Un interviu de Andrei Bodiu
 

Andrei Bodiu: Dragă Bogdane, crezi că se poate vorbi despre „relaţii de putere" în cultură?
Ion Bogdan Lefter: Fireşte că da. Şi încă de mai multe tipuri, cu mai multe sensuri. În primul rînd şi privind lucrurile la suprafaţă, aş spune că se regăsesc şi în cîmpul cultural structurile cele mai generale de funcţionare ale oricărui domeniu socio-profesional, ale - în fond - oricărei comunităţi. Între ele - elemente de organizare formală sau informală, ierarhii oficiale şi alternative, vedete şi lideri, raporturi de toate felurile între oameni: lucruri care pot fi interpretate - pentru că sînt şi aşa ceva - drept relaţii de putere.
Într-un sens mai focalizat, aşa-zicînd „specific", există în lumea culturii centre tradiţionale de putere, distribuite într-o tipologie destul de diversă. Cele mai vizibile sînt instituţiile propriu-zise, formale, fie ele de stat sau independente: ministerele din domeniu (al culturii şi al educaţiei), ramificaţiile lor teritoriale (inspectoratele judeţene sau municipale şi tot restul structurilor subordonate), universităţile, Academia Română, institutele de cercetare cu profiluri culturale, muzeele, teatrele, filarmonicele, posturile de radio şi de televiziune, agenţiile de copyright şi de impresariat, casele de producţie audio şi/sau video, ziarele şi revistele, editurile, fundaţiile cu scop de promovare şi finanţare de programe culturale etc. etc. Sînt - apoi - instituţiile de tip asociativ, mai extinse ori mai restrînse: societăţile de artişti care au funcţionat pînă în 1947, apoi uniunile de creaţie, apoi, după 1990, alte asociaţii profesionale sau de schimb cultural, grupări, fundaţii înfiinţate pentru atragerea de fonduri necesare pentru editarea unor publicaţii sau pentru omagierea unor autori dispăruţi. Toate aceste forme de coagulare instituţională a cîmpului cultural - şi cele care se mai pot adăuga - sînt un fel de „noduri de reţea" în jurul cărora se articulează  viaţa intelectuală şi artistică naţională. Ele însele centre de putere, care mai vînjoase, care mai plăpînde, îşi exercită autoritatea în special prin conducătorii lor, cu atît mai importanţi cu cît au la dispoziţie mai ample spaţii de manevră, mai substanţiale fonduri, mai eficiente pîrghii de influenţă.
Există - în fine - şi centre de putere informale, mai puternice - uneori - decît toate celelalte. Unele sînt individuale, altele colective. De pildă - marile persoanlităţi, liderii de opinie, criticii şi comentatorii culturali recunoscuţi, adică acele persoane care pot contribui pe cont propriu la modelarea ierarhiilor artistice, pot orienta prin intervenţiile lor dezbaterile publice, pot interveni în favoarea unor tineri cărora le pot marca decisiv carierele. După cum există şi colectivităţi neorganizate efectiv dar care acţionează ca atare, participînd la impunerea unor idei sau atitudini, la facerea şi desfacerea de prestigii. Ne referim de obicei la ele sub numele generic de „lume literară şi artistică": medii ale elitelor intelectuale, zonale sau naţionale, grupări de generaţie, cercuri boeme, cenacluri şi altele. Bîrfa şi zvonistica „de specialitate" tot aici trebuie trecute. Rolul lor e uneori mai important decît am crede.
Pentru completarea unui atare inventar improvizat - destul de lung şi aşa! - ar fi nevoie de instrumente sociologice serioase. Nu e locul aici şi acum. Ce vreau să spun cu enumerarea atîtor tipuri de centre de putere este că tema nu e deloc simplă. Pe de o parte, am senzaţia că mulţi actori ai scenei noastre culturale continuă să fie excesiv de „formalişti": îi impresionează instituţiile concrete şi funcţiile, ocupanţii de „scaune". Simţindu-se „puternici", aceştia din urmă se comportă adeseori în consecinţă şi cad fără să ştie în ridicol. Pe de altă parte, înţelegerea diversităţii tipologice pe care am încercat să o desfac în evantai ar trebui să ne conducă înspre o viziune mai subtilă asupra cîmpului cultural, căci - în fond - nu e vorba despre un domeniu care să poată fi coordonat dintr-un centru localizabil: e un spaţiu cu mult mai mult decît trei dimensiuni, încît legile sale de funcţionare sînt mult mai complicate. Nu i se poate aplica o politică anume, ca unei societăţi sau unei economii. Nu poate fi guvernat de lideri investiţi cu putere executivă. Cine crede că reuşeşte aşa ceva se înşeală şi nu face decît să etaleze o fanfaronadă. Cu formula inspirată a unui sociolog, în joc e o „economie a bunurilor simbolice", adică a unor valori care - în ultimă instanţă - ignoră intervenţiile administrative. Relaţiile de putere despre care vorbim sînt - atunci - raporturi esenţialmente diferite de cele din politica propriu-zisă şi din viaţa obişnuită. E vorba mai degrabă despre o reţea de conexiuni structurante, despre complicate dinamici interne, despre forme multiple de modelare a valorilor intelectuale şi artistice, a prestigiilor, a ierarhiilor, a tradiţiei, a simbolisticilor intelectuale şi naţionale etc.
Pe scurt, aşa s-au complicat toate în postmodernitate încît nici puterea culturală nu mai e ce-a fost!
A.B.: Există o „politică literară"? Care ar fi deosebirile dintre „politica literară" care se făcea înainte de 1989 şi cea care se face după revoluţie?
