Unda de Șoc
Ștefan Ungurean
Metafizica analizei politice sau despre revoluție ca muncă   patriotică
 
 
 
 

Articolul domnului Cristian Preda, Decepția fecundă. Revoluție și democrație în România post-comunistă publicat in ,,Interval” mi-a atras atenția. Cu voia cititorului voi ridica câteva probleme care ar putea fi încadrate la categoria ,,obiecțiuni”.
Mă   opresc, în primul rând la afirmația că   ,,revoluția a fost prea neașteptată și, în același timp, prea obscură   pentru a fi domeniul rezervat al unei singure părți a corpului social, care să   facă   din ea o referință   inconturnabilă   și exclusivistă   a propriei identități”. Cu alte cuvinte, din cauza caracterului său neașteptat, ea nu poate fi revendicată   de nici un grup social. În logica de mai sus, revoluțiile ar trebui să  aibă un caracter previzibil și să se producă prin negocieri între un grup dominant și unul dominat. Există aici o presupoziție pozitivistă în esența ei, și pe baza acestei legi de acoperire de tip ,,Hempel”, s-ar identifica abaterea, anume cazul românesc. Excepționalismul situației României iese la iveală printr-un artificiu. Această atitudine pozitivist-normativă alimentează o atitudine pedagogică  față de procese sociale și față de conduita diverșilor actori.
Există vreun model standard al revoluției? Oare nu sunt posibile și revoluții care să se producă prin implozie și nu printr-o explozie susținută  de un grup social? Acesta este cazul țării noastre, dar nu numai. Modelul teoretic al revoluției pe care domnul Preda îl are în minte este acela al lui Marx. Pentru marxiști, revoluțiile se produc, în totalitate, în spațiul public. Evident, în logica lui Marx această variabilă - sfera privată - nu-și avea rostul devreme ce  interesele unui individ se definesc în raport cu poziția lui în sistem, care nu poate fi decât obiectivă, adică publică. Numai că, și acest lucru constituie baza criticii olsoniene a teoriei lui Marx, transferul de la poziție la interes nu se face automat, ci se negociază. În plus, așa cum arată Timur Kuran, în sistemele totalitare apare fenomenul de falsificare a preferințelor (1). Acestea sunt autentice doar în spațiul privat, cu toate costurile pe care le suportă  individul în efortul lui de a-și reduce disonanța. Și cu toate că, în anii 80 fenomenul se generalizează, costurile cele mai mari în reducerea disonanței le-au plătit intelectualii umaniști, fapt ce explică, în bună măsură comportamentul lor după 1989. Duplicitatea comportamentală îi permite individului ca, în plan public, el să se afișeze în concordanță  cu poziția sa ,,obiectiv㠔 și această  ,,obiectivare” să constituie variabila pe care se bazează  puterea. Paradoxal, poziția domnului Preda este similară  cu aceea a oricărui activist care face confuzia între supunere  și conformism: și acestuia din urmă, revoluția i-ar fi apărut neașteptată, întrucât nu exista nici un grup care să  conteste sistemul. Caracterul neașteptat al revoluției se datorează  fenomenelor din spațiul privat. Ea nu avea cum să  devină  domeniul rezervat al unui grup și este cât se poate de logic ca ea să devină  bun politic comun și, firesc,  chiar iluzia fiecărui individ. Tocmai ceea ce autorul articolului contestă.
Punctul 2 al textului conține referințe la relația dintre democrație și revoluție. Este adevărat că cele două noțiuni erau cunoscute cu mult înainte de 1989 sub forma ,,revoluției socialiste” și a „democrației socialiste” și că ele erau o probă a sfârșitului istoriei, întocmai cum s-a petrecut și după 1990. Afirmând că ,, nu a existat idee mai nefericită decât aceea de a înfățișa după 1989 publicului românesc democrația ca pe ultimul moment din evoluția omenirii”, autorul apreciază că acest fapt constituie sursa frustrării în societatea postcomunistă, anume că s-ar produce o nefericită suprapunere cu clișee ideologice ale unor apuse vremuri. Înainte de  a analiza  această afirmație să ne întrebăm dacă problema este ceea ce s-a afirmat sau distanța între ceea ce s-a afirmat si ceea ce s-a făcut practic. Eroarea nu stă în definție, ci în sinceritatea celor care au dat definiția, dacă tot suntem nemulțumiți de realitatea ce ne înconjoară.
