Intrarea în literatură
Iulian Băicuș
„Sfaturi pentru debutanți Și învățăcei, pritocite de un scriitor abia ieȘit din găoace“ sau „Infinita reiterare a debutului“
 

Nu există o singură rețetă de succes atunci cînd vine vorba fie despre tranziția economică dureroasă și continuă, sub neabătuta și înțeleapta conducere a FMI, fie despre debutul în literatură. Modelul propus de mitologia literară americană e acela al romancierului care trimite în plic închis manuscrise pe la toate casele editoriale mari din USA și pe care, după ce a epuizat toate șansele, ultimul plic îl anunță că vreun editor milos îi va publica romanul într-o populară colecție „paper-back“. Asemenea mituri sînt variantele benigne ale unui pururi naiv „vis american“ dar produsele școlii americane de literatură sînt absolut serioase de la deja clasicii Hemingway sau Faulkner pînă la contemporanii Salinger sau Pynchon. Marii romancieri au figurat și pe statele de plată hollywoodiene, nume ca Scott Fitzgerald, Dos Passos, Steinbeck, înscriindu-se în cartea de aur a scenariștilor celebri și bogați.
S-a demodat de multă vreme și tipul prozatorului format în redacțiile pline de fum ale gazetelor, cu cultură de enciclopedie ilustrată dar care a dat cîțiva scriitori excepționali, cum sînt atît de diferiții Caragiale și Mark Twain. Prozele scurte notate întîi pe manșetele albe de „diariști“ păstrează puțin din parfumul cotidianului și din limbuția gazetarilor iar în cazul special al autorului român ceva din geniala „trăncăneal㓠consumată în cafenele și berării, literare sau nu. Prozele scurte ale secolului trecut miros într-adevăr a cerneală tipografică și a zaț, dar și voluminoasele tomuri realiste (Balzac, Dickens sau Dostoievscki numărîndu-se printre corifei, iar la noi Liviu Rebreanu cu„Adam și Eva“) poartă în ele structura scrisului publicat întîi în gazetă. Cititorul modern descifrează cu un efort considerabil destinele eroilor închise între coperțile acestor conserve de timp, groase de sute de pagini, ce erau plătite autorilor cu cuvîntul. Romanul european, uităm adeseori această alianță importantă, a rezultat din îmbrăcarea în straie civilizate, burgheze a melodramaticelor mistere publicate în foileton la sfîrșitul veacului romantic, de autori ca Eugen Sue, Alexandre Dumas sau Paul Feval, adevăratele telenovele ale secolului trecut. Chiar în epoca ceaușistă tirajele unor asemenea romane depășeau cu mult orice „best-seller“ al prozatorilor români contemporani. Latino-americanii, cei ce au avut de suferit din pricina telenovelelor încă de pe vremea cînd acestea erau radiofonice, ne-au dat prin Llosa și Marquez două parodii atît de originale, mă refer la „Mătușa Julia și condeierul“ și „Dragostea în vremea holerei“, încît au transformat „tele-novelas“ în artă, iar soluția parodică rămîne singurul mod care ar putea salva genul de la o moarte prematură.
Prin parodie romancierul poate revizita toată copilăria romanului european iar ingenuitatea, „expresivitatea involuntar㓠a unor asemenea texte poate oferi cititorului „plezirul lecturii“ îndepărtat de decenii de convenție realistă. Parabola doamnelor din cele două loji teoretizată de Caragiale se poate transforma în citat paradigmatic al literaturii post-moderne așa cum s-a întîmplat deja cu celebrul citat al lui Umberto Eco din prefața romanului „Numele trandafirului“, un roman de mistere și de misterii, scris pentru cititorii sfîrșitului de secol XX.
