Un interviu de Andrei Bodiu
Andrei Bodiu: Dragă Bogdane, crezi că se poate vorbi despre relații
de putere" în cultură?
Ion Bogdan Lefter: Firește că da. Și încă de mai multe tipuri, cu mai
multe sensuri. În primul rînd și privind lucrurile la suprafață, aș spune
că se regăsesc și în cîmpul cultural structurile cele mai generale de funcționare
ale oricărui domeniu socio-profesional, ale - în fond - oricărei comunități.
Între ele - elemente de organizare formală sau informală, ierarhii oficiale
și alternative, vedete și lideri, raporturi de toate felurile între oameni:
lucruri care pot fi interpretate - pentru că sînt și așa ceva - drept relații
de putere.
Într-un sens mai focalizat, așa-zicînd specific", există în lumea
culturii centre tradiționale de putere, distribuite într-o tipologie destul
de diversă. Cele mai vizibile sînt instituțiile propriu-zise, formale,
fie ele de stat sau independente: ministerele din domeniu (al culturii
și al educației), ramificațiile lor teritoriale (inspectoratele județene
sau municipale și tot restul structurilor subordonate), universitățile,
Academia Română, institutele de cercetare cu profiluri culturale, muzeele,
teatrele, filarmonicele, posturile de radio și de televiziune, agențiile
de copyright și de impresariat, casele de producție audio și/sau video,
ziarele și revistele, editurile, fundațiile cu scop de promovare și finanțare
de programe culturale etc. etc. Sînt - apoi - instituțiile de tip asociativ,
mai extinse ori mai restrînse: societățile de artiști care au funcționat
pînă în 1947, apoi uniunile de creație, apoi, după 1990, alte asociații
profesionale sau de schimb cultural, grupări, fundații înființate pentru
atragerea de fonduri necesare pentru editarea unor publicații sau pentru
omagierea unor autori dispăruți. Toate aceste forme de coagulare instituțională
a cîmpului cultural - și cele care se mai pot adăuga - sînt un fel de noduri
de rețea" în jurul cărora se articulează viața intelectuală și artistică
națională. Ele însele centre de putere, care mai vînjoase, care mai plăpînde,
își exercită autoritatea în special prin conducătorii lor, cu atît mai
importanți cu cît au la dispoziție mai ample spații de manevră, mai substanțiale
fonduri, mai eficiente pîrghii de influență.
Există - în fine - și centre de putere informale, mai puternice - uneori
- decît toate celelalte. Unele sînt individuale, altele colective. De pildă
- marile persoanlități, liderii de opinie, criticii și comentatorii culturali
recunoscuți, adică acele persoane care pot contribui pe cont propriu la
modelarea ierarhiilor artistice, pot orienta prin intervențiile lor dezbaterile
publice, pot interveni în favoarea unor tineri cărora le pot marca decisiv
carierele. După cum există și colectivități neorganizate efectiv dar care
acționează ca atare, participînd la impunerea unor idei sau atitudini,
la facerea și desfacerea de prestigii. Ne referim de obicei la ele sub
numele generic de lume literară și artistică": medii ale elitelor intelectuale,
zonale sau naționale, grupări de generație, cercuri boeme, cenacluri și
altele. Bîrfa și zvonistica de specialitate" tot aici trebuie trecute.
Rolul lor e uneori mai important decît am crede.
Pentru completarea unui atare inventar improvizat - destul de lung
și așa! - ar fi nevoie de instrumente sociologice serioase. Nu e locul
aici și acum. Ce vreau să spun cu enumerarea atîtor tipuri de centre de
putere este că tema nu e deloc simplă. Pe de o parte, am senzația că mulți
actori ai scenei noastre culturale continuă să fie excesiv de formaliști":
îi impresionează instituțiile concrete și funcțiile, ocupanții de scaune".
Simțindu-se puternici", aceștia din urmă se comportă adeseori în consecință
și cad fără să știe în ridicol. Pe de altă parte, înțelegerea diversității
tipologice pe care am încercat să o desfac în evantai ar trebui să ne conducă
înspre o viziune mai subtilă asupra cîmpului cultural, căci - în fond -
nu e vorba despre un domeniu care să poată fi coordonat dintr-un centru
localizabil: e un spațiu cu mult mai mult decît trei dimensiuni, încît
legile sale de funcționare sînt mult mai complicate. Nu i se poate aplica
o politică anume, ca unei societăți sau unei economii. Nu poate fi guvernat
de lideri investiți cu putere executivă. Cine crede că reușește așa ceva
se înșeală și nu face decît să etaleze o fanfaronadă. Cu formula inspirată
a unui sociolog, în joc e o economie a bunurilor simbolice", adică a unor
valori care - în ultimă instanță - ignoră intervențiile administrative.
