Am pornit, în însemnările noastre, de la ideea de bun simţ că îmbolnăvirea limbajului e de la sine înţeleasă într-o societate bolnavă. Numai în condiţii de normalitate socială, comunicarea între oameni se bazează pe reciprocitate şi transparenţă. Or, trăind într-o lume alienată, a dedublării şi scindării conştiinţelor, cum a fost comunismul, criza profundă de realitate, nemaiîntîlnită vreodată, a dus la o criză la fel de profundă a limbajului şi, implicit, a discursului cultural. Planul puterii era să culpabilizeze individul până la totala dezumanizare, să facă din fiecare un complice - fie şi prin tăcere - la crime şi abuzuri de tot felul. În edenul totalitarist, regimul i-ar fi vrut pe toţi egali, ignoranţi şi laşi - cu atât mai mult, pe intelectuali şi pe oamenii de creaţie. Singura libertate admisă (de fapt, impusă la ordin) era libertatea de a aclama şi aplauda. În aceste condiţii, nu-i rămânea scriitorului român şi intelectualului, în general, decât să se refugieze în discursul subversiv. Când totul trebuie ascuns, nu există o altă cale de a spune, totuşi, adevărul, de a transforma suferinţa în conştiinţă. Problema este că discursul ilicit este şi el marcat de aceleaşi tare ale limbajului comun anatemizat.
 Pentru noi, figura emblematică a acestei tragedii rămâne scriitorul, omul care scrie şi gîndeşte dintr-o necesitate interioară. El s-a confruntat, în totalitarism, cu cea mai cruntă poliţie: poliţia cuvintelor. Niciodată nu s-a scris în literatura română atât de complicat: într-un fel, încrederea în forţa subversivă a cuvântului scris devenise ea însăşi o boală, una dintre cele mai cumplite obsesii, fiindcă ducea, implicit, şi la o pierdere de substanţă (îndeosebi în textele prozatorilor). S-a crezut că suferinţa provocată de trezirea prin cuvânt aduce de la sine denunţarea uitării ce a acoperit-o, acuzând totodată urma desfigurărilor istorice pe care viaţa însăşi le suferise. Din păcate, omul hipnotizat de frică este uşor de anihilat psihic şi moral. Literatura s-a opus cât a putut acestui dezastru, dar disputa era inegală. Nu numai că nu s-a reuşit culpabilizarea puterii, dar, la un moment dat, paranoia puterii a găsit ea însăşi un spaţiu prielnic de manifestare în câmpul culturii. Tema puterii devenise una din temele obsedante ale prozatorilor şi dramaturgilor, în timp ce în administraţie şi în instituţiile culturale s-au exercitat destule forme de dictat, uneori la nivelul cel mai primitiv. Prin contaminare, personajele incriminate în lumea imaginară a literaturii începuseră să semene tot mai mult cu figuri binecunoscute din comunitatea scriitoricească. Experienţa scrisului a suferit, în felul acesta, cea mai umilitoare înfrângere.
Chiar şi azi se întâmpină mari dificultăţi în a vindeca, într-un fel sau altul, canalele comunicării şi receptării artistice. Ar fi nevoie de scrieri puternice care să impresioneze prin potenţialul lor profund omenesc, revelând nu numai o faţă sau alta a procesualităţii istorice, dar şi posibilitatea unei terapii împotriva suferinţei şi refulării. Un consens bazat doar pe complicitate poate fi un fals consens, în timp ce adevăratul consens, în cadrul unui discurs normal, se bazează pe acordul moral de conştiinţă.