Nenca Iancu scria literatură pentru doamnele care se găsesc în cele două loji — prima, cea care organiza saloane literare și avea abonament la Operă și cea de-a doua, cea care își cumpărase pianină mecanică și deși nu știa să cînte la pian își trecea degetele pe deasupra clapelor pentru a putea fi văzută din stradă interpretînd o partitură de Chopin, în timp ce servitoarea punea în mișcare arcul pianinei cu mari eforturi. Fără aceste „jocuri cu mai multe strategii“ cum inspirat le denumea cîndva criticul Florin Manolescu, literatura post-modernă n-ar fi existat, iar o dată cu explozia ei ar trebui să dispară toate complexele noastre înalt culturaliste. Dispariția scriitorilor realiști are și o explicație care ține de sociologia literară: aceștia ar trebui să lupte astăzi cu medii mult mai bine adaptate nevoii de realitate, ce rezultă din însăși morfologia analizatorilor noștri iar televiziunea și cinematograful vor furniza întotdeauna un grad de realism mult mai mare decît oricare dintre romane. Un roman în serial nu și-ar mai găsi azi locul într-un cotidian de mare tiraj, nicăieri în lume, pentru că nimeni n-ar mai avea răbdare să-l citească. Tendința în presa noastră e dimpotrivă de a atrage în vîrtejul redacțiilor prozatori formați, care, prin articole scrise într-un stil inconfundabil aduc o pată de culoare în presa noastră asexuată și cenușie. Nici publicul romanului nu mai este exclusiv feminin, în sensul definit de Thibaudet, iar diferențierea pe sexe a cititorului e azi mult mai greu de trasat. Pentru a recîștiga spre roman publicul pierdut romancierul tînăr ar trebui să utilizeze un ansamblu de modalități de flatare a publicului, fără ca prin aceasta să transforme opera într-un produs comercial. Soluția cehului Milan Kundera mi se pare deocamdată cea mai productivă.
Destul despre romanul propriu-zis. Să privim în continuare instituțiile care îi produc sau îi administrează pe scriitori. Din nefericire transplantul uniunilor de creație sovietice peste „Societatea Scriitorilor“, ce se organizase după modele occidentale și era afiliată la Pen-Clubul internațional, a condus la o alterare a statutului scriitorului.Tradiția cafenelelor literare a fost întreruptă iar „boema“ literară românească, altă dată bine reprezentată, a sfîrșit prin a fi reeducată pornind de la principiile pedagogice ale lui Makarenko ce au culminat cu fenomenul Pitești. Ce explozie de ciudați în epoca interbelică, de la Mateiu, Urmuz și Blecher pînă la un Bonciu sau Dimitrie Stelaru, toți fiind boemi autentici, iar mai apoi ștafeta a fost preluată de Leonid Dimov și amicul său Pîcă. Ultimul boem român, un senior al suprarealismului european rămîne în ziua de azi Gellu Naum. Aceeași boemă este acum formată dintr-o duzină de scriitori soioși, ce-și etalează pijamalele vechi pe la cele mai elegante recepții și dintr-o pleiadă de poeți alcoolici, palide umbre ale talentului de altădată. Ca tipuri mentale scriitorii români sînt fie mituri de uz școlar (ex. Preda, Nichita, Sorescu, Eminescu) fie niște cetățeni absolut normali, identificabili, care-și duc copiii la grădiniță și cu care te întîlnești prin piață, fără mari vicii și fără puterea de a face gesturi extreme și care încărunțesc într-un mod mai mult sau mai puțin onorabil. Suprema formă de auto-distrugere rămîne un cancer la ficat provocat de excesul de votcă. Scandalul manualelor alternative demonstrează mentalitatea unora care cred că trebuie să mori întîi pentru a figura într-un manual de liceu. Deși avem o literatură interesată de teme ca moartea sau sinuciderea, avem parcă puțini sinucigași de geniu (Urmuz, poate și Paul Celan). Moartea unui scriitor nu mai interesează pe nimeni, nici măcar pe confrați. Nimeni, nici măcar istoricii literari de meserie, nu se apropie cu suficientă atenție asupra biografiei lui de om viu, „îmbrăcat cu ștofă“, ca să-l citez pe Nichita Stănescu.
Într-o bună zi criticii literari descoperă că acești scriitori pot muri, apar cîteva articole cu chenar negru în gazetele literare dar viața merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. O tragedie demnă de stilul unui scriitor antic rămîne moartea oricărui mare artist. Dacă literatura noastră a fost înzestrată din plin cu oameni talentați, i-a fost dat tot ei să îngroape la vîrste prea tinere numeroase talente. Am aflat cu stupoare în ziua în care scriam acest articol că unui dintre cei mai rafinați critici ai generației optzeci, Radu G. Țeposu, a încetat din viață în urma unui stupid accident de mașină. Cred că marii scriitori nu ar trebui să învețe a muri vreodată.