I.B.L.: După cum se ştie, înainte de 1989 n-a existat o singură politică literară (şi lucrul e valabil pentru toate compartimentele creative). Chiar şi într-un sistem totalitar, menţinut sub controlul „culturnicilor" regimului, cu cenzură şi fără instituţii independente, s-au putut manifesta opţiuni şi interese diferite. Vorbesc - desigur - despre anii '60-'80. Înainte, în proletcultismul etapei de instalare a comunismului, politica literară, cea culturală, în genere, a fost într-adevăr unică, strictă: cine nu i s-a conformat n-a putut să se exprime public. Penalizările au mers de la simpla interdicţie la detenţie şi exterminare. După aceea, cînd regimul s-a „liberalizat" cît-de-cît, cîmpul intelectual şi creativ s-a diversificat foarte mult, mai întîi „cu voie de la poliţie", apoi împotriva autorităţilor, care doriseră să încurajeze apariţia unei „culturi noi", pe care sistemul să şi-o asume, nu şi a unei  contra-culturi cu aspiraţii de independenţă. A fost un joc de-a şoarecele şi pisica: periculos, complicat, amestecat, adeseori confuz. Istoria lui rămîne să fie descîlcită şi analizată de-aici încolo.
Prin urmare, se vorbeşte de obicei despre existenţa de-a lungul acelor circa două decenii şi jumătate a două politici literare: una oficială, a Partidului Comunist, care a încercat în continuare să-şi impună preceptele propagandistice pe căi administrative, dar nu şi cu mijloacele dur-represive din anii proletcultismului; şi alta a comunităţii literare şi intelectuale, care şi-a elaborat în anii '60-'80 propriile criterii de evaluare şi propriile ierarhii, purtînd campanii ofensive şi - în acelaşi timp - organizînd pe mai multe linii sistemul defensiv al „rezistenţei prin cultură". Dincolo de aceste date generale se pot recupera oricîte nuanţe dacă luăm în considerare - pe de o parte - fluctuaţiile şi inovaţiile propagandei oficiale şi - de cealaltă - ramificaţiile lumii literare, labirinticele ei relaţii interne, programele explicite sau mai degrabă implicite ale unor personalităţi şi grupuri emblematice. Dar, pînă la un punct, modelul bipolar al celor două politici culturale a funcţionat şi poate furniza un cadru suficient şi eficient pentru analiză.
Ce s-a întîmplat de la acel punct încolo  ţine de istoria generaţiei noastre literare şi constituie o temă nu numai nediscutată, dar cred că în mare măsură efectiv neînţeleasă, nepercepută ca atare. Mulţi nu înţeleg nici astăzi că atunci, în jurul lui 1980, n-a apărut - pur şi simplu - un „nou val" de scriitori, artişti, intelectuali tineri. S-a întîmplat ceva mult mai important, şi anume a început şi în cultura română procesul de retragere a modernităţii, de-acum istoricizate, din zona centrală a scenei, locul ei fiind luat de postmodernitate. Fenomenul a antrenat modificări profunde de mentalitate, de viziune asupra lumii şi asupra actului creativ. Subsecvent - reordonări ale reperelor istorice şi ale ierarhiilor valorice, restructurări ale limbajelor artistice şi aşa mai departe. Schimbare majoră de modele culturale: de la un curent mare la altul, de la un ciclu istoric la altul. Am tot vorbit şi am tot scris despre asta, am explicat, am purtat campanii, am susţinut dueluri între „les anciens et les modernes" (ghici de partea cui?!). Parcurgem acum o perioadă ciudată, în care dominaţia aşa-zicînd „naturală" a postmodernismului e acompaniată de agonia prelungită a unui neo-modernism căzut în ridicol dar încă tenace şi încă destul de bine organizat în reţele de interese de toate felurile.
Revenind acum la termenii întrebării pe care mi-ai pus-o, aş spune că încă de atunci, de la început, din jurul lui 1980, modelul celor două politici culturale despre care am vorbit, cea oficială şi cea alternativă, a încetat să mai fie funcţional. Într-un sens mai general, mai abstract, mai teoretic, se ştie că modernitatea s-a constituit pe o logică specifică, pe bipolarităţi, în timp ce postmodernitatea e o epocă a pluralităţilor, a multiplicităţilor. Evident că, în condiţiile politice din ce în ce mai rigide ale anilor '80, schimbarea n-a putut fi destul de transparentă, nu s-a putut traduce firesc într-o remodelare amplă a cîmpului cultural românesc, inclusiv a politicilor lui definitorii. Aparent, nimic nu s-a schimbat în ultimul deceniu de comunism: mentalităţile care dominaseră anii '60-'70 au rămas active, iar confruntarea bipolară dintre oficialitate şi lumea artistică a continuat în aceleaşi tipare. Neînţelegînd ce se întîmplă de fapt, ambele părţi au tratat „noua generaţie" ca pe un element de continuitate: zone-cheie ale mediului literar şi mai ales ale criticii de autoritate „alternativă" au susţinut-o, în timp ce responsabilii culturali au încercat să-i bareze afirmarea, şi unii, şi alţii crezînd c㠄noul val" venea s㠄întărească" cu trupe noi orientarea neo-modernistă care se contrapunea celei tradiţionaliste şi propagandistice promovate de regim. Excepţiile celor care au înţeles miza adevărată a „noii generaţii" n-au făcut decît să confirme regula. Eroarea comună de percepţie a celor două părţi a fost tocmai ignorarea apariţiei unei a treia politici literare, care le scotea - în fond - din uz pe celelalte două ca sistem binar. Ofensiva postmodernă a „noului val" avea un potenţial subversiv nu numai faţă de un regim politic ostil oricărei forme de pluralