Articolul domnului Cristian Preda, Decepția fecundă. Revoluție și democrație
în România post-comunistă publicat in ,,Interval mi-a atras atenția. Cu
voia cititorului voi ridica câteva probleme care ar putea fi încadrate
la categoria ,,obiecțiuni.
Mă opresc, în primul rând la afirmația că ,,revoluția
a fost prea neașteptată și, în același timp, prea obscură pentru
a fi domeniul rezervat al unei singure părți a corpului social, care să
facă din ea o referință inconturnabilă
și exclusivistă a propriei identități. Cu alte cuvinte, din
cauza caracterului său neașteptat, ea nu poate fi revendicată
de nici un grup social. În logica de mai sus, revoluțiile ar trebui să
aibă un caracter previzibil și să se producă prin negocieri între un grup
dominant și unul dominat. Există aici o presupoziție pozitivistă în esența
ei, și pe baza acestei legi de acoperire de tip ,,Hempel, s-ar identifica
abaterea, anume cazul românesc. Excepționalismul situației României iese
la iveală printr-un artificiu. Această atitudine pozitivist-normativă alimentează
o atitudine pedagogică față de procese sociale și față de conduita
diverșilor actori.
Există vreun model standard al revoluției? Oare nu sunt posibile și
revoluții care să se producă prin implozie și nu printr-o explozie susținută
de un grup social? Acesta este cazul țării noastre, dar nu numai. Modelul
teoretic al revoluției pe care domnul Preda îl are în minte este acela
al lui Marx. Pentru marxiști, revoluțiile se produc, în totalitate, în
spațiul public. Evident, în logica lui Marx această variabilă - sfera privată
- nu-și avea rostul devreme ce interesele unui individ se definesc
în raport cu poziția lui în sistem, care nu poate fi decât obiectivă, adică
publică. Numai că, și acest lucru constituie baza criticii olsoniene a
teoriei lui Marx, transferul de la poziție la interes nu se face automat,
ci se negociază. În plus, așa cum arată Timur Kuran, în sistemele totalitare
apare fenomenul de falsificare a preferințelor (1). Acestea sunt autentice
doar în spațiul privat, cu toate costurile pe care le suportă individul
în efortul lui de a-și reduce disonanța. Și cu toate că, în anii 80 fenomenul
se generalizează, costurile cele mai mari în reducerea disonanței le-au
plătit intelectualii umaniști, fapt ce explică, în bună măsură comportamentul
lor după 1989. Duplicitatea comportamentală îi permite individului ca,
în plan public, el să se afișeze în concordanță cu poziția sa ,,obiectivă
și această ,,obiectivare să constituie variabila pe care se bazează
puterea. Paradoxal, poziția domnului Preda este similară cu aceea
a oricărui activist care face confuzia între supunere și conformism:
și acestuia din urmă, revoluția i-ar fi apărut neașteptată, întrucât nu
exista nici un grup care să conteste sistemul. Caracterul neașteptat
al revoluției se datorează fenomenelor din spațiul privat. Ea nu
avea cum să devină domeniul rezervat al unui grup și este cât
se poate de logic ca ea să devină bun politic comun și, firesc,
chiar iluzia fiecărui individ. Tocmai ceea ce autorul articolului contestă.
Punctul 2 al textului conține referințe la relația dintre democrație
și revoluție. Este adevărat că cele două noțiuni erau cunoscute cu mult
înainte de 1989 sub forma ,,revoluției socialiste și a democrației socialiste
și că ele erau o probă a sfârșitului istoriei, întocmai cum s-a petrecut
și după 1990. Afirmând că ,, nu a existat idee mai nefericită decât aceea
de a înfățișa după 1989 publicului românesc democrația ca pe ultimul moment
din evoluția omenirii, autorul apreciază că acest fapt constituie sursa
frustrării în societatea postcomunistă, anume că s-ar produce o nefericită
suprapunere cu clișee ideologice ale unor apuse vremuri. Înainte de
a analiza această afirmație să ne întrebăm dacă problema este ceea
ce s-a afirmat sau distanța între ceea ce s-a afirmat si ceea ce s-a făcut
practic. Eroarea nu stă în definție, ci în sinceritatea celor care au dat
definiția, dacă tot suntem nemulțumiți de realitatea ce ne înconjoară.
