Nu există o singură rețetă de succes atunci cînd vine vorba fie despre
tranziția economică dureroasă și continuă, sub neabătuta și înțeleapta
conducere a FMI, fie despre debutul în literatură. Modelul propus de mitologia
literară americană e acela al romancierului care trimite în plic închis
manuscrise pe la toate casele editoriale mari din USA și pe care, după
ce a epuizat toate șansele, ultimul plic îl anunță că vreun editor milos
îi va publica romanul într-o populară colecție paper-back. Asemenea mituri
sînt variantele benigne ale unui pururi naiv vis american dar produsele
școlii americane de literatură sînt absolut serioase de la deja clasicii
Hemingway sau Faulkner pînă la contemporanii Salinger sau Pynchon. Marii
romancieri au figurat și pe statele de plată hollywoodiene, nume ca Scott
Fitzgerald, Dos Passos, Steinbeck, înscriindu-se în cartea de aur a scenariștilor
celebri și bogați.
S-a demodat de multă vreme și tipul prozatorului format în redacțiile
pline de fum ale gazetelor, cu cultură de enciclopedie ilustrată dar care
a dat cîțiva scriitori excepționali, cum sînt atît de diferiții Caragiale
și Mark Twain. Prozele scurte notate întîi pe manșetele albe de diariști
păstrează puțin din parfumul cotidianului și din limbuția gazetarilor iar
în cazul special al autorului român ceva din geniala trăncăneală consumată
în cafenele și berării, literare sau nu. Prozele scurte ale secolului trecut
miros într-adevăr a cerneală tipografică și a zaț, dar și voluminoasele
tomuri realiste (Balzac, Dickens sau Dostoievscki numărîndu-se printre
corifei, iar la noi Liviu Rebreanu cuAdam și Eva) poartă în ele structura
scrisului publicat întîi în gazetă. Cititorul modern descifrează cu un
efort considerabil destinele eroilor închise între coperțile acestor conserve
de timp, groase de sute de pagini, ce erau plătite autorilor cu cuvîntul.
Romanul european, uităm adeseori această alianță importantă, a rezultat
din îmbrăcarea în straie civilizate, burgheze a melodramaticelor mistere
publicate în foileton la sfîrșitul veacului romantic, de autori ca Eugen
Sue, Alexandre Dumas sau Paul Feval, adevăratele telenovele ale secolului
trecut. Chiar în epoca ceaușistă tirajele unor asemenea romane depășeau
cu mult orice best-seller al prozatorilor români contemporani. Latino-americanii,
cei ce au avut de suferit din pricina telenovelelor încă de pe vremea cînd
acestea erau radiofonice, ne-au dat prin Llosa și Marquez două parodii
atît de originale, mă refer la Mătușa Julia și condeierul și Dragostea
în vremea holerei, încît au transformat tele-novelas în artă, iar soluția
parodică rămîne singurul mod care ar putea salva genul de la o moarte prematură.
Prin parodie romancierul poate revizita toată copilăria romanului european
iar ingenuitatea, expresivitatea involuntară a unor asemenea texte poate
oferi cititorului plezirul lecturii îndepărtat de decenii de convenție
realistă. Parabola doamnelor din cele două loji teoretizată de Caragiale
se poate transforma în citat paradigmatic al literaturii post-moderne așa
cum s-a întîmplat deja cu celebrul citat al lui Umberto Eco din prefața
romanului Numele trandafirului, un roman de mistere și de misterii, scris
pentru cititorii sfîrșitului de secol XX.
Nenca Iancu scria literatură pentru doamnele care se găsesc în cele
două loji prima, cea care organiza saloane literare și avea abonament
la Operă și cea de-a doua, cea care își cumpărase pianină mecanică și deși
nu știa să cînte la pian își trecea degetele pe deasupra clapelor pentru
a putea fi văzută din stradă interpretînd o partitură de Chopin, în timp
ce servitoarea punea în mișcare arcul pianinei cu mari eforturi. Fără aceste
jocuri cu mai multe strategii cum inspirat le denumea cîndva criticul
Florin Manolescu, literatura post-modernă n-ar fi existat, iar o dată cu
explozia ei ar trebui să dispară toate complexele noastre înalt culturaliste.
