Laura Vlad a intrat în literatură pe 11 noiembrie, în jurul orei unu
și jumătate după-amiaza. La acea dată trăia pe lîngă Circul de Stat din
București de peste șaisprezece ani, adică aproape dintotdeauna. Se născuse
dintr-o mamă trapezistă și un tată dresor, astfel încît aproape întreaga
viață i se înfășurase în jurul manejului, al coardei de siguranță și, în
special, în jurul basculei la care lucrau verișoarele ei mai mari. De cînd
era mică, pe Laura o fascinau verișoarele pentru că ele se rostogoleau
frumos prin aer și pe urmă se așezau una peste alta în cea mai înaltă piramidă
care fusese văzută vreodată într-un circ. Desigur, verișoarele cădeau din
cînd în cînd, însă doar la antrenamente. Mama nu cădea pentru că, după
ce o născuse pe Laura, se specializase ca prinzătoare. Cît despre tatăl
ei, se poate spune că îi impusese mereu respect, cu toate că, de fel, era
un om slab, chiar molîu. Dar avea bici, ceea ce, trebuie să recunoaștem,
nu era puțin lucru nici pentru o fetiță, nici pentru ponei.
Pentru că se născuse într-un circ, dintr-o mamă trapezistă și un tată
dresor, Laura a avut marea șansă de a nu cunoaște în copilărie teribila
dilemă, exprimată îndeobște de binevoitori în felul următor: Ce vrei tu
să te faci cînd o să fii mare? Era pentru toată lumea evident că, fiind
o mare familie, circul va avea grijă de ea și că Laura nu trebuie decît
să aleagă una dintre specializările care i se deschideau în față. Iar pentru
a alege, copila a fost pe rînd asistenta directorului (un iluzionist bătrîn
care, de altfel, îi era bunic), asistenta dresorului, asistenta jonglerului
și asistenta Clovnului Alb. Fata era silitoare și învăța de la toți, dovedind
o mobilitate și o adaptabilitate cu totul ieșite din comun.
Într-o iarnă, cînd verișoarele ei fuseseră invitate la festivalul de
la Monte Carlo cu o piramidă de șase, familia a hotărît că venise vremea
ca Laura să vadă cele mai reprezentative numere ale circului mondial. I-au
scos așadar pașaport și au trimis-o în străinătate ca asistentă a
propriilor verișoare. Verișoarele au făcut un succes fulminant, însă Laura
Vlad a fost impresionată mai ales de numărul chinezoaicelor care învîrteau
farfurii din orice poziție. Erau atît de multe chinezoaice și învîrteau
farfurii desenate cu atîta migală, încît copila a hotărît pe loc să se
facă o mare contorsionistă.
Zis și făcut. Odată întoarsă în patrie, ea a început exercițiile. De
o maximă importanță se dovedea în aspirațiile ei flexibilitatea coloanei
vertebrale, zisă în popor șira spinării. Laura s-a concentrat inițial asupra
încălzirii, după care a trecut la podul de jos. Asta a mers ușor. A urmat
podul la perete, iar apoi, cu vremea, fetița a executat cu deosebit succes
podul din picioare. Vîrsta o ajuta mult. Ligamentele dintre vertebre nu
se sclerozaseră. Era doar începutul. Tînăra domnișoară Vlad a continuat,
punîndu-și alternativ picioarele după gît. Pe urmă și le-a pus simultan.
Într-o zi a văzut o fotografie de Joyce Tenneson intitulată June în
contortion. Fotografia reprezenta o femeie cu mîinile petrecute în jurul
capului. Era o figură destul de simplă, care însă pe Laura a fascinat-o.
Și-a dat seama că pentru a ajunge o mare contorsionistă trebuie să îmbine
meritul tehnic cu meritul artistic, la fel ca la patinaj. Exercițiile ei
s-au mutat din arena cu talaș în rulota mamei, unde exista o oglindă în
mărime naturală. De dimineața pînă seara, Laura Vlad se contorsiona în
fața oglinzii, atentă acum la detalii: la unghiurile coatelor și ale genunchilor,
la expresia degetelor, la trăirilor emoționale care i se puteau citi pe
chip.