Relațiile de putere despre care vorbim sînt - atunci - raporturi esențialmente
diferite de cele din politica propriu-zisă și din viața obișnuită. E vorba
mai degrabă despre o rețea de conexiuni structurante, despre complicate
dinamici interne, despre forme multiple de modelare a valorilor intelectuale
și artistice, a prestigiilor, a ierarhiilor, a tradiției, a simbolisticilor
intelectuale și naționale etc.
Pe scurt, așa s-au complicat toate în postmodernitate încît nici puterea
culturală nu mai e ce-a fost!
A.B.: Există o politică literară"? Care ar fi deosebirile dintre politica
literară" care se făcea înainte de 1989 și cea care se face după revoluție?
I.B.L.: După cum se știe, înainte de 1989 n-a existat o singură politică
literară (și lucrul e valabil pentru toate compartimentele creative). Chiar
și într-un sistem totalitar, menținut sub controlul culturnicilor" regimului,
cu cenzură și fără instituții independente, s-au putut manifesta opțiuni
și interese diferite. Vorbesc - desigur - despre anii '60-'80. Înainte,
în proletcultismul etapei de instalare a comunismului, politica literară,
cea culturală, în genere, a fost într-adevăr unică, strictă: cine nu i
s-a conformat n-a putut să se exprime public. Penalizările au mers de la
simpla interdicție la detenție și exterminare. După aceea, cînd regimul
s-a liberalizat" cît-de-cît, cîmpul intelectual și creativ s-a diversificat
foarte mult, mai întîi cu voie de la poliție", apoi împotriva autorităților,
care doriseră să încurajeze apariția unei culturi noi", pe care sistemul
să și-o asume, nu și a unei contra-culturi cu aspirații de independență.
A fost un joc de-a șoarecele și pisica: periculos, complicat, amestecat,
adeseori confuz. Istoria lui rămîne să fie descîlcită și analizată de-aici
încolo.
Prin urmare, se vorbește de obicei despre existența de-a lungul acelor
circa două decenii și jumătate a două politici literare: una oficială,
a Partidului Comunist, care a încercat în continuare să-și impună preceptele
propagandistice pe căi administrative, dar nu și cu mijloacele dur-represive
din anii proletcultismului; și alta a comunității literare și intelectuale,
care și-a elaborat în anii '60-'80 propriile criterii de evaluare și propriile
ierarhii, purtînd campanii ofensive și - în același timp - organizînd pe
mai multe linii sistemul defensiv al rezistenței prin cultură". Dincolo
de aceste date generale se pot recupera oricîte nuanțe dacă luăm în considerare
- pe de o parte - fluctuațiile și inovațiile propagandei oficiale și -
de cealaltă - ramificațiile lumii literare, labirinticele ei relații interne,
programele explicite sau mai degrabă implicite ale unor personalități și
grupuri emblematice. Dar, pînă la un punct, modelul bipolar al celor două
politici culturale a funcționat și poate furniza un cadru suficient și
eficient pentru analiză.
Ce s-a întîmplat de la acel punct încolo ține de istoria generației
noastre literare și constituie o temă nu numai nediscutată, dar cred că
în mare măsură efectiv neînțeleasă, nepercepută ca atare. Mulți nu înțeleg
nici astăzi că atunci, în jurul lui 1980, n-a apărut - pur și simplu -
un nou val" de scriitori, artiști, intelectuali tineri. S-a întîmplat
ceva mult mai important, și anume a început și în cultura română procesul
de retragere a modernității, de-acum istoricizate, din zona centrală a
scenei, locul ei fiind luat de postmodernitate. Fenomenul a antrenat modificări
profunde de mentalitate, de viziune asupra lumii și asupra actului creativ.