Dispariția scriitorilor realiști are și o explicație care ține de sociologia
literară: aceștia ar trebui să lupte astăzi cu medii mult mai bine adaptate
nevoii de realitate, ce rezultă din însăși morfologia analizatorilor noștri
iar televiziunea și cinematograful vor furniza întotdeauna un grad de realism
mult mai mare decît oricare dintre romane. Un roman în serial nu și-ar
mai găsi azi locul într-un cotidian de mare tiraj, nicăieri în lume, pentru
că nimeni n-ar mai avea răbdare să-l citească. Tendința în presa noastră
e dimpotrivă de a atrage în vîrtejul redacțiilor prozatori formați, care,
prin articole scrise într-un stil inconfundabil aduc o pată de culoare
în presa noastră asexuată și cenușie. Nici publicul romanului nu mai este
exclusiv feminin, în sensul definit de Thibaudet, iar diferențierea pe
sexe a cititorului e azi mult mai greu de trasat. Pentru a recîștiga spre
roman publicul pierdut romancierul tînăr ar trebui să utilizeze un ansamblu
de modalități de flatare a publicului, fără ca prin aceasta să transforme
opera într-un produs comercial. Soluția cehului Milan Kundera mi se pare
deocamdată cea mai productivă.
Destul despre romanul propriu-zis. Să privim în continuare instituțiile
care îi produc sau îi administrează pe scriitori. Din nefericire transplantul
uniunilor de creație sovietice peste Societatea Scriitorilor, ce se organizase
după modele occidentale și era afiliată la Pen-Clubul internațional, a
condus la o alterare a statutului scriitorului.Tradiția cafenelelor literare
a fost întreruptă iar boema literară românească, altă dată bine reprezentată,
a sfîrșit prin a fi reeducată pornind de la principiile pedagogice ale
lui Makarenko ce au culminat cu fenomenul Pitești. Ce explozie de ciudați
în epoca interbelică, de la Mateiu, Urmuz și Blecher pînă la un Bonciu
sau Dimitrie Stelaru, toți fiind boemi autentici, iar mai apoi ștafeta
a fost preluată de Leonid Dimov și amicul său Pîcă. Ultimul boem român,
un senior al suprarealismului european rămîne în ziua de azi Gellu Naum.
Aceeași boemă este acum formată dintr-o duzină de scriitori soioși, ce-și
etalează pijamalele vechi pe la cele mai elegante recepții și dintr-o pleiadă
de poeți alcoolici, palide umbre ale talentului de altădată. Ca tipuri
mentale scriitorii români sînt fie mituri de uz școlar (ex. Preda, Nichita,
Sorescu, Eminescu) fie niște cetățeni absolut normali, identificabili,
care-și duc copiii la grădiniță și cu care te întîlnești prin piață, fără
mari vicii și fără puterea de a face gesturi extreme și care încărunțesc
într-un mod mai mult sau mai puțin onorabil. Suprema formă de auto-distrugere
rămîne un cancer la ficat provocat de excesul de votcă. Scandalul manualelor
alternative demonstrează mentalitatea unora care cred că trebuie să mori
întîi pentru a figura într-un manual de liceu. Deși avem o literatură interesată
de teme ca moartea sau sinuciderea, avem parcă puțini sinucigași de geniu
(Urmuz, poate și Paul Celan). Moartea unui scriitor nu mai interesează
pe nimeni, nici măcar pe confrați. Nimeni, nici măcar istoricii literari
de meserie, nu se apropie cu suficientă atenție asupra biografiei lui de
om viu, îmbrăcat cu ștofă, ca să-l citez pe Nichita Stănescu.
Într-o bună zi criticii literari descoperă că acești scriitori pot
muri, apar cîteva articole cu chenar negru în gazetele literare dar viața
merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. O tragedie demnă
de stilul unui scriitor antic rămîne moartea oricărui mare artist. Dacă
literatura noastră a fost înzestrată din plin cu oameni talentați, i-a
fost dat tot ei să îngroape la vîrste prea tinere numeroase talente. Am
aflat cu stupoare în ziua în care scriam acest articol că unui dintre cei
mai rafinați critici ai generației optzeci, Radu G. Țeposu, a încetat din
viață în urma unui stupid accident de mașină. Cred că marii scriitori nu
ar trebui să învețe a muri vreodată.