A fi scriitor sau critic literar nu înseamnă numai a face parte dintr-una din uniunile de creație existente sau a-ți măsura cu cotul raftul tău din depozitul Bibliotecii Academiei, cum încerca odată un confrate mai bătrîior să-mi explice, justificînd numărul mare de cărți prăfuite scrise de el, din care o istorie a literaturii contemporane nu va reține probabil nici una. A fi scriitor într-o țară săracă înseamnă a-ți trimite manuscrisele pe la edituri de stat aflate de mult în pragul falimentului și a aștepta ani de zile pe listele morții (americanii au un termen mult mai potrivit, cel care îi definește pe condamnații la moarte, care așteaptă în închisori să fie executați — „death-row“). Anii trec, cărțile se adună în sertare, le răsfoiești cu ciudă și ai senzația că n-au fost scrise de tine, ceva din nebunia și tinerețea lor a murit în interiorul tău, îți cade părul sau îți albește și te trezești la 45 de ani tot o tînără speranță a literaturii noastre deși izvorul inspirației tale a secat demult, deși nu mai ești atît de dinamic ca la douăzeci de ani. Am să cer ori de cîte ori voi avea ocazia reorganizarea instituțională a breslei scriitoricești, operațiune declanșată de ASPRO dar care ar trebui să continue în mod accelerat. Pînă cînd sistemul editurilor nu va fi organizat după un model concurențial, pînă nu apare și la noi instituția agentului literar, pînă cînd scriitorii de valoare nu vor putea trăi din scrisul lor, pînă atunci literatura va fi o preocupațiune doar pentru pasionați sau pentru vanitoși. Strigătul de la război al Simonei Popescu ce e un ecou al apelurilor lui W. Gombrowicz împotriva unei literaturi prăfuite și pîsloase, a unei literaturi unde nu se întîmplă nimic, și cu care filiera brașoveană a fost într-un conflict permanent și deschis, toate aceste luări de poziție nu au provocat nici o reacție. Dacă după război și după schimbarea de regim s-au făcut tot felul de experimente înființîndu-se „Școala de literatură“, care în loc să dea scriitori supuși regimului a produs unul sau doi scriitori adevărați, ulterior breasla a fost lăsată în pace iar tendința spre specializare și profesionalizare a continuat. Acum Facultățile de Litere produc viitorii filologi, și sînt șanse mari ca printre aceștia să apară și scriitorii. Poate în viitor experimentele, împrumutate de la americani, ale cursurilor de „creative-writing“, aplicate sporadic la București sau Brașov, ar trebui introduse în programa universitară. Deși mulți dintre scriitori își adaugă în titulatură particula „profesioniști“ (exista la un moment dat un cenaclu în București intitulat chiar „Cerc de lecturi profesioniste“ deși comentariul critic al participanților nu se ridica nici pînă la genunchiul broaștei) singura generație de profesori de literatură, cu un meta-discurs critic și cu o viziune clară a direcției în care merge literatura lor și literatura română în general sînt scriitorii opteziciști. Ei au rezultat la rîndu-le din „mantaua“ unor profesori universitari ca Nicolae Manolescu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mircea Martin. Deși tinerii scriitori optzeciști s-au format în plină dictatură comunistă, faptul că modelul liberal al continuei negocieri a valorilor literare, estetice și chiar politice ce stătea drept fundament cenaclului interbelic condus de E. Lovinescu a fost reactivat, a determinat formarea unui spațiu al libertății de opinie, iar cînd acest teritoriu magic n-a mai putut fi controlat a fost pur și simplu interzis. Faptul că mulți dintre optzeciști ocupă acum catedre universitare, că au produs deja o generație de discipoli tineri nu poate decît să ne bucure. După Revoluție instituția cenaclului literar (mă refer în special la cenaclurile Universității bucureștene pe care le-am frecventat asiduu) a încercat să reînvie atmosfera de emulație spirituală din epoca imediat precedentă, dar tinerii post-revoluționari s-au dovedit din ce în ce mai apatici, consecința fiind că la mai bine de șapte ani de la înființare cenaclul „Litere“ s-a auto-dizolvat din lipsă de producțiuni literare valoroase. S-a creat însă un nucleu bun de tineri scriitori, care, cu puțin noroc, ar putea schimba unele nuanțe din prea încrîncenatul tablou al literaturii române. Singura noastră soluție a fost din nou debutul colectiv, iar unii observatori au semnalat asemănarea, mergînd pînă la macheta copertei, dintre „Cinci“ și „Ferestre“, dintre „Aer cu diamante“ și „Tablou de familie“ (nu pun în discuție aici chestiunea valorii acestor antologii). Dar vorbind despre aceste antologii în „Intervalul“ brașovean, revista discursului intelectual elevat, cu mesaj teoretic lucid și viu, mi se pare că n-aș face decît să-mi pledez