Întrebare: noțiunile de ,,revoluție socialistă și de ,,democrație
socialistă au fost ele simple clișee ? Comunismul a reprezentat atât o
alternativă la modelul capitalist de organizare a vieții sociale cât și,
așa cum susține Dahrendorf, o metodă de introducere a procesului de dezvoltare(2).
Industrializarea a reprezentat atât un mijloc de realizare a dezvoltării
cât și unul de impunere a controlului și dominației. Întreprinderea socialistă
a îngemănat cei doi vectori.
Designul întreprinderii (în general, birocratic), orientat în
sus, pentru a răspunde unui scop unic impus, a corespuns atât unor cerințe
de organizare a dezvoltării cât și celor de control. Cum întreaga economie
era planificată, adică garanta un mediu lipsit de incertitudine, faptul
a venit în sprijinul acestui tip de design. Nu întâmplător majoritatea
organizațiilor economice au avut la bază premize tayloriste, în care persoana
apare ca un instrument de execuție și nu ca scop al organizației, fiind
un auxiliar al mașinii în executarea unor sarcini de producție.
Organizațiile economice, pe de altă parte, au avut semnificative misiuni
sociale: prin gestionarea unor resurse noneconomice (legate de locuințe,
sănătate, concedii, sport, petrecerea timpului liber, chiar de educație
și învățământ), ele și-au exercitat controlul dincolo de funcția pentru
care fuseseră proiectate, definind angajații ca oameni ai muncii în afara
spațiului muncii. Satisfacerea nevoilor generale ale omului era strâns
legată de procesul muncii. Ținerea prețurilor joase și lipsa șomajului
ele au materializat obiective sociale ale unei politici de obținere și
menținere a legitimității politice. Așa cum susține Daniel Barbu, civilizația
uzinei, în calitate de produs al creșterii economice și al migrației populației
dinspre mediul rural spre cel urban, instituie câmpul muncii ca domeniu
unic de validare socială a individului (3). Decapitalizarea constantă
și scăderea eficacității întreprinderilor au generat insuficiența bunurilor
pe piață.
Întreg acest proces a fost favorizat de o serie de factori. Ne rezumăm
la doi dintre ei: momentul istoric în care comunismul pătrunde în România,
care este definit printr-un anumit tip de dezvoltare. Ajungem astfel să
susținem ipoteza potrivit căreia comunismul a reprezentat, în cele din
urmă o opțiune istorică a unei mari părți a societății românești, legitim
interesată de schimbare, fapt care nu are însă nici o legătură cu un presupus
spirit colectivist la poporul român. Oferta politică a celor care au luat
puterea in 1945 a fost adecvată așteptărilor unor mari grupuri de oameni.
Nu vrem să spunem că factorul extern nu a jucat un rol important în derularea
evenimentelor, dar aproape jumătate din populația țării a fost beneficiară
directă sau indirectă a comunismului și l-a susținut (4). Atâta timp
cât comunismul a reușit să asigure o mobilitate socială ascendentă, în
procesul inițial al industrializării, el a fost considerat legitim. Compusă
din muncitori manuali, definiți de originea lor rurală, fără o cultură
politică a libertății, această populație a reprezentat baza socială ideală
a comunismului. La acest nivel s-a produs o coincidență a intereselor între
birocrație și angajați. Weber vorbește despre cele două tendințe ale birocrației:
prima, în
a-și promova propriile interese de grup și a doua, tendința oficialilor
în a-și trata funcția lor oficială din ceea ce este în mod substanțial
un punct de vedere utilitarist, în interesul bunăstării acelora aflați
sub autoritatea lor(5). Designul birocratic al organizațiilor economice
a răspuns atât nevoilor de control cât și celor de satisfacere a nevoilor
bazei sociale, cu precădere ale grupului muncitorilor manuali. A existat
o coerență internă între o tehnologie nonsofisticată, un mediu economic
relativ stabil, creat de planificare și un design organizațional de tip
birocratic. Modernizarea societății și nașterea capitalismului sunt
definite, așa cum arată Weber, de oraș și de urbanizare. Dacă orașul este
inclus de Weber în categoria fenomenelor ce exprimă o dominație nelegitimă,
în sensul că apare în afara regulilor sociale ale dominației legitime,
orașul socialist reprezintă tocmai o formă a dominației și dezvoltarea
sa se produce în condițiile dominației legitime. Dacă industrializarea
a reprezentat o opțiune a orașului, fenomenul urban fiind mai cuprinzător
decât cel industrial și anterior lui, de unde și capacitatea lui de a-și
impune regulile, orașul socialist este strâns legat de industrie. Mai mult,
funcțiile de administrare a teritoriului se definesc, în principal, prin
funcția economică și ele sunt supuse controlului politic și dominației
din partea unei instanțe din afara sa, la nivel central. Politica de ,,amplasare
raționala a forțelor de producție, stabilirea numărului de cetățeni ce
au dreptul de rezidență în oraș, modul de gestionare a resurselor energetice
și alimentare sunt toate exemple ale lipsei de autonomie a orașului socialist.