A fi scriitor sau critic literar nu înseamnă numai a face parte dintr-una
din uniunile de creație existente sau a-ți măsura cu cotul raftul tău din
depozitul Bibliotecii Academiei, cum încerca odată un confrate mai bătrîior
să-mi explice, justificînd numărul mare de cărți prăfuite scrise de el,
din care o istorie a literaturii contemporane nu va reține probabil nici
una. A fi scriitor într-o țară săracă înseamnă a-ți trimite manuscrisele
pe la edituri de stat aflate de mult în pragul falimentului și a aștepta
ani de zile pe listele morții (americanii au un termen mult mai potrivit,
cel care îi definește pe condamnații la moarte, care așteaptă în închisori
să fie executați death-row). Anii trec, cărțile se adună în sertare,
le răsfoiești cu ciudă și ai senzația că n-au fost scrise de tine, ceva
din nebunia și tinerețea lor a murit în interiorul tău, îți cade părul
sau îți albește și te trezești la 45 de ani tot o tînără speranță a literaturii
noastre deși izvorul inspirației tale a secat demult, deși nu mai ești
atît de dinamic ca la douăzeci de ani. Am să cer ori de cîte ori voi avea
ocazia reorganizarea instituțională a breslei scriitoricești, operațiune
declanșată de ASPRO dar care ar trebui să continue în mod accelerat. Pînă
cînd sistemul editurilor nu va fi organizat după un model concurențial,
pînă nu apare și la noi instituția agentului literar, pînă cînd scriitorii
de valoare nu vor putea trăi din scrisul lor, pînă atunci literatura va
fi o preocupațiune doar pentru pasionați sau pentru vanitoși. Strigătul
de la război al Simonei Popescu ce e un ecou al apelurilor lui W. Gombrowicz
împotriva unei literaturi prăfuite și pîsloase, a unei literaturi unde
nu se întîmplă nimic, și cu care filiera brașoveană a fost într-un conflict
permanent și deschis, toate aceste luări de poziție nu au provocat nici
o reacție. Dacă după război și după schimbarea de regim s-au făcut tot
felul de experimente înființîndu-se Școala de literatură, care în loc
să dea scriitori supuși regimului a produs unul sau doi scriitori adevărați,
ulterior breasla a fost lăsată în pace iar tendința spre specializare și
profesionalizare a continuat. Acum Facultățile de Litere produc viitorii
filologi, și sînt șanse mari ca printre aceștia să apară și scriitorii.
Poate în viitor experimentele, împrumutate de la americani, ale cursurilor
de creative-writing, aplicate sporadic la București sau Brașov, ar trebui
introduse în programa universitară. Deși mulți dintre scriitori își adaugă
în titulatură particula profesioniști (exista la un moment dat un cenaclu
în București intitulat chiar Cerc de lecturi profesioniste deși comentariul
critic al participanților nu se ridica nici pînă la genunchiul broaștei)
singura generație de profesori de literatură, cu un meta-discurs critic
și cu o viziune clară a direcției în care merge literatura lor și literatura
română în general sînt scriitorii opteziciști. Ei au rezultat la rîndu-le
din mantaua unor profesori universitari ca Nicolae Manolescu, Ovid S.
Crohmălniceanu, Mircea Martin. Deși tinerii scriitori optzeciști s-au format
în plină dictatură comunistă, faptul că modelul liberal al continuei negocieri
a valorilor literare, estetice și chiar politice ce stătea drept fundament
cenaclului interbelic condus de E. Lovinescu a fost reactivat, a determinat
formarea unui spațiu al libertății de opinie, iar cînd acest teritoriu
magic n-a mai putut fi controlat a fost pur și simplu interzis. Faptul
că mulți dintre optzeciști ocupă acum catedre universitare, că au produs
deja o generație de discipoli tineri nu poate decît să ne bucure. După
Revoluție instituția cenaclului literar (mă refer în special la cenaclurile
Universității bucureștene pe care le-am frecventat asiduu) a încercat să
reînvie atmosfera de emulație spirituală din epoca imediat precedentă,
dar tinerii post-revoluționari s-au dovedit din ce în ce mai apatici, consecința
fiind că la mai bine de șapte ani de la înființare cenaclul Litere s-a
auto-dizolvat din lipsă de producțiuni literare valoroase. S-a creat însă
un nucleu bun de tineri scriitori, care, cu puțin noroc, ar putea schimba
unele nuanțe din prea încrîncenatul tablou al literaturii române. Singura
noastră soluție a fost din nou debutul colectiv, iar unii observatori au
semnalat asemănarea, mergînd pînă la macheta copertei, dintre Cinci și
Ferestre, dintre Aer cu diamante și Tablou de familie (nu pun în
discuție aici chestiunea valorii acestor antologii). Dar vorbind despre
aceste antologii în Intervalul brașovean, revista discursului intelectual
elevat, cu mesaj teoretic lucid și viu, mi se pare că n-aș face decît să-mi
pledez singur cauza și nu sînt un bun avocat pledant. Mult mai interesant
ar fi să pot avea puterea să observ cumva fenomenul din exterior, pentru
că un discurs critic atent și cinstit poate fi la fel de pertinent ca un
discurs poetic curat, fără greșeli majore. Debutul colectiv, în lipsa celui
individual, poate și el servi la ceva. În primul rînd îți faci prieteni
și dușmani în interiorul grupului mic al colegilor tăi de antologie. În
al doilea rînd îți apare numele prin ziare, lumea aude de tine, chiar atunci
cînd ești înjurat, pentru că întotdeauna înjurăturile vizează o entitate,
întregul grup, constituit de cele mai multe ori din motive de forță majoră
și mai puțin pe baza unor afinități elective. După ce cartea propriu-zisă
dispare din librării, cel mai adesea asemenea grupuri se destramă, fiecare
reîntorcîndu-se la preocupări individuale, la mașina de scris sau la computerul
propriu, fiecare se întoarce în sine, discută cu cărțile lui dragi și caută
varianta de literatură în care crede cu putere. Un scriitor care se îndoiește
măcar o clipă că iubește literatura nu are prea mari șanse de reușită.