Subsecvent - reordonări ale reperelor istorice și ale ierarhiilor valorice,
restructurări ale limbajelor artistice și așa mai departe. Schimbare majoră
de modele culturale: de la un curent mare la altul, de la un ciclu istoric
la altul. Am tot vorbit și am tot scris despre asta, am explicat, am purtat
campanii, am susținut dueluri între les anciens et les modernes" (ghici
de partea cui?!). Parcurgem acum o perioadă ciudată, în care dominația
așa-zicînd naturală" a postmodernismului e acompaniată de agonia prelungită
a unui neo-modernism căzut în ridicol dar încă tenace și încă destul de
bine organizat în rețele de interese de toate felurile.
Revenind acum la termenii întrebării pe care mi-ai pus-o, aș spune
că încă de atunci, de la început, din jurul lui 1980, modelul celor două
politici culturale despre care am vorbit, cea oficială și cea alternativă,
a încetat să mai fie funcțional. Într-un sens mai general, mai abstract,
mai teoretic, se știe că modernitatea s-a constituit pe o logică specifică,
pe bipolarități, în timp ce postmodernitatea e o epocă a pluralităților,
a multiplicităților. Evident că, în condițiile politice din ce în ce mai
rigide ale anilor '80, schimbarea n-a putut fi destul de transparentă,
nu s-a putut traduce firesc într-o remodelare amplă a cîmpului cultural
românesc, inclusiv a politicilor lui definitorii. Aparent, nimic nu s-a
schimbat în ultimul deceniu de comunism: mentalitățile care dominaseră
anii '60-'70 au rămas active, iar confruntarea bipolară dintre oficialitate
și lumea artistică a continuat în aceleași tipare. Neînțelegînd ce se întîmplă
de fapt, ambele părți au tratat noua generație" ca pe un element de continuitate:
zone-cheie ale mediului literar și mai ales ale criticii de autoritate
alternativă" au susținut-o, în timp ce responsabilii culturali au încercat
să-i bareze afirmarea, și unii, și alții crezînd că noul val" venea să
întărească" cu trupe noi orientarea neo-modernistă care se contrapunea
celei tradiționaliste și propagandistice promovate de regim. Excepțiile
celor care au înțeles miza adevărată a noii generații" n-au făcut decît
să confirme regula. Eroarea comună de percepție a celor două părți a fost
tocmai ignorarea apariției unei a treia politici literare, care le scotea
- în fond - din uz pe celelalte două ca sistem binar. Ofensiva postmodernă
a noului val" avea un potențial subversiv nu numai față de un regim politic
ostil oricărei forme de pluralism, ci și față de neo-modernismul dominant
al contra-culturii din epocă. Și unora, și altora, fenomenul le-a scăpat
printre degete. Pontifii lumii literare s-au trezit că tinerii furioși",
deloc obedienți, îi supun pe ei înșiși și întreaga cultură română unei
reflecții critico-teoretice radicale, rezultatul fiind un nou sistem de
criterii și de valori. De partea cealaltă, noile obstacole inventate de
oficialitate în calea afirmării literare (concursuri de debut prelungite
cu anii și concretizate în volume colective, la grămadă", publicări amînate
în edituri sau la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, acces blocat
la calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, care putea oferi o minimă
protecție" instituțională, precum și la slujbe compatibile cu o carieră
literară) s-au dovedit inadecvate: noua generație" le-a ocolit și s-a
structurat ca mișcare de mare amploare în underground-ul cenclurilor studențești
și prin dezvoltarea unei rețele naționale de solidaritate care n-au putut
fi controlate de regim. Merită amintită și ineficiența cenzurii comuniste
în fața unei literaturi micro-realiste" dezinvolte și ironice, care a
procedat la diagnosticarea severă a evoluțiilor din societatea românească
fără să utilizeze, ca în groasele romane macro-realiste" ale anilor '60-'70,
teme politice explicite și termeni limpede identificabili ca ostili".
Așezată dinaintea noii poezii și a noii proze a anilor '80, sita cenzurii
n-a mai putut cerne mai nimic. Sau, folosind o altă metaforă: armele ei
învechite n-au putut face față tehnologiei textuale postmoderne de ultim
răcnet!
După 1989, într-un context socio-politic complet schimbat, lucrurile
s-au complicat și mai mult. Prima politică literară (păstrînd numerele
de ordine din schița de inventar pe care am făcut-o), cea a oficialității
comuniste, a dispărut cu totul. A doua, a vechiului establishment neo-modernist,
face - ziceam - mari eforturi pentru a se menține. Și nu mă refer la acei
autori - nu puțini - care s-au dovedit capabili de evoluție și au rămas
așa-zicînd competitivi" în noile vremuri culturale, apoi și politice,
ci la agenții" mentalităților și retoricilor depășite de mersul istoriei:
regrupați, îndîrjiți, ei s-au ocupat de-a lungul acestui prim deceniu post-comunist
cu acapararea cît mai multor poziții de putere culturală, întreținîndu-și
astfel iluzia că s-ar mai afla încă în centrul interesului. Sînt - vai!