Întrebare: noțiunile de ,,revoluție socialist㔠și de ,,democrație socialist㔠au fost ele simple clișee ? Comunismul a reprezentat atât o alternativă la modelul capitalist de organizare a vieții sociale cât și, așa cum susține Dahrendorf, „o metodă de introducere a procesului de dezvoltare”(2). Industrializarea a reprezentat atât un mijloc de realizare a dezvoltării  cât și unul de impunere a controlului și dominației. Întreprinderea socialistă a îngemănat cei doi vectori.
Designul întreprinderii (în general,  birocratic), orientat în sus, pentru a răspunde unui scop unic impus, a corespuns atât unor cerințe de organizare a dezvoltării cât și celor de control. Cum întreaga economie era planificată, adică garanta un mediu lipsit de incertitudine, faptul a venit în sprijinul acestui tip de design. Nu întâmplător majoritatea organizațiilor economice au avut la bază premize tayloriste, în care persoana apare ca un instrument de execuție și nu ca scop al organizației, fiind un auxiliar al mașinii în executarea unor sarcini de producție.
Organizațiile economice, pe de altă parte, au avut semnificative misiuni sociale: prin gestionarea unor resurse noneconomice (legate de locuințe, sănătate, concedii, sport, petrecerea timpului liber, chiar de educație și învățământ), ele și-au exercitat controlul dincolo de funcția pentru care fuseseră proiectate, definind angajații ca “oameni ai muncii” în afara spațiului muncii. Satisfacerea nevoilor generale ale omului era strâns legată de procesul muncii. Ținerea prețurilor joase și lipsa șomajului ele au materializat obiective sociale ale unei politici de obținere și menținere a legitimității politice. Așa cum susține Daniel Barbu, „civilizația uzinei, în calitate de produs al creșterii economice și al migrației populației dinspre mediul rural spre cel urban, instituie “câmpul muncii” ca domeniu unic de validare socială a individului” (3). Decapitalizarea constantă și scăderea eficacității întreprinderilor au generat insuficiența bunurilor pe piață.
Întreg acest proces a fost favorizat de o serie de factori. Ne rezumăm la doi dintre ei: momentul istoric în care comunismul pătrunde în România, care este definit printr-un anumit tip de dezvoltare. Ajungem astfel să susținem ipoteza potrivit căreia comunismul a reprezentat, în cele din urmă o opțiune istorică a unei mari părți a societății românești, legitim interesată de schimbare, fapt care nu are însă nici o legătură cu un presupus spirit colectivist la poporul român. Oferta politică a celor care au luat puterea in 1945 a fost adecvată așteptărilor unor mari grupuri de oameni. Nu vrem să spunem că factorul extern nu a jucat un rol important în derularea evenimentelor, dar aproape jumătate din populația țării a fost beneficiară directă sau indirectă a comunismului și l-a susținut (4).  Atâta timp cât comunismul a reușit să asigure o mobilitate socială ascendentă, în procesul inițial al industrializării, el a fost considerat legitim. Compusă din muncitori manuali, definiți de originea  lor rurală, fără o cultură politică a libertății, această populație a reprezentat baza socială ideală  a comunismului. La acest nivel s-a produs o coincidență a intereselor între birocrație și angajați. Weber vorbește despre cele două tendințe ale birocrației: prima, în
a-și promova propriile interese de grup și a doua, “tendința oficialilor în a-și trata funcția lor oficială din ceea ce este în mod substanțial un punct de vedere utilitarist, în interesul bunăstării acelora aflați sub autoritatea lor”(5). Designul birocratic al organizațiilor economice a răspuns atât nevoilor de control cât și celor de satisfacere a nevoilor  bazei sociale, cu precădere ale grupului muncitorilor manuali. A existat o coerență internă între o tehnologie nonsofisticată, un mediu economic relativ stabil, creat de planificare și un design organizațional de tip birocratic. Modernizarea societății și nașterea capitalismului  sunt definite, așa cum arată Weber, de oraș și de urbanizare. Dacă orașul este inclus de Weber în categoria fenomenelor ce exprimă o dominație nelegitimă, în sensul că apare în afara regulilor sociale ale dominației legitime, orașul socialist reprezintă tocmai o formă a dominației și dezvoltarea sa se produce în condițiile dominației legitime. Dacă industrializarea a reprezentat o opțiune a orașului, fenomenul urban fiind mai cuprinzător decât cel industrial și anterior lui, de unde și capacitatea lui de a-și impune regulile, orașul socialist este strâns legat de industrie. Mai mult, funcțiile de administrare a teritoriului se definesc, în principal, prin funcția economică și ele sunt supuse controlului politic și dominației din partea unei instanțe din afara sa, la nivel central. Politica de ,,amplasare raționala a forțelor de producție”, stabilirea numărului de cetățeni ce au dreptul de rezidență în oraș, modul de gestionare a resurselor energetice și alimentare sunt toate exemple ale lipsei de autonomie a orașului socialist. Acest oraș nu a putut genera culturi contestare iar stilurile de viață alternative erau puține și fără impact social.