singur cauza și nu sînt un bun avocat pledant. Mult mai interesant ar fi să pot avea puterea să observ cumva fenomenul din exterior, pentru că un discurs critic atent și cinstit poate fi la fel de pertinent ca un discurs poetic curat, fără greșeli majore. Debutul colectiv, în lipsa celui individual, poate și el servi la ceva. În primul rînd îți faci prieteni și dușmani în interiorul grupului mic al colegilor tăi de antologie. În al doilea rînd îți apare numele prin ziare, lumea aude de tine, chiar atunci cînd ești înjurat, pentru că întotdeauna înjurăturile vizează o entitate, întregul grup, constituit de cele mai multe ori din motive de forță majoră și mai puțin pe baza unor afinități elective. După ce cartea propriu-zisă dispare din librării, cel mai adesea asemenea grupuri se destramă, fiecare reîntorcîndu-se la preocupări individuale, la mașina de scris sau la computerul propriu, fiecare se întoarce în sine, discută cu cărțile lui dragi și caută varianta de literatură în care crede cu putere. Un scriitor care se îndoiește măcar o clipă că iubește literatura nu are prea mari șanse de reușită. Dar toate aceste mondenitățuri trec, lansările și criticile acerbe rămîn în urmă și trebuie să te întorci la citatele din critica literară cu care te lupți seminar de seminar, ce alcătuiesc formulele ritualizate pe care unii studenți le repetă cu scopul de a obține nota zece, și implicit mult vînata bursă. Cel mai greu în colaborarea ta cu studenții este să-i scoți din clișee, să-i obligi să simtă și să gîndească ei înșiși. Dar dacă reușești satisfacția nu poate fi reprodusă în cuvinte.
Deși nu e vizibilă la prima vedere, deși între diferitele tabere există permanente fricțiuni colegiale, cred că între toți scriitorii, dar mai ales între optzeciști, nouăzeciștii adevărați și noi, ultimii sosiți, prea tineri pentru a fi scriitori și prea bătrîni pentu a fi debutanți, simțindu-ne în literatură ca niște nou veniți care dăm buzna fără a fi poftiți dar care am ajuns oricum prea tîrziu, ar trebui să existe o camaraderie mult mai mare pentru că toate aceste ultime promoții nu sînt decît segmentele unei singure „generații în blugi“. Deși există de multe ori elemente care ne despart, deși sîntem de cele mai multe ori individualități sau insule egolatre, privindu-ne unii pe alții ca pe niște ogari aflați în plină cursă, într-o competiție continuă, cred cu tărie în importanța prieteniilor literare, mult mai puternice decît „găștile“ celor ce sînt organizați în jurul unor interese personale, acele găști care au tendința de a acapara uneori spațiul nostru literar și care trec în rîndul publicului drept fenomene literare. Un asemenea pseudo-experiment se organizează de ceva timp pe banii contribuabilului la „Contemporanul“, dar nimeni nu are curajul să semnaleze acest aspect. Prieteniile literare provin dintr-o recunoaștere în celălalt a unei identități profunde, din capacitatea de a vedea în celălalt un egal. Literatura, deși pare un concept abstract, deși poate fi explicată în termenii receptorului sau emițătorului prin complicate teorii semiotice, conține în traseul ei spiritual și această permanentă preluare de ștafetă. Fără anii de ucenicie la clasici, fără anii de ucenicie „ante portas“ într-un cenaclu studențesc, unde simularea literaturii se poate transforma uneori peste noapte în literatură autentică, fără prietenia și sfatul colegilor noștri mai mari, optzeciști sau nouăzeciști, a scriitorilor tineri și autentici, șansa de a înțelege literatura adevărată e numai una virtuală, una pur teoretică. Debutul în literatură nu este asigurat de prezența într-o simplă antologie sau de apariția primului volum individual, deși acesta va fi consemnat, în cazul în care are suficientă valoare, de toate istoriile literaturii. Debutul într-o literatură oarecare înseamnă după mine asumarea unui statut profesional, profesionalizarea și specializarea continuă a scrisului și căutarea în tine însuți a acelui filon de „autenticitate“ (ar putea fi făcută o comparație între modul în care foloseau conceptul prozatorii noștri interbelici și felul în care îl utilizează azi Simona Popescu, Gheorghe Crăciun sau Gombrowicz) fără de care scrisul n-ar fi nicidecum o operațiune de șantier spiritual. Dacă aș încerca să-i adun pe toți în scrisul cărora cred, pe ipocriții scriitori, asemănători mie și frații mei în ale spiritului, i-aș grupa sub umbrela încăpătoare a unui titlu inventat de Nicolae Manolescu: cred în familia celor care știu și recunosc că toate „cărțile au suflet“. Nu am nici un sfat de dat tinerilor mei învățăcei, nici fratelui meu mai mic, cititorul, ce își strînge într-un colț la piept caietul cu poezii, necitite încă de nimeni.