Ne izbim însă - şi ne vom izbi mereu - de dubla condiţie, blestemată, de obedient şi disident a artistului (creatorului) în societate, inclusiv în societatea post-totalitară: societate în care legătura organică a culturii cu instituţiile ce o tutelează este, încă, un fapt politic. Asta înseamnă, precizează un sociolog (Regis Debray), că exerciţiul gândirii şi al creaţiei tinde să fie totuna cu exerciţiul autorităţii. Mai mult, orice producere şi difuzare de cunoaştere se articulează, în societatea modernă, ca o producere şi difuzare de putere. De unde paradoxul, tragic în esenţă, că participarea artistului la această stare de lucruri înseamnă de fapt supunere, chiar şi când el se revoltă. Iată, mai pe larg, o descriere a Inchiziţiei culturale (în fond, eterne), în viziunea aceluiaşi sociolog: "În inchiziţie procedurile sunt bisericeşti iar penalităţile statale: tribunalul ecleziastic... îl predă pe eretic braţului secular. Inamicii credinţei sunt automat inamicii puterii civile. Prin ce mister? Pentru simplul motiv că unitatea religiei asigură unitatea creştinătăţii şi că fiecare principat se menţine doar prin osatura ecleziastică. Cine atentează la unitatea spirituală a credinţei atentează la coeziunea puterii civile. Cum spunem astăzi, la siguranţa statului. În aceste condiţii, nu este posibilă o producţie intelectuală fără organizarea simultană a unei poliţii intelectuale - corpul producătorilor tinde să se confunde cu cel al cenzorilor. În Occident, primii ideologi organizaţi au fost teologii. Prima poliţie a ideilor a fost deci poliţia credinţei. Clericul s-a născut ca  agent de poliţie. ŤPoliţiať: cuvântul datează din 1250, apogeul puterii clericale.
Poliţistul este şi el un ministru. Adică servitor. Ceea ce nu este o dezonoare ci o meserie. În epocă chiar o înaltă demnitate: cea de ofiţer, scutier, şambelan sau secretar. Grea sarcină de purtat." (R. Debray, Le scribe. Genese du politique, Paris, Grasset, 1980)
Conotaţiile acestui lung pasaj reprodus de noi sunt cât se poate de grăitoare. Cu puţin efort, le vom regăsi şi în analiza unor stadii mai evoluate şi mai apropiate de cultura ultimelor decenii. Pe de altă parte, atomizarea şi mai cu seamă însingurarea condiţiei umane, în lumea modernă (cu atât mai mult în sistemul concentraţionar), au dus la fragmentarea, aproape schizoidă, a discursului. Inclusiv a celui literar. La aceasta se adăuga încă un aspect: societatea însăşi suferea de o acută criză de legitimare. În termenii teoriei lui Jürgen Habermas, criza era (şi este, de fapt, şi acum) stratificată: la nivelul sistemului economic este criza de "valori consumabile"; la nivelul sistemului administrativ este criza de "motivaţii generalizate" (ţinând seama de faptul că în "societatea administrată" politica ia forma dispunerii de persoane, aşa cum tehnica e forma însăşi a dispunerii de obiecte); în sfârşit, la nivelul sistemului sociocultural - şi acesta ne interesează în mod special - este "criza de sens". De altfel, insistă Habermas, se observă în timp o deplasare a manifestării crizei dinspre sistemul economic şi cel administrativ spre sistemul sociocultural. Acesta din urmă nu mai produce suficiente motivaţii pentru politica existentă la un moment dat şi, în perspectivă, nici pentru schimbările care se preconizează. Un motiv în plus pentru a afirma primatul factorului uman, privit în strânsă corelaţie cu sfera "acţiunii comunicative" practice, bazate pe norme şi valori, şi al cărei mediu firesc de materializare este limba.
Vrem să spunem că maladiile discursului, la care ne referim, sunt de natură mai mult ontologică. Este extrem de dificil să prindem sensul originar al unor procese de gândire şi creaţie care sunt rezultatul unei uriaşe decantări sociale desfăşurate de-a lungul timpului. Fără stocaj de valori nu există acumulare de semne şi deci nici cultură, dar nici coduri de transmitere a acestor semne. Habermas are, în multe privinţe, dreptate. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de origine, cu atât lucrurile se complică pe parcurs. Creşterea endogenă a cunoaşterii şi culturii duce la o autonomizare, desigur relativă, a discursului cultural propriu-zis. Totodată, sporeşte considerabil tensiunea dintre cultură şi putere, pe măsură ce se adună toate aceste efecte ale crizei iar falia se adânceşte. (Fireşte, nu e vorba de o criză a creativităţii, ci doar de o slăbire a funcţiei integratoare a culturii în cadrul sistemului.) Greu de spus cine pe cine învinge. Pe moment, cultura se supune, chiar cu preţul unor distorsionări sinucigaşe, autorităţii agresive exercitate de la nivelul structurilor de putere în stat (nu neapărat în statul poliţienesc). În timpul lung al istoriei, însă, ultimul cuvânt aparţine întotdeauna culturii.