Într-un studiu cu privire la evoluția locurilor de muncă între 1950 și 1979 am identificat valoarea unghiului de similitudine de 11,38 grade, în timp ce deviația unghiulară la nivelul populației ocupate era de 40,45 grade, într-un interval cuprins între 0 si 90 de grade. Prin urmare, structura economică, din 1979, definită  prin relațiile dintre ramuri de activitate era aproape identică cu cea din 1950. Cu alte cuvinte, dislocările produse asupra populației apte de muncă s-au realizat prin intermediul unor structuri economice tradiționale. Acest fapt ilustrează cantonarea guvernanților într-o filosofie politică de tip leninist, în condițiile în care industrializarea ca model al dezvoltării fusese depășită, și care va produce o serie de consecințe, din care enumăr două: mai întâi, că ea nu este generatoare de bogăție, astfel că satisfacerea nevoilor fundamentale pentru oameni devine o problemă socială, amenințând stabilitatea sistemului prin retragerea legitimității chiar din partea grupului dominant, cel al muncitorilor manuali; apoi, existența presiunilor pentru un loc de muncă, dar nu orice fel de loc de muncă, din partea urmașilor celor ce au emigrat de la sat, educați și culturalizați într-un alt spațiu și care aparțin unui vector demografic semnificativ ca forță, acela al persoanelor născute după 1968.
Orașul din deceniul nouă nu mai este același cu orașul din deceniul opt, cu toate că nimic din relația sa cu sistemul general nu se schimbase. Există o vizibilă distanță, care crește cu timpul, între calitatea ofertei sociale și nivelul de așteptare a unei populații din ce în mai bine pregătite, și care se definește ca populație urbană, diferită de cultura muncitorească a părinților, ce are alte tipuri de aspirații, și care se alătură frustrării generale legate de micșorarea dramatică a îndreptățirilor (dreptul la muncă, în principal).
 De aici și natura diferită a nemulțumirilor sociale. Există nemulțumiri atât ale “cetățenilor” cât și ale “oamenilor  muncii”, care vor constitui, ulterior, germenii conflictului social ce are la bază disputa între susținătorii filosofiei liberale și cei ai democrației populare. Frustrările celor două grupuri nu sunt similare și nici nu au evoluat în mod identic. Poate că nicicând în istoria noastră muncitorii nu au obținut ce-au vrut ca în primăvara lui 1990. Recompensele rapide și fără efort au generat o escaladă a așteptărilor și, implicit, a conflictelor  (există un model explicativ în lucrările lui March și Simon). Micșorarea plăcintei sociale într-un ritm mai rapid decât ajustarea așteptărilor a fost sursa conflictelor, într-o fază ulterioară. Frustrarea intelectualilor are un cu totul alt conținut. Mai întâi, că nu au reușit politic, nici în 1990 și nici în 1992. Capitalul lor ,,simbolic” a fost ulterior înglobat micului și marelui capital financiar. Deși învingători, ca susținători ai culturii liberale, intelectualii-umaniști se văd reduși ca importanță. Continua și vizibila micșorare a ,,plăcintei sociale” după 1995 va apropia cele două grupuri,  într-o contestare economică și mai puțin ideologică.
