte cinci-şase cărţi la activ. Se pare că unul din visele cele mai dragi ale oamenilor este să-şi vadă numele tipărit pe-o carte (dacă e posibil, cu cît mai multe caractere din „bestiarul“ calculatorului).
În acest context general, total democratic, dotat şi cu o mişcare critică aproape inexistentă sau cel puţin adormită, punctată de panegirice reciproce prin revistele locale, într-o derută absolută a valorilor, întrebarea firească ar fi: la ce bun să debutez? Oricum prea multă lume nu te va citi, acum, în vîrtejul iluzionist al publicităţii, al televiziunii şi al publicaţiilor „uşoare“. La ce bun să publici o carte, cu atît mai mult una de poezie? Ca să te pui şi tu în bibliotecă şi ca să te citească ai tăi, ca să se laude părinţii, mătuşile, vecinii, cu tine, să spună: avem un copil, respectiv un nepot scriitor sau avem unul pe scară care scrie poezii, dar nu l-am văzut niciodată la televizor? Ei îşi imaginează că eşti aşa, un fel de George Coşbuc, pentru că ei toţi acolo au rămas cu cititul poeziei şi nici nu vor să meargă mai departe. Nu ceea ce scrii tu îi interesează, ci tipăritura în sine, autoritatea ei oarecum bizară şi misterioasă care se poate converti într-o autoritate a ta, la fel de tulbure şi de nelămurită.
Prin urmare, dacă debutezi cu o cărticică şi ai toate gîndurile acestea în cap, dacă n-ai nici o cronică la cartea respectivă sau ai două-trei echivalente cu un foc de paie, singurul motiv pentru care publici şi vei mai publica este simţirea ta, pornirea ta de scriitor. Exact la fel ca la minerii, patronii, rudele lor şi prim-miniştrii amintiţi mai sus. Fără să vrei, te trezeşti în aceeaşi oală cu aceştia. Iar cineva care să facă ordine în oala aceasta nu prea există. Care să pună deoparte amatorii de profesionişti. Care să separe ce e valoros de ceea ce nu e.
Mai există însă o consolare la modă: se poartă să faci acte gratuite pentru C.V.-ul tău. Să investeşti cu folos în C.V. aşa cum ai investi într-o asigurare pe viaţă sau într-o afacere imobiliară. Totul pentru C.V., totul pentru cauză!

3.Cum a fost
Dacă am debutat vreodată pînă acum, atunci asta s-a întîmplat cu doar cîţiva ani în urmă, într-o antologie: Tablou de familie. O antologie în care m-am bucurat mult că mă aflam. Două lucruri mi-au plăcut la această carte: „anturajul“ şi faptul că textul meu de acolo, Floarea de menghină, mă reprezenta întru totul. Tablou de familie a constituit pentru mine un mediu extrem de securizant. Pe atunci îmi plăcea foarte mult „în gaşc㓠şi, cum în liceu am suferit mereu că n-am avut o gaşcă de fete a mea şi numai a mea, a fost cu atît mai valoroasă prietenia cu cei din grupul care a alcătuit Tablou de familie.
Citeam, nu demult, cîteva mărturisiri făcute, în contexte diferite, de Adriana Babeţi şi Daniel Vighi pentru a-şi explica ataşamentul faţă de diverse grupuri. Motivaţia era servită pe un ton pe jumătate autoculpabilizator, pe jumătate amuzat. Era vorba de un fel de nostalgie a vremurilor pioniereşti, a muncii în colectiv cu cravata roşie fluturînd la gît.
Cred că, în ceea ce mă priveşte, această nostalgie a funcţionat din plin. Sînt vremuri de aur, cele ale „Cîntării României“, la cor, la brigada artistică, la montajul literar şi artistic, la cele ale Sanitarilor pricepuţi, ale culesului frunzelor uscate din parc, ale muncilor agricole de toamnă, la gulii şi porumb. Prezenţa mea în Tablou de familie n-a făcut decît să pună capăt apoteotic acelor ani de glorie, să-i discute, să vindece eventualele răni de atunci de cînd eram doar comandant de grupă sau şi mai rău locţiitor de comandant de grupă sau, şi mai rău, casierul clasei.
Odată cu publicarea antologiei au expirat şi ultimele accese de frenezie colectivistă pe care le-am avut.