Directorul circului, iluzionistul și bunicul ei, a zărit-o odată prin
fanta ușii întredeschise și, plăcut impresionat, i-a propus un loc secund,
dar semnificativ pe afișul circului. El i-a spus așa: Laura, te-ai făcut
o domnișoară frumoasă și adevărată. E timpul să-ți începi cariera. După
cum văd, poți să faci lucruri la care altele de vîrsta ta nici nu visează.
Dovedești o mobilitate și o adaptabilitate cu totul ieșite din comun. Începînd
din stagiunea viitoare vei avea propriul tău număr. Ce număr, bunicule?
a întrebat ea cu inima cît un degetar. Nu știu, spuse el. Tu ai fost asistenta
directorului (un iluzionist bătrîn care, de altfel, îți este bunic), asistenta
dresorului, asistenta jonglerului și asistenta Clovnului Alb. Să zicem
că numărul tău o să se cheme așa, ceva de genul Asistenta se întoarce.
Ei, ce părere ai?
Laura Vlad avea o părere foarte proastă. De rușine pentru bunicul ei,
îi venea să se ascundă în gaură de șarpe. Nu numai pentru că numele numărului
de contorsionism nu-i plăcea deloc fiindcă semăna cu titlurile filmelor
de mîna a doua, dar și pentru că marele ei defect era perfecționismul.
Fără acest defect ar fi putut debuta de mult sub cupola circului, însă
ea lucra în amănunțime cele mai mici detalii și nu era niciodată mulțumită
de sine. Ce să facă? Pe de o parte, nu putea să-l refuze pe directorul
circului (care era pe deasupra și un iluzionist bătrîn), dar, pe de alta,
nici nu putea renunța la principiile sale ferme despre viață și profesie.
Laura Vlad se zbătea în menghina alegerii între datorie și conștiință.
De disperare au început să-i curgă simultan din ochi două șiruri de lacrimi.
Nefericită, ea a fugit să-și găsească alinare la sînul familiei. Acesta
se înălța mîndru în aerul Bucureștiului, iar sub cupola lui se antrenau
verișoarele. Deoarece mătușa și unchiul erau deosebit de prolifici, Laura
avea din ce în ce mai multe. Uneia dintre ele îi venise rîndul să intre
în trupă și exersa împreună cu celelalte o nouă piramidă, cu mult mai înaltă
decît precedentele. Cînd și-a văzut verișoara mezină, Laura a izbucnit
pur și simplu în plîns. Erau de aceeași vîrstă și tînăra contorsionistă
a înțeles că nu mai are cum fugi de implacabilul moment al debutului.
Verișoara a cuprins-o în brațele sale puternice și a întrebat-o ce
s-a întîmplat. Laura hohotea. Printre suspine, i-a mărturisit că bunicul
o obligă să intre în arenă, iar ea se zbate în menghina alegerii între
datorie și conștiință. Trebuie să îmbin meritul tehnic cu meritul artistic,
înțelegi? suspină Laura. Verișoara a cuprins-o după talie și s-au îndreptat
amîndouă spre rulotă.
În mica încăpere, Laura a mai plîns ce-a mai plîns, apoi s-a oprit.
Era atît de bine în brațele atît de puternice ale verișoarei sale! Fetele
au început să șușotească, pe urmă să sporovăiască, iar, într-un final,
să chicotească. Auzi, tu, spuse Laura, n-aș putea renunța la principiile
mele ferme despre viață și profesie. M-am născut dintr-o mamă trapezistă
și un tată dresor, astfel încît aproape întreaga viață mi s-a înfășurat
în jurul manejului, al coardei de siguranță și, în special, în jurul basculei
la care lucrează verișoarele mele. Te înțeleg perfect, răspunse mezina
de aceeași vîrstă, mîngîind-o pe păr și apoi sărutînd-o cast pe gît. Uite,
trebuie să plec pentru că nici eu nu mă pot deroba de la îndatoririle mele,
dar ne vedem mai încolo și mai vorbim, da?
După ce verișoara a plecat, Laura a rămas din nou singură în rulotă.