- niște triste spectre ale trecutului. De fapt, mai pot avea uneori un
pic de șarm, un strop de haz. Alteori capătă chipuri de-a dreptul respingătoare.
În ultimă instanță, sînt ființe tragice. Omenește vorbind, disperarea lor
e de înțeles. Trebuie să fie îngrozitor să simți pe pielea ta cinismul
rece și inexorabil al scurgerii timpului. Mai devreme ori mai tîrziu, cu
bătrînețea fizică n-ai încotro și te împaci, e în firea vieții. Însă meseriile
artistice hrănesc mari orgolii: poți ajunge să te crezi excepțional, supradotat,
original, unic, sortit unei îndelungate posterități și - finalmente - nemuritor
prin operă. Idei care marchează conștiințele creative, distorsionînd psihologiile
într-un sens maladiv. Condiții în care nu e de mirare că ieșirea treptată
din scenă devine insuportabilă, deși ea nu e echivalentă cu un verdict
de valoare absolută și nici cu sentința viitorului, teoretic impredictibilă.
Pînă la ea, chiar dacă nu vrem să admitem evidența, rămîne un fapt că,
pe lîngă celebra ladă de gunoi a istoriei, există și una a istoriei culturale.
În rest, vedem abia acum, în postcomunism, desfășurarea celei de-a
treia politici literare, extinse, multiplicate în forme diverse, în conformitate
cu multiplicitatea definitorie a postmodernității. Avem acum un cu totul
alt cadru general, un cu totul alt background, o cu totul altă dinamică
a vieții publice: libertate de exprimare, de informare și de mișcare, piață
concurențială, proliferare a instituțiilor culturale, a periodicelor și
editurilor, evoluție rapidă a universităților, programe noi în sistemul
de învățămînt general, cu manuale alternative și opțiuni deschise, ofensivă
a mediilor electronice și a rețetelor de larg consum, publicitate, INTERNET,
schimburi internaționale și așa mai departe. Toate acestea influențează,
sigur că influențează substanțial strategiile culturale. Și... invers!
A.B.: Te rog să te referi și la ASPRO. Să nu ocolim subiectul!
I.B.L.: De ce l-aș ocoli?! De altfel, apariția Asociației Scriitorilor
Profesioniști din România - ASPRO, pe care cu onor o prezidez, a fost insistent
pusă în legătură cu presupuse manevre de politică literară și cu teribile
lupte pentru putere, încît două vorbe lămuritoare merită spuse. Eroarea
celor care așa au crezut și așa cred e una de inadecvare. Ei au interpretat
proiectul ASPRO în vechile lor tipare de gîndire opozitivă, conform cărora
orice inițiativă nouă trebuie să se opună cuiva sau față de ceva. Drept
urmare, s-au aflat în imposibilitatea de a vedea în apariția ASPRO altceva
decît un fracționism" al Uniunii Scriitorilor, o concurență" (cu un cuvînt
politicos) sau (mai brutal) un afront" la adresa Uniunii Scriitorilor,
dacă nu chiar o consecință a cine-știe-căror lupte interne" din Uniune,
în urma cărora, înfrînți", tinerii lupi" și-ar fi luat jucăriile și ar
fi plecat, înființîndu-și propria Uniune". Or, ceea ce noi am făcut a
fost tocmai să abandonăm vechile tipare mentale și să contribuim la reconstrucția
instituțională a cîmpului literar și cultural, care nu-și poate perpetua
în postcomunism organizarea centralistă din fostul regim decît ca pe o
formă de anacronism. Provocările pieței libere și ale lumii dinamice în
care trăim acum cer alte forme de reactivitate din partea noastră. Nu sîntem
- așadar - o altă Uniune a Scriitorilor" și nu urmărim să deposedăm pe
nimeni de puterea literară, care - aviz amatorilor - nici nu mai există
așa cum o știam cu toții pe vremea comunismului biruitor. Scena culturii
s-a diversificat, s-a descentralizat, centrele de putere s-au multiplicat,
istoria a mers înainte...