Pentru că titlul acestui articol a fost special construit ca să vă inducă în eroare, eu nu intenționam decît să scriu un „Pseudo-kinegetikos“ sau „Fals tratat pentru uzul ... debutanților“. Cred că prietenii noștri mai mici vor descoperi singuri traseul lor spiritual, pentru că a fi scriitor nu înseamnă neapărat să te învîrți cu dezinvoltură în mediul literar, să conduci sau să citești pe la cercuri de lecturi profesioniste, să publici prin zecile de antologii generale ale literaturii române, proliferînd ca ciupercile după ploaie, nu înseamnă să publici un număr de cărți pentru a putea fi primit în Uniunea Scriitorilor ca să-ți poți petrece gratuit vacanța pe litoralul Mării Negre sau să primești burse în străinătate. Dragostea pentru literatură înseamnă să fugi departe de oameni, să te ascunzi în birou, ca Diogene în butoiul său, să tremuri pentu fiecare vers șchiop și pentru fiecare imagine inexpresivă dintr-o proză, să te doară suferința celor din jurul tău, și să dai unor sentimente universal umane cămașa stilului alb, lipsit de patetism, să vezi în jurul tău dansul realității caleidoscopice, atît de greu de prins, fluiditatea ontologică a spectralei realități înconjurătoare și toată această curgere, tot acest „welt-schmerz“, să te doară la modul metafizic, eminescian, blagian sau proustian și să încerci să-i oprești trecerea înghețînd timpul într-o poezie sau o pagină de roman. Sună cam kitch-os, dar nu mi-a venit altă idee de final.
Sub aspectul imaginii sale exterioare tînărul scriitor poate încă să opteze între aspectul jegos, bohemian, amestec de Ginsberg și Compendite, mereu cu mintea întunecată de alcool sau de abuzul de droguri sau dimpotrivă pentru imaginea scriitorului tînăr, activ, implicat în organizarea de simpozioane, patron de editură sau de ziar, însoțit pretutindeni de atît de utilul telefon celular, aceste două variante de a-și proiecta imaginea în spațiul mediatic rămîn încă la latitudinea fiecăruia. Iar dacă peste potretul celui de-al doilea se suprapune imaginea universitarului subțire cu atît mai bine. Cred că primul model nu mai are șanse de reușită în viitor, și-mi este de asemenea teamă că un scriitor „de tip nou“ care nu va ști să îmblînzească mediile nu va avea prea mare succes de public. Scriitorul de succes al viitorului trebuie să fie mimetic, perfect adaptat supei culturale post-moderne, sensibil la schimbările din spațiul literar ca o „Mimosa pudica“, de o educație și o urbanitate fără reproș, un om al dialogului dar și un talentat polemist, într-un cuvînt un om educat, rasat și capabil să reprezinte pe intelectuali și să-și educe colaboratorii-studenți-ucenici.

La „întrebarea“ pusă de dumneavoastră, privind intrarea în literatură, iată, vă răspund direct, acceptînd provocarea, acum spre finalul acestui articol: eu nu cred în consistența debutului, nici în importanța lui biologică, acesta fiind un eveniment limitat în timp și în spațiu, un accident în cariera unui tînăr scriitor, ci cred numai în realitatea vie a unui debut continuu, pentru că, aidoma zonelor albe de pe hărțile vechi, au rămas în continuare reviste literare unde vei putea debuta, sînt mereu genuri noi în care îți poți încerca puterile iar fiecare articol în parte, fiecare cronică publicată, fiecare nou roman apărut nu înseamnă decît o nouă oportunitate pentru eternii debutanți care sînt scriitorii adevărați. În literatură, așa cum nu lectura este importantă ci re-lectura, mult mai pertinent mi se pare re-debutul. Pentru că o carieră de scriitori adevărați nu mi se pare decît o infinită reiterare a debutului.