A căzut pe gînduri și a stat o vreme așa, pe urmă s-a așezat în fața oglinzii
ca să exerseze în continuare. Și-a privit costumul verde de gimnastă, cu
două dungi aurii, și a rostit în gînd: Mi-ar trebui unul nou. A început
să se reîncălzească pentru că, așa cum era o vorbă în circ, reîncălzirea
e mama succesului. A executat, astfel, cîteva fandări înainte, alte cîteva
fandări laterale, vreo șapte-opt arcuiri, apoi s-a așezat un minut în lotus.
S-a studiat în tot timpul acesta cu atenție și nu a putut să nu remarce
granița desăvîrșită cu care se mișca, precum și sculpturalitatea atitudinii
sale finale.
Cînd au trecut cele șaizeci de secunde, Laura a lăsat palmele pe podea,
ridicîndu-și treptat și simultan picioarele către umeri. Gleznele ei s-au
încrucișat în dreptul vertebrei cervicale, în așa fel încît, de o parte
și de alta a chipului său, tălpile păreau două aripioare pe care contorsionista
începu să le miște ușor, închipuindu-și pentru o clipă că s-ar putea ridica
de la sol. După ce această clipă a zburat, Laura și-a petrecut brațele
pe sub pulpe, arcuindu-se totodată pe spate și încercînd să-și prindă cu
mîinile degetele de la picioare. Nu a putut. A mai încercat o dată și iarăși
a eșuat. Era o figură nouă, care nu îi ieșise încă niciodată, iar fata
nu înțelegea de ce. Doar știa sigur că are o mobilitate ieșită din comun
și o flexibilitate pe măsură. A aruncat o privire în oglindă ca să vadă
dacă a greșit undeva și a observat cum, la umeri, costumului verde de gimnastă,
cu două dungi aurii, îi plesnise o cusătură. Mi-ar trebui unul nou rosti
Laura în gînd, revenind la poziția lotus.
În momentul acela a înțeles. Nu ea era de vină, ci costumul cu două
dungi aurii. El nu era suficient de elastic. Laura nu a pregetat mai mult
de o clipă. După ce această clipă a zburat, s-a dus la ușa rulotei și a
încuiat-o, apoi a mai pregetat o clipă și, în sfîrșit, și-a scos costumul.
N-avea nici un rost să se reîncălzească. S-a așezat în fața oglinzii spunîndu-și
Ia te uită! Mă simt cu mult mai ușoară. Apoi a executat fără nici o dificultate
figura pe care o încercase anterior. Apoi a executat încă o figură care
nu-i ieșise pînă atunci. Apoi încă una. Laura executa figurile cu măiestrie,
cu grație și cu o vădită plăcere. Perfecțiunea fusese depășită.
Ca bonus, la final, Laura își oferi contorsiunea ei preferată. Așezată
pe burtă, își arcui spatele, își aduse picioarele în față, pe podea, prinzîndu-și
gleznele în palme, și își răsturnă capul astfel încît, privit din profil,
trupul ei să semene cu două cercuri tangente interior. Buzele Laurei se
atinseră și, drept mulțumire că își depășise propriile aspirații, ea se
lăsă pentru prima dată sărutată. Furată de beția succesului, se sărută
mult și din ce în ce mai intens, îmbinînd meritul tehnic cu meritul artistic.
Se afunda, cum se spune, în voluptate, inițial doar cu vîrful limbii, apoi
cu dinții, cu nasul, cu obrajii, înaintînd cu hotărîre pe calea gloriei,
pînă la umeri și pe urmă dincolo de ei, sfîșiind bannerul cu DEBUT care
i se ivise în față; pătrunse în sine cu uimire, cu bucurie, descoperi limite
din ce în ce mai plăcute pe care le exploră curioasă pentru a le lăsa apoi
în urmă.
Laura Vlad intră cu totul într-o lume nouă și uluitoare, într-o lume
pe care abia de acum încolo urma s-o cunoască. Ce-i drept, îi era puțin
teamă, dar se baza pe o mobilitate și o adaptabilitate cu totul ieșite
din comun. În urma ei, în rulota încuiată pe dinăuntru, nu rămase decît
un zîmbet, dar și acela se șterse curînd.