Dar toate aceste mondenitățuri trec, lansările și criticile acerbe rămîn
în urmă și trebuie să te întorci la citatele din critica literară cu care
te lupți seminar de seminar, ce alcătuiesc formulele ritualizate pe care
unii studenți le repetă cu scopul de a obține nota zece, și implicit mult
vînata bursă. Cel mai greu în colaborarea ta cu studenții este să-i scoți
din clișee, să-i obligi să simtă și să gîndească ei înșiși. Dar dacă reușești
satisfacția nu poate fi reprodusă în cuvinte.
Deși nu e vizibilă la prima vedere, deși între diferitele tabere există
permanente fricțiuni colegiale, cred că între toți scriitorii, dar mai
ales între optzeciști, nouăzeciștii adevărați și noi, ultimii sosiți, prea
tineri pentru a fi scriitori și prea bătrîni pentu a fi debutanți, simțindu-ne
în literatură ca niște nou veniți care dăm buzna fără a fi poftiți dar
care am ajuns oricum prea tîrziu, ar trebui să existe o camaraderie mult
mai mare pentru că toate aceste ultime promoții nu sînt decît segmentele
unei singure generații în blugi. Deși există de multe ori elemente care
ne despart, deși sîntem de cele mai multe ori individualități sau insule
egolatre, privindu-ne unii pe alții ca pe niște ogari aflați în plină cursă,
într-o competiție continuă, cred cu tărie în importanța prieteniilor literare,
mult mai puternice decît găștile celor ce sînt organizați în jurul unor
interese personale, acele găști care au tendința de a acapara uneori spațiul
nostru literar și care trec în rîndul publicului drept fenomene literare.
Un asemenea pseudo-experiment se organizează de ceva timp pe banii contribuabilului
la Contemporanul, dar nimeni nu are curajul să semnaleze acest aspect.
Prieteniile literare provin dintr-o recunoaștere în celălalt a unei identități
profunde, din capacitatea de a vedea în celălalt un egal. Literatura, deși
pare un concept abstract, deși poate fi explicată în termenii receptorului
sau emițătorului prin complicate teorii semiotice, conține în traseul ei
spiritual și această permanentă preluare de ștafetă. Fără anii de ucenicie
la clasici, fără anii de ucenicie ante portas într-un cenaclu studențesc,
unde simularea literaturii se poate transforma uneori peste noapte în literatură
autentică, fără prietenia și sfatul colegilor noștri mai mari, optzeciști
sau nouăzeciști, a scriitorilor tineri și autentici, șansa de a înțelege
literatura adevărată e numai una virtuală, una pur teoretică. Debutul în
literatură nu este asigurat de prezența într-o simplă antologie sau de
apariția primului volum individual, deși acesta va fi consemnat, în cazul
în care are suficientă valoare, de toate istoriile literaturii. Debutul
într-o literatură oarecare înseamnă după mine asumarea unui statut profesional,
profesionalizarea și specializarea continuă a scrisului și căutarea în
tine însuți a acelui filon de autenticitate (ar putea fi făcută o comparație
între modul în care foloseau conceptul prozatorii noștri interbelici și
felul în care îl utilizează azi Simona Popescu, Gheorghe Crăciun sau Gombrowicz)
fără de care scrisul n-ar fi nicidecum o operațiune de șantier spiritual.
