Alienarea imaginii proprii la scriitorul român, după Revoluție, s-a
accentuat. Derutat de indulgențele acordate (indulgențe împărțite reciproc,
în numele principiilor uniformizării, cerute de postmodernismul democrației
originale, scrise de vreo zece ani în România, prin destructurare și subcultură),
care îi absolvă opera de morală și valoare, scriitorul român e în plină
evaluare a pierderii de sine. Evaziunea spiritului critic adaugă senzației
de sfârșit de lume sarea și piperul - că e chiar plăcut să deguști în
fața televizorului spiritul PRO (dominant, de o agresivitate penibilă,
în care amatorismul comentatorilor, muzica de cartier și filmele de consum
americane fac legea), în loc să deschizi o carte de literatură
Fac parte dintre cei sceptici, demoralizați de evoluția lucrurilor
la acest sfârșit de mileniu II. Parazitismul puternicilor zilei (minoritari,
de proastă calitate, inclusiv în cultură) și impostura lor, ca și cârdășia
subordonaților la perpetuarea confuziei, plus dezonoarea generală și pizma
majorității pe realizările mafiei cotidiene, ne-au adus unde suntem, la
porțile unui nou Ev Mediu
european. E chiar bătător la ochi ce se întâmplă,
timpul ciclic al miturilor vechi a ieșit iar la drumul mare în România
postcomunistă
E trist să vorbești azi de un istoric Ev Mediu autohton, cu totul neglorios
pentru intelectualul român. Intelectual în decadență, obosit, ajuns azi
iar la un capăt de drum
Ev Mediu care, pe teritoriul României de azi,
prin anii 1400 (în 1456-1457-1458 au venit la putere Vlad Țepeș în Țara
Românească, Ștefan cel Mare în Moldova și Matei Corvin, fiul lui Iancu
de Hunedoara, rege, în Ungaria), nu avea nici măcar idee de universitate
internațională sau, Doamne ferește, națională. Pe când Budapesta avea
universitate întemeiată în 1389 - la fel Cehia (cu universitate creată
la Praga în 1347 de papa Clement al VI-lea, la cererea împăratului Carol
al IV-lea; ea a fost prima universitate națională) și Polonia (universitate
la Cracovia, din 1364, înființată de Cazimir cel Mare), în cadrul Imperiului
Apusean. Că nu întâmplător aceste trei viitoare state din fostul lagăr
comunist sovietic au fost integrate în Uniunea Europeană și NATO
După
prăbușirea comunismului în România, ca un făcut, s-a așezat praful Evului
Mediu european peste noi. Azi putem vorbi liniștiți de apariția burgheziei
urbane, de puterea politică pusă în slujba forțelor economice, a intereselor
particulare, nu ale statului. După cum ni se pare normal ca puternicii
zilei să fie slujiți de funcționari de partidă sau curteni, care obțin
astfel, la rândul lor, bogăție și prestigiu. O Putere în care se strecoară
oamenii noi, datorită favorurilor. Îndeosebi intelectualul fără coloană
vertebrală fiind favorizat de soartă în acest sens. Se merge orbește în
întâmpinarea onorurilor. Se înmulțesc aberant cei care obișnuiesc să plece
genunchiul. Au reapărut protectorii (de care depinzi), ca și binefăcătorii
și mecenații
Nu există nici un raport între costul vieții și remunerație.
Acum se constituie considerabile averi, apar castele și se adoptă un mod
de viață nobil (ei, îmbogățiții tranziției, dau petreceri publice). Cetățenii
de vază sunt escortați de câte cinci oameni (bodyguarzi), Dumnezeu încetează
să mai fie măsura tuturor lucrurilor. Atotputernicia și liberul arbitru
elitei politice, sociale și culturale justifică și legitimează voința
de putere. Binele și răul nu se mai exclud, răul e preferat, se face apologia
ignoranței și curentul anti-intelectualist ia proporții până și în rândul
umaniștilor (al celor care caută protecția celor mari, funcții, bogății
materiale). Se revine la mistică. Sfera politică e eliberată de autoritatea
moralei. Concepția pozitivistă a vieții sociale duce la dreptul divin al
ordinii instituite (așa a vrut Dumnezeu să se întâmple, să fac parte din
clasa puternicilor). Mai mult, a devenit presantă tendința care acceptă
sfârșitul ideii de unitate, se acceptă federalismul, separatismul, autonomia
teritorială. Se adoptă particularismul Evului mediu european, la nivelul
breslelor, și opoziția etnică a minorităților ia amploare (descoperind
sentimentul național, conștiente de identitatea lor)
Pe de altă parte,
intelectualul umanist (cu posibilități) își construiește vilă la țară,
unde se retrage de la oraș să scrie și să gândească, să-și găsească răgazul,
să-și redescopere omul interior al Sf. Bernard în singurătate, să slujească
mai bine Puterea, cu o anume devoțiune (fie ea și doar puterea divină,
fără legătură cu puterea pământească). Un umanist medieval care-și pune
aceleași probleme ca un creator de azi din România: ce raporturi există
între cuvânt, concept, ființă
Într-o țară în care scolastica renașterii
postcomuniste se hrănește cu texte imitate.
Parafrazând, românii de azi se urcă pe umerii Evului mediu european
(nu autohton) să vadă mai departe.
