Puterea în cultură
Liviu Ioan Stoiciu
Români urcați azi pe umerii Evului Mediu european

Alienarea imaginii proprii la scriitorul român, după Revoluție, s-a accentuat. Derutat de indulgențele acordate (indulgențe împărțite reciproc, în numele principiilor uniformizării, cerute de postmodernismul “democrației originale”, scrise de vreo zece ani în România, prin destructurare și subcultură), care îi absolvă opera de morală și valoare, scriitorul român e în plină evaluare a pierderii de sine. Evaziunea spiritului critic adaugă senzației de sfârșit de lume “sarea și piperul” - că e chiar plăcut să deguști în fața televizorului “spiritul PRO” (dominant, de o agresivitate penibilă, în care amatorismul comentatorilor, “muzica de cartier” și filmele de consum americane fac legea), în loc să deschizi o carte de literatură…
Fac parte dintre cei sceptici, demoralizați de “evoluția lucrurilor” la acest sfârșit de mileniu II. Parazitismul puternicilor zilei (minoritari, de proastă calitate, inclusiv în cultură) și impostura lor, ca și cârdășia subordonaților la perpetuarea confuziei, plus dezonoarea generală și pizma majorității pe realizările mafiei cotidiene, ne-au adus unde suntem, la porțile unui nou Ev Mediu… european. E chiar bătător la ochi ce se întâmplă, timpul ciclic al miturilor vechi a ieșit iar la drumul mare în România postcomunistă…
E trist să vorbești azi de un istoric Ev Mediu autohton, cu totul neglorios pentru intelectualul român. Intelectual în decadență, obosit, ajuns azi iar la un capăt de drum… Ev Mediu care, pe teritoriul României de azi, prin anii 1400 (în 1456-1457-1458 au venit la putere Vlad Țepeș în Țara Românească, Ștefan cel Mare în Moldova și Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, rege, în Ungaria), nu avea nici măcar idee de universitate “internațional㔠sau, Doamne ferește, “națională”. Pe când Budapesta avea universitate întemeiată în 1389 - la fel Cehia (cu universitate creată la Praga în 1347 de papa Clement al VI-lea, la cererea împăratului Carol al IV-lea; ea a fost prima universitate “națională”) și Polonia (universitate la Cracovia, din 1364, înființată de Cazimir cel Mare), în cadrul Imperiului Apusean. Că nu întâmplător aceste trei viitoare state din fostul lagăr comunist sovietic au fost integrate în Uniunea Europeană și NATO… După prăbușirea comunismului în România, ca un făcut, s-a așezat praful Evului Mediu european peste noi. Azi putem vorbi liniștiți de apariția “burgheziei urbane”, de puterea politică pusă în slujba “forțelor economice”, a intereselor particulare, nu ale statului. După cum ni se pare normal ca puternicii zilei să fie slujiți de “funcționari de partid㔠sau curteni, care obțin astfel, la rândul lor, bogăție și prestigiu. O Putere în care se strecoar㠓oamenii noi”, datorită favorurilor. Îndeosebi intelectualul fără coloană vertebrală fiind favorizat de soartă în acest sens. Se merge orbește în întâmpinarea onorurilor. Se înmulțesc aberant “cei care obișnuiesc să plece genunchiul”. Au reapărut protectorii (de care depinzi), ca și binefăcătorii și mecenații… Nu există nici un raport între costul vieții și remunerație. Acum se constituie considerabile averi, apar castele și se adoptă un mod de viață nobil (ei, îmbogățiții tranziției, dau petreceri publice). “Cetățenii de vaz㔠sunt escortați de câte cinci oameni (bodyguarzi), Dumnezeu încetează să mai fie măsura tuturor lucrurilor. Atotputernicia și liberul arbitru “elitei” politice, sociale și culturale justifică și legitimeaz㠓voința de putere”. Binele și răul nu se mai exclud, răul e preferat, se face apologia ignoranței și curentul anti-intelectualist ia proporții până și în rândul “umaniștilor” (al celor care caută protecția celor mari, funcții, bogății materiale). Se revine la mistică. Sfera politică e eliberată de autoritatea moralei. Concepția pozitivistă a vieții sociale duce la dreptul divin al ordinii instituite (“așa a vrut Dumnezeu să se întâmple, să fac parte din clasa puternicilor”). Mai mult, a devenit presantă tendința care acceptă sfârșitul ideii de unitate, se acceptă federalismul, separatismul, autonomia teritorială. Se adopt㠓particularismul” Evului mediu european, la nivelul breslelor, și opoziția etnică a minorităților ia amploare (descoperind “sentimentul național”, conștiente de identitatea lor)… Pe de altă parte, intelectualul “umanist” (cu posibilități) își construiește vilă la țară, unde se retrage de la oraș să scrie și să gândească, “să-și găsească răgazul”, să-și redescopere “omul interior al Sf. Bernard” în singurătate, să slujească mai bine Puterea, cu o anume devoțiune (fie ea și doar puterea divină, fără legătură cu puterea pământească). Un “umanist medieval” care-și pune aceleași probleme ca un creator de azi din România: ce raporturi există între cuvânt, concept, ființă… Într-o țară în care “scolastica” renașterii postcomuniste se hrănește cu texte imitate.
Parafrazând, românii de azi se urcă pe umerii Evului mediu european (nu autohton) să vadă mai departe.