Domnul Cristian Preda susține la punctul 5 al articolului că atunci când oamenii s-au implicat în lupta împotriva dictaturii, ei au făcut-o pe ideea unui ,,efort care trebuie răsplătit” și acest lucru exprimă, în general ,,o retorică a sacrificiului care cere o recompensă specială ( și care) este de bună seama marca unei iluzii”. Mai întâi, că din punct de vedere metodologic, este dificil în a identifica un anume tip de acțiune, dacă este de scop (,,zweckrational”) sau de valoare
(,, wertrational”), pentru a nu mă opri decât la două  din cele expuse de Weber în ,,Economie și Societate”. În afara unei abordări comprehensive similare celei weberiene, suntem expuși la toate erorile si stereotipurile induse de mecanismele de atribuire. Nu-mi este clar de ce ar fi trebuit ca un tip acțiune să fie de un fel anume sau altul și, în general, mă îndoiesc că metoda lui ,,ar fi trebuit” are vreo relevanță. De altfel cred că am realiza o simplificare nepermisă  dacă vom continua să evităm luarea în  considerare a efectelor perverse, rezultate din compunerea acțiunilor. S-ar cuveni să acceptăm ideea că motivația unei acțiuni nu rămâne aceeași pe parcursul desfășurării ei, că oamenii interacționează iar acest fapt generează modificări în comportamentul individual. Evident, că  într-o perspectivă  pozitivistă  nu există  loc pentru  un răspuns care să  satisfacă aceste obiecții. De aceea, pentru domnul Preda revoluția ar fi trebuit să fie o formă de muncă patriotică. Un fundamentalism de substanță care aduce  aminte de trecut răzbate printre rânduri, întrucât  actorul pe care autorul îl are în vedere ar realiza numai acțiuni orientate spre valoare și ele s-ar supune, așa cum am arătat, unei legi de acoperire. În plus, prin utilizarea unei formule ce presupune subiectul colectiv (,,românii”), domnul Preda își asumă toate slăbiciunile ce derivă din paradigma determinist-culturală pe care o îmbrățișează, căci, după părerea noastră, propozițiile  care încep cu ,,românii”, ,, ungurii”, ,,filipinezii” etc reprezintă enunțuri cu ,,răspuns plătit”, adică ideologice.
Ultimele capitole ale demersului se referă la ideea progresului politic și a democrației în România , ,,în lipsa unei performanțe economice vizibile” (sic!). Teza nu este demonstrată ci doar ilustrată prin câteva exemple: alternanța la putere, implantarea în România a tuturor familiilor europene și stabilitatea politică. Să remarcăm că spațiile de definire pentru alternanță și stabilitate se suprapun. Cât despre relația între democrație și prezența familiilor europene este ea mai puternică decât aceea între economia socialistă  si FMI ? Mă întreb doar dacă nu ar fi fost mai important să fie stabiliți alți indicatori ai progresului democrației legați de funcționarea statului de drept, de capitalul civic, de moralitatea clasei politice etc. Credem că separarea politicului de economic, doar pentru a nu apărea marxiști, reprezintă o miză teoretică neproductivă și oarecum meschină, atâta timp cât, în plan real, nu se produce această separare, iar întregul proces de tranziție este   marcat de lupta grupurilor politice pentru cucerirea de teritorii economice. Evitarea unor asemenea referențiale este însoțită de regretul pentru absența unei retorici a progresului. La ce bun?
 
Și un ultim aspect. Deranjant în textul analizat este modul în care autorul dorește să fie perceput.   Minți foarte subtile au ignorat lucruri pe care numai domnul Preda le-a văzut,  alte lucruri au scăpat chiar și celor mai subtili observatori, dar nu și domnului Preda. Departe de mine credința că  un lucru fără  valoare se poate salva prin umilință . Dar nu se poate salva nici prin aroganță. La cât de discutabil este textul, un gram în plus de ,,autoreflexivitate a sinelui”, cum ar spune Giddens,  nu ar fi stricat.
 

Note bibliografice:
1. Timur Kuran ,,The Inevitability of Future Revolutionary Surprises” in American Journal of Sociology, vol.100, nr.6, May 1995,
2.  Ralf Dahrendorf  „Conflictul social modern-Eseu despre politica libertății” ed. Humanitas, 1990, pag.142
3. Daniel Barbu, „Șapte teme de politică româneasc㔠ed.Antet, 1997, pag.58
4. Daniel Barbu-lucrarea citată, pag.58.
5. Max Weber- „Economy and Society - An Outline of Interpretative Sociology “ University of California Press, 1978, vol.I pag.225