Servitutea celuilalt a dat naștere grupurilor dominante, după Revoluție,
grupuri care au știut să folosească instrumentele eliberării. Grupuri
dominante care nu și-au bătut capul cu schimbările de conștiință postcomuniste
(adevărat schizoidism contemporan în țările eliberate de comunism), ci
și-au văzut de umplerea sacilor în căruță. Au apărut tiranii economiei
de piață: pe de o parte, particulari îmbogățiți peste noapte, care detestă
cultura nerentabilă, și pe de altă parte lideri în instituțiile fundamentale
ale statului, corupți de putere, care nu dau bani culturii de la bugetul
satului, lipsiți de clarviziune (neînțelegând că în cultură se investesc
banii cel mai sigur, cultura asigurând perenitate identității românești).
La Boétié avea dreptate: Tiranul ar fi neputincios dacă n-ar fi slujit
de dorința omului de a fi sclav. Românul de rând având, îndeosebi, această
dorință, de a se lăsa umilit și de a pleca, nedemn, capul, să nu i-l taie
sabia, când te aștepți mai puțin
La români este un cult al supunerii
în fața Puterii - mai ales în rândul deștepților națiunii, intelectuali
cu ștaif
Instinctul de dominație, tentația puterii, fac din cei de la
Putere niște frustrați care uită de cauza comună a culturii române, să
mă refer expres la pilda temei noastre, și-și servesc propriile interese.
Azi (ca și ieri, în Evul Mediu european, desigur), când banul și dorința
de bunăstare joacă în ierarhia valorilor un rol central. Când cultura
de consum (în expansiune) a devenit un câmp de luptă pentru prestigiu de
o zi, în care rivalitățile pentru putere dau măsura totalitarismului de
gândire (totalitarism dependent de putere).
Puterea în cultură, în România? În Ministerul Culturii, instituție
de stat? Sau în Uniunea Scriitorilor (și celelalte uniuni de creație),
independentă? Sau puterea de la masa de scris a fiecăruia, de acasă?
Puterea presiunilor elitiste? Puterea se manifestă pretutindeni, toți creatorii
sunt mari și tari, personalități publice, nu doar genii neînțelese
N-are
rost să mă lungesc, să iau pe rând miniștrii culturii de la Revoluție până
azi și să-i înjur pe românește pentru prostie și rea-credință. Voi face
aici referință la un caz de nouă ordine de gândire (mai în glumă, mai
în serios, a regăsirii sensului) - întâmplarea scoțându-mi la vedere, chiar
în ziua în care scriu acest text, un ziar de dinainte de alegerile din
1996, care au adus schimbarea. Ziar (Adevărul din 10 februarie 1996)
în care e publicat un interviu cu Laurențiu Ulici, președinte al Uniunii
Scriitorilor - pe vremea când nu fusese înființat Partidul Alternativa
Românei (partid al uniunilor de creație, reunite anume, să apere în Parlament,
cică, interesele creatorilor români, rămași ultimii oameni) și nu intrase
în Convenția Democrată. Interviu intitulat Se făcea că eram ministrul
Culturii
Vă redau, de curiozitate, întrebarea (formulată de Cornel Radu
Costantinescu) și răspunsul lui Laurențiu Ulici (dat pe când nu visa că
o să fie senator în numele Uniunii Scriitorilor, câteva luni mai târziu,
pentru patru ani):
- Domnule Laurențiu Ulici, la sfârșitul anului trecut (1995) ați avut
o întâlnire, alături de alți președinți ai uniunilor de creație și membrii
guvernului, cu președintele Ion Iliescu, pe tema culturii care, s-a constatat,
într-un senin consens, o lună merge suportabil, unsprezece dezastruos.
Atunci, la întâlnire, ați povestit președintelui un vis, la care se făcea
că vă numise ministrul Culturii. Vreți să ne relatați visul? - Nu e prea
interesant și nici nu prea era vis. Să-i zicem, o proiecție mentală administrativă.
Pentru care, nu vă ascund, făcusem lungi și temeinice cercetări statistice
în vederea argumentării că un minister al culturii, cum există astăzi la
noi, este inutil și chiar dăunător. Și că, implicit, o altă structură s-ar
vădi funcțională și stimulativă
Urmarea, o știți - senatorul Laurențiu
Ulici mai are un an din mandatul de senator și de președinte al Uniunii
Scriitorilor (și lider al Uniunii Forțelor de Dreapta): ați auzit să fi
făcut ceva domnia sa pentru scriitorul român în Parlament? Sau pentru cultura
română? Să fi desființat măcar Ministerul Culturii, care i se părea în
februarie 1996 inutil și chiar dăunător? Nici pomeneală - Ministerul
Culturii a devenit o placă turnantă a afacerilor nomenclaturii culturale
apărute după alegerile din 1996, bineînțeles, pusă să servească noua clientelă
politică
Adică, Laurențiu Ulici a dat și el de gustul puterii în cultură
Nu mai continui, Laurențiu Ulici face și el parte dintre grupurile dominante,
care-și impun convenții, sisteme, reprezentări și valori, care-și fac propagandă
Conștientizarea contradicțiilor și conflictelor dintre dominanți și dominați
nu rezolvă ruptura. Doar revenirea la spiritul critic îl mai poate salva
pe Laurențiu Ulici din precaritatea ontologică (să rămân în parametrii
formației sale filozofice) în care se complace, furat de politică și afaceri
în zona mediocrității sociale. Zonă a Evului Mediu european, vai.
Puterea în cultura noastră oficială, dominantă, are coduri prestabilite,
fără soluții de ieșire din criză (criză a depersonalizării și înstrăinării):
ea e trecătoare, asemenea personalităților care o reprezintă la un moment
dat. Dar mai e și puterea valorii autentice în cultura unui popor, puterea
conștiinței artistice alternative, care duce steagul asumării propriului
destin - ea dă sens proceselor de diferențiere reală și experimentelor
culturale