Dacă aș încerca să-i adun pe toți în scrisul cărora cred, pe ipocriții
scriitori, asemănători mie și frații mei în ale spiritului, i-aș grupa
sub umbrela încăpătoare a unui titlu inventat de Nicolae Manolescu: cred
în familia celor care știu și recunosc că toate cărțile au suflet. Nu
am nici un sfat de dat tinerilor mei învățăcei, nici fratelui meu mai mic,
cititorul, ce își strînge într-un colț la piept caietul cu poezii, necitite
încă de nimeni.
Pentru că titlul acestui articol a fost special construit ca să vă
inducă în eroare, eu nu intenționam decît să scriu un Pseudo-kinegetikos
sau Fals tratat pentru uzul ... debutanților. Cred că prietenii noștri
mai mici vor descoperi singuri traseul lor spiritual, pentru că a fi scriitor
nu înseamnă neapărat să te învîrți cu dezinvoltură în mediul literar, să
conduci sau să citești pe la cercuri de lecturi profesioniste, să publici
prin zecile de antologii generale ale literaturii române, proliferînd ca
ciupercile după ploaie, nu înseamnă să publici un număr de cărți pentru
a putea fi primit în Uniunea Scriitorilor ca să-ți poți petrece gratuit
vacanța pe litoralul Mării Negre sau să primești burse în străinătate.
Dragostea pentru literatură înseamnă să fugi departe de oameni, să te ascunzi
în birou, ca Diogene în butoiul său, să tremuri pentu fiecare vers șchiop
și pentru fiecare imagine inexpresivă dintr-o proză, să te doară suferința
celor din jurul tău, și să dai unor sentimente universal umane cămașa stilului
alb, lipsit de patetism, să vezi în jurul tău dansul realității caleidoscopice,
atît de greu de prins, fluiditatea ontologică a spectralei realități înconjurătoare
și toată această curgere, tot acest welt-schmerz, să te doară la modul
metafizic, eminescian, blagian sau proustian și să încerci să-i oprești
trecerea înghețînd timpul într-o poezie sau o pagină de roman. Sună cam
kitch-os, dar nu mi-a venit altă idee de final.
Sub aspectul imaginii sale exterioare tînărul scriitor poate încă să
opteze între aspectul jegos, bohemian, amestec de Ginsberg și Compendite,
mereu cu mintea întunecată de alcool sau de abuzul de droguri sau dimpotrivă
pentru imaginea scriitorului tînăr, activ, implicat în organizarea de simpozioane,
patron de editură sau de ziar, însoțit pretutindeni de atît de utilul telefon
celular, aceste două variante de a-și proiecta imaginea în spațiul mediatic
rămîn încă la latitudinea fiecăruia. Iar dacă peste potretul celui de-al
doilea se suprapune imaginea universitarului subțire cu atît mai bine.
Cred că primul model nu mai are șanse de reușită în viitor, și-mi este
de asemenea teamă că un scriitor de tip nou care nu va ști să îmblînzească
mediile nu va avea prea mare succes de public. Scriitorul de succes al
viitorului trebuie să fie mimetic, perfect adaptat supei culturale post-moderne,
sensibil la schimbările din spațiul literar ca o Mimosa pudica, de o
educație și o urbanitate fără reproș, un om al dialogului dar și un talentat
polemist, într-un cuvînt un om educat, rasat și capabil să reprezinte pe
intelectuali și să-și educe colaboratorii-studenți-ucenici.
La întrebarea pusă de dumneavoastră, privind intrarea în literatură,
iată, vă răspund direct, acceptînd provocarea, acum spre finalul acestui
articol: eu nu cred în consistența debutului, nici în importanța lui biologică,
acesta fiind un eveniment limitat în timp și în spațiu, un accident în
cariera unui tînăr scriitor, ci cred numai în realitatea vie a unui debut
continuu, pentru că, aidoma zonelor albe de pe hărțile vechi, au rămas
în continuare reviste literare unde vei putea debuta, sînt mereu genuri
noi în care îți poți încerca puterile iar fiecare articol în parte, fiecare
cronică publicată, fiecare nou roman apărut nu înseamnă decît o nouă oportunitate
pentru eternii debutanți care sînt scriitorii adevărați. În literatură,
așa cum nu lectura este importantă ci re-lectura, mult mai pertinent mi
se pare re-debutul. Pentru că o carieră de scriitori adevărați nu mi se
pare decît o infinită reiterare a debutului.