Ar fi fost de aşteptat ca în societatea noastră (într-un moment de condensare istorică), după vidul de putere rămas după dictatură, disputa să se tranşeze fără echivoc în favoarea culturii. N-a fost aşa, după cum nici atomizarea scenei politice româneşti n-a influenţat în sens pozitiv relaţiile de putere. Şi cum răul vine tot din interior, adeseori preocupărilor creatoare li s-au substituit din nou ambiţii politice şi, implicit, ambiţii de putere. Tentaţia puterii, la intelectuali, e în continuare destul de puternică şi, la urma urmei, firească (ţinând seama că acum li se oferă şi opţiunea alegerii). Numai că aderând la structurile politice constituite, în fapt le şi legitimează, deşi nu toate merită să fie legitimate. Într-o societate pragmatică, intelectualii, în ciuda libertăţii de care dispun, nu pot ţine pasul cu politicienii de profesie, de regulă fiind primii sacrificaţi (dacă jocurile de culise o cer). Menirea lor ar fi - cum se repetă până la obsesie în ultima vreme - să introducă eticul în politic. Curată utopie. Şanse mai mari au tehnocraţii, dar idealul unei meritocraţii reale este departe de a se împlini, chiar şi într-o societate democratică şi pluralistă. Puterea e preocupată, întâi de toate, de propriul ei confort intern. La polul opus, tendinţa e de repliere într-un spaţiu al contraculturii, într-un underground elitist, receptat de simţul comun ca anarhic. Contracultura obişnuieşte să reacţioneaze la eşecul ei politic mutând accentul de pe transformarea societăţii pe transformarea individului, orientându-se după liniile gândirii utopice. Niciodată eşecul politic al unei mişcări contestatare, pornind de la premise culturale, nu e total. Dimpotrivă, aceasta se transformă într-o colectivitate - e drept, mai restrânsă, dar "mai dogmatic constituită de o minoritate care-şi păstrează cu înverşunare credinţele cu ajutorul unor ritualuri şi al unei percepţii selective a lumii" (H. P. Dreitzer). Aşa e, bunăoară, situaţia grupurilor de influenţă (care sunt grupuri depolitizate ale contraculturii), tot mai elitiste şi de aceea, la rândul lor, contestate. În domeniul culturii inegalitatea rămâne extremă. Departe de a fi locul ideal al armoniei şi al liberei comunicări, contracultura e un spaţiu al conflictelor de orientare normativă. Mult mai tolerantă este puterea cu subculturile de tot felul, uşor de digerat şi manipulat. Oricâtă rezistenţă ar opune culturii dominante, subculturile nu pun niciodată în pericol supremaţia acesteia.
În zilele noastre, culturii nu i-ar rămâne decât şansa unei noi înregimentări, fie că o face direct sau mascat. Deocamdată, după cum se petrec lucrurile, raportul dintre putere şi cultură este unul tensionat, marcat de numeroase frustrări şi deziluzii. Maladiile discursului nu dispar nici ele, ci se adâncesc: doar că inhibiţiile fac loc exhibiţionismului şi, pe alocuri, unei transparenţe de-a dreptul dezamăgitoare. La toate acestea se adaugă un nou conflict, acela dintre succes şi valoare, caracteristic societăţii de consum spre care ne îndreptăm. Eliberate de ideologie, de latura ei mistificatoare, contracultura şi cultura oficială nu sunt separate, ci se află într-un raport constitutiv de interdependenţă. Contracultura reprezintă partea avansată (avangarda, spre exemplu), dar o pândeşte mereu pericolul de a fi recuperată de cultura industrială "de serie" (în "era reproductibilităţii artei" de care vorbea Adorno). Totodată ea riscă să se izoleze în negaţie şi "să supraevalueze represiunea culturală şi să cadă într-un individualism romantic şi reacţionar".
Tendinţa de fond însă - într-un scenariu global integrator - e de a face din centrele de cultură centre de putere şi de decizie politică. Asta, în virtutea principiului enunţat mai înainte, după care orice producere şi difuzare de cunoaştere se articulează, în societatea modernă, ca o producere şi difuzare de putere. Sistemul nu se poate dispensa de cultură, acesta având nevoie - cum sublinia Habermas - de o legitimare din ce în ce mai solidă. După cum orice stocare de valori şi de cunoaştere generează putere. În varianta cea mai optimistă, cultura s-ar vedea aptă să înlocuiască funcţia socială a religiei - "mai indicată să realizeze integrarea permanentă şi nobilă a tuturor în sistem".