Acest oraș nu a putut genera culturi contestare iar stilurile de viață
alternative erau puține și fără impact social.
Într-un studiu cu privire la evoluția locurilor de muncă între 1950
și 1979 am identificat valoarea unghiului de similitudine de 11,38 grade,
în timp ce deviația unghiulară la nivelul populației ocupate era de 40,45
grade, într-un interval cuprins între 0 si 90 de grade. Prin urmare, structura
economică, din 1979, definită prin relațiile dintre ramuri de activitate
era aproape identică cu cea din 1950. Cu alte cuvinte, dislocările produse
asupra populației apte de muncă s-au realizat prin intermediul unor structuri
economice tradiționale. Acest fapt ilustrează cantonarea guvernanților
într-o filosofie politică de tip leninist, în condițiile în care industrializarea
ca model al dezvoltării fusese depășită, și care va produce o serie de
consecințe, din care enumăr două: mai întâi, că ea nu este generatoare
de bogăție, astfel că satisfacerea nevoilor fundamentale pentru oameni
devine o problemă socială, amenințând stabilitatea sistemului prin retragerea
legitimității chiar din partea grupului dominant, cel al muncitorilor manuali;
apoi, existența presiunilor pentru un loc de muncă, dar nu orice fel de
loc de muncă, din partea urmașilor celor ce au emigrat de la sat, educați
și culturalizați într-un alt spațiu și care aparțin unui vector demografic
semnificativ ca forță, acela al persoanelor născute după 1968.
Orașul din deceniul nouă nu mai este același cu orașul din deceniul
opt, cu toate că nimic din relația sa cu sistemul general nu se schimbase.
Există o vizibilă distanță, care crește cu timpul, între calitatea ofertei
sociale și nivelul de așteptare a unei populații din ce în mai bine pregătite,
și care se definește ca populație urbană, diferită de cultura muncitorească
a părinților, ce are alte tipuri de aspirații, și care se alătură frustrării
generale legate de micșorarea dramatică a îndreptățirilor (dreptul la muncă,
în principal).
De aici și natura diferită a nemulțumirilor sociale. Există nemulțumiri
atât ale cetățenilor cât și ale oamenilor muncii, care vor constitui,
ulterior, germenii conflictului social ce are la bază disputa între susținătorii
filosofiei liberale și cei ai democrației populare. Frustrările celor două
grupuri nu sunt similare și nici nu au evoluat în mod identic. Poate că
nicicând în istoria noastră muncitorii nu au obținut ce-au vrut ca în primăvara
lui 1990. Recompensele rapide și fără efort au generat o escaladă a așteptărilor
și, implicit, a conflictelor (există un model explicativ în lucrările
lui March și Simon). Micșorarea plăcintei sociale într-un ritm mai rapid
decât ajustarea așteptărilor a fost sursa conflictelor, într-o fază ulterioară.
Frustrarea intelectualilor are un cu totul alt conținut. Mai întâi, că
nu au reușit politic, nici în 1990 și nici în 1992. Capitalul lor ,,simbolic
a fost ulterior înglobat micului și marelui capital financiar. Deși învingători,
ca susținători ai culturii liberale, intelectualii-umaniști se văd reduși
ca importanță. Continua și vizibila micșorare a ,,plăcintei sociale după
1995 va apropia cele două grupuri, într-o contestare economică și
mai puțin ideologică.