Din aceeași neînțelegere a realităților au ieșit și alte percepții
false. S-a spus în acești ani ba că generația noastră a ajuns la putere",
ba că n-a reușit să preia puterea". Unii au luat în calcul faptul că mulți
scriitori din noul val" al ultimelor două decenii au intrat după '89 în
redacțiile vechilor reviste culturale, în mai multe cazuri preluîndu-le
șefia, sau au înființat publicații noi, ca și edituri și alte instituții
culturale, inclusiv ASPRO. Contra-argumentul principal: eșecul" presupusei
intenții de acaparare a conducerii Uniunii Scriitorilor. Am întîlnit pînă
și interpretări propriu-zis politice, conform cărora noua generație" ar
fi ratat" operațiunea de obținere a unor poziții mai influente în fostul
Partid al Alianței Civice și - prin extrapolare - în Parlament sau în structurile
de guvernare! Dar, pentru numele lui Dumnezeu, e vorba despre o generație
de scriitori, nu de economiști sau juriști!!! Ce să mai zici?! De vină
pentru asemenea confuzii de criterii și de planuri este - repet - neînțelegerea
complexității transformărilor prin care a trecut lumea politică și culturală
românească a acestor ani.
A.B.: Crezi că separarea generațiilor de creatori ține și de politica
literară, culturală în general?
I.B.L.: Categoric. Trebuie - totuși - să adaug că, în ciuda aparențelor,
deși am fost mai tot timpul în miezul campaniei de afirmare a noului val"
al anilor '80-'90, nu sînt un generaționist" radical, intratabil. Din
două motive. Întîi - pentru că, mai mult decît un punct de program intelectual,
văd în conceptul de generație" un criteriu de tipologie istorică, așa
cum sînt și altele. Pe baza lui se poate construi panorama unei literaturi,
așa cum a procedat - de pildă - Thibaudet, după cum alții au folosit alte
criterii de ordonare cronologică. Apoi - nu cred că linia de demarcație
dintre două tipuri succesive de mentalitate intelectuală și creativă cade
exact între două generații. În orice caz, mă simt mai solidar cu destui
autori mai vîrstnici după actele de naștere dar tineri în spirit, decît
cu unii dintre colegii noștri de eșalon", pe care-i simt... invers!
A.B.: Există un model optzecist" în cultura română? Cum ar trebui
el definit astăzi?
I.B.L.: De data asta, în materie de generație '80" și de optzecism",
am o poziție intratabilă: din 1990 încoace n-am mai folosit asemenea termeni
și am și explicat în mai multe rînduri de ce. După ce i-am folosit intens
în deceniul trecut, îi găsesc depășiți de-atunci încoace de vreme ce afirmarea
generației noastre a continuat între timp, cuprinzînd și seriile de scriitori
lansați în anii '90. Dacă n-a apărut - încă! - o modificare de viziune
și de limbaje literare suficient de semnificativă pentru ca să se poată
vorbi despre o nouă generație tînără", mi se pare inadecvat să-i aplicăm
celei actuale o emblemă a trecutului.
Dincolo de chestiunea denumirii, cred că ți-am răspuns deja acolo unde
am vorbit despre postmodernitate, despre noile mentalități și despre toate
celelalte.
A.B.: Am revăzut, de curînd, colecția Contrapunct din perioada cînd
erai unul dintre principalii ei editori. Crezi că o nouă revistă culturală
ar mai putea urma linia Contrapunctului sau ar trebui altfel gîndită?
I.B.L.: Înțeleg unde bați! Știu că știi că pregătesc lansarea unei
noi reviste. N-am să dezvălui aici și acum despre ce este vorba. Va fi
- spun doar atît - un săptămînal de informație și dezbatere culturală cu
mari ambiții. Într-un sens foarte general, va continua - da! - acțiunea
din anii 1990-1992 a Contrapunctului. Însă programul efectiv pe care l-am
avut atunci a fost îndeplinit și Contrapunctul rămîne revista reprezentativă
a unui anumit moment cultural. Dacă atunci eram la începutul primului deceniu
de postcomunism, sîntem acum - iată - la sfîrșitul lui. Și cum România
a continuat să se transforme în ritmuri rapide, firește că o publicație
culturală nouă trebuie să țină seama de datele noi ale lumii în care apare.
Restul - pe foarte curînd, sper!
Brașov - București, octombrie 1999