“Servitutea celuilalt” a dat naștere grupurilor dominante, după Revoluție, grupuri care au știut să foloseasc㠓instrumentele eliberării”. Grupuri dominante care nu și-au bătut capul cu schimbările de conștiință postcomuniste (adevărat schizoidism contemporan în țările eliberate de comunism), ci și-au văzut de umplerea sacilor în căruță. Au apărut tiranii economiei de piață: pe de o parte, particulari îmbogățiți peste noapte, care detest㠓cultura nerentabilă”, și pe de altă parte lideri în instituțiile fundamentale ale statului, corupți de putere, care nu dau bani culturii de la bugetul satului, lipsiți de clarviziune (neînțelegând că în cultură se investesc banii cel mai sigur, cultura asigurând perenitate identității românești). La Boétié avea dreptate: “Tiranul ar fi neputincios dacă n-ar fi slujit de dorința omului de a fi sclav”. Românul de rând având, îndeosebi, această dorință, de a se lăsa umilit și de a pleca, nedemn, capul, să nu i-l taie sabia, când te aștepți mai puțin… La români este un “cult al supunerii” în fața Puterii - mai ales în rândul “deștepților națiunii”, intelectuali cu ștaif… Instinctul de dominație, tentația puterii, fac din cei de la Putere niște frustrați care uită de cauza comună a culturii române, să mă refer expres la pilda temei noastre, și-și servesc propriile interese. Azi (ca și ieri, în Evul Mediu european, desigur), când “banul și dorința de bunăstare joacă în ierarhia valorilor un rol central”. Când cultura de consum (în expansiune) a devenit un câmp de luptă pentru prestigiu de o zi, în care rivalitățile pentru putere dau măsura “totalitarismului de gândire” (totalitarism dependent de putere).
Puterea în cultură, în România? În Ministerul Culturii, instituție de stat? Sau în Uniunea Scriitorilor (și celelalte uniuni de creație), “independentă”? Sau puterea de la masa de scris a fiecăruia, de acasă? Puterea presiunilor elitiste? Puterea se manifestă pretutindeni, toți creatorii sunt mari și tari, personalități publice, nu doar genii neînțelese… N-are rost să mă lungesc, să iau pe rând miniștrii culturii de la Revoluție până azi și să-i înjur pe românește pentru prostie și rea-credință. Voi face aici referință la un caz de “nouă ordine de gândire” (mai în glumă, mai în serios, a regăsirii sensului) - întâmplarea scoțându-mi la vedere, chiar în ziua în care scriu acest text, un ziar de dinainte de alegerile din 1996, “care au adus schimbarea”. Ziar (“Adevărul” din 10 februarie 1996) în care e publicat un interviu cu Laurențiu Ulici, președinte al Uniunii Scriitorilor - pe vremea când nu fusese înființat Partidul Alternativa Românei (partid al uniunilor de creație, reunite anume, să apere în Parlament, cică, interesele creatorilor români, rămași ultimii oameni) și nu intrase în Convenția Democrată. Interviu intitulat “Se făcea că eram ministrul Culturii”… Vă redau, de curiozitate, întrebarea (formulată de Cornel Radu Costantinescu) și răspunsul lui Laurențiu Ulici (dat pe când nu visa că o să fie senator în numele Uniunii Scriitorilor, câteva luni mai târziu, pentru patru ani): “
- Domnule Laurențiu Ulici, la sfârșitul anului trecut (1995) ați avut o întâlnire, alături de alți președinți ai uniunilor de creație și membrii guvernului, cu președintele Ion Iliescu, pe tema culturii care, s-a constatat, într-un senin consens, o lună merge suportabil, unsprezece dezastruos. Atunci, la întâlnire, ați povestit președintelui un vis, la care se făcea că vă numise ministrul Culturii. Vreți să ne relatați visul? - Nu e prea interesant și nici nu prea era vis. Să-i zicem, o proiecție mentală administrativă. Pentru care, nu vă ascund, făcusem lungi și temeinice cercetări statistice în vederea argumentării că un minister al culturii, cum există astăzi la noi, este inutil și chiar dăunător. Și că, implicit, o altă structură s-ar vădi funcțională și stimulativ㔅 Urmarea, o știți - senatorul Laurențiu Ulici mai are un an din mandatul de senator și de președinte al Uniunii Scriitorilor (și lider al Uniunii Forțelor de Dreapta): ați auzit să fi făcut ceva domnia sa pentru scriitorul român în Parlament? Sau pentru cultura română? Să fi desființat măcar Ministerul Culturii, care i se părea în februarie 1996 “inutil și chiar dăunător”? Nici pomeneală - Ministerul Culturii a devenit o placă turnantă a afacerilor nomenclaturii culturale apărute după alegerile din 1996, bineînțeles, pusă să servească noua clientelă politică… Adică, Laurențiu Ulici a dat și el de gustul “puterii în cultur㔅 Nu mai continui, Laurențiu Ulici face și el parte dintre grupurile dominante, care-și impun convenții, sisteme, reprezentări și valori, care-și fac propagandă… Conștientizarea contradicțiilor și conflictelor dintre dominanți și dominați nu rezolvă ruptura. Doar revenirea la spiritul critic îl mai poate salva pe Laurențiu Ulici din “precaritatea ontologic㔠(să rămân în parametrii formației sale filozofice) în care se complace, furat de politică și afaceri în “zona mediocrității sociale”. Zonă a Evului Mediu european, vai.
Puterea în cultura noastră oficială, dominantă, are coduri prestabilite, fără soluții de ieșire din criză (criză a depersonalizării și înstrăinării): ea e trecătoare, asemenea personalităților care o reprezintă la un moment dat. Dar mai e și puterea valorii autentice în cultura unui popor, “puterea conștiinței artistice alternative”, care duce steagul asumării propriului destin - ea dă sens proceselor de diferențiere reală și experimentelor culturale…