Domnul Cristian Preda susține la punctul 5 al articolului că atunci
când oamenii s-au implicat în lupta împotriva dictaturii, ei au făcut-o
pe ideea unui ,,efort care trebuie răsplătit și acest lucru exprimă, în
general ,,o retorică a sacrificiului care cere o recompensă specială (
și care) este de bună seama marca unei iluzii. Mai întâi, că din punct
de vedere metodologic, este dificil în a identifica un anume tip de acțiune,
dacă este de scop (,,zweckrational) sau de valoare
(,, wertrational), pentru a nu mă opri decât la două din cele
expuse de Weber în ,,Economie și Societate. În afara unei abordări comprehensive
similare celei weberiene, suntem expuși la toate erorile si stereotipurile
induse de mecanismele de atribuire. Nu-mi este clar de ce ar fi trebuit
ca un tip acțiune să fie de un fel anume sau altul și, în general, mă îndoiesc
că metoda lui ,,ar fi trebuit are vreo relevanță. De altfel cred că am
realiza o simplificare nepermisă dacă vom continua să evităm luarea
în considerare a efectelor perverse, rezultate din compunerea acțiunilor.
S-ar cuveni să acceptăm ideea că motivația unei acțiuni nu rămâne aceeași
pe parcursul desfășurării ei, că oamenii interacționează iar acest fapt
generează modificări în comportamentul individual. Evident, că într-o
perspectivă pozitivistă nu există loc pentru un
răspuns care să satisfacă aceste obiecții. De aceea, pentru domnul
Preda revoluția ar fi trebuit să fie o formă de muncă patriotică. Un fundamentalism
de substanță care aduce aminte de trecut răzbate printre rânduri,
întrucât actorul pe care autorul îl are în vedere ar realiza numai
acțiuni orientate spre valoare și ele s-ar supune, așa cum am arătat, unei
legi de acoperire. În plus, prin utilizarea unei formule ce presupune subiectul
colectiv (,,românii), domnul Preda își asumă toate slăbiciunile ce derivă
din paradigma determinist-culturală pe care o îmbrățișează, căci, după
părerea noastră, propozițiile care încep cu ,,românii, ,, ungurii,
,,filipinezii etc reprezintă enunțuri cu ,,răspuns plătit, adică ideologice.
Ultimele capitole ale demersului se referă la ideea progresului politic
și a democrației în România , ,,în lipsa unei performanțe economice vizibile
(sic!). Teza nu este demonstrată ci doar ilustrată prin câteva exemple:
alternanța la putere, implantarea în România a tuturor familiilor europene
și stabilitatea politică. Să remarcăm că spațiile de definire pentru alternanță
și stabilitate se suprapun. Cât despre relația între democrație și prezența
familiilor europene este ea mai puternică decât aceea între economia socialistă
si FMI ? Mă întreb doar dacă nu ar fi fost mai important să fie stabiliți
alți indicatori ai progresului democrației legați de funcționarea statului
de drept, de capitalul civic, de moralitatea clasei politice etc. Credem
că separarea politicului de economic, doar pentru a nu apărea marxiști,
reprezintă o miză teoretică neproductivă și oarecum meschină, atâta timp
cât, în plan real, nu se produce această separare, iar întregul proces
de tranziție este marcat de lupta grupurilor politice pentru
cucerirea de teritorii economice. Evitarea unor asemenea referențiale este
însoțită de regretul pentru absența unei retorici a progresului. La ce
bun?
Și un ultim aspect. Deranjant în textul analizat este modul în care
autorul dorește să fie perceput. Minți foarte subtile au ignorat
lucruri pe care numai domnul Preda le-a văzut, alte lucruri au scăpat
chiar și celor mai subtili observatori, dar nu și domnului Preda. Departe
de mine credința că un lucru fără valoare se poate salva prin
umilință . Dar nu se poate salva nici prin aroganță. La cât de discutabil
este textul, un gram în plus de ,,autoreflexivitate a sinelui, cum ar
spune Giddens, nu ar fi stricat.
Note bibliografice:
1. Timur Kuran ,,The Inevitability of Future Revolutionary Surprises
in American Journal of Sociology, vol.100, nr.6, May 1995,
2. Ralf Dahrendorf Conflictul social modern-Eseu despre
politica libertății ed. Humanitas, 1990, pag.142
3. Daniel Barbu, Șapte teme de politică românească ed.Antet, 1997,
pag.58
4. Daniel Barbu-lucrarea citată, pag.58.
5. Max Weber- Economy and Society - An Outline of Interpretative Sociology
University of California Press, 1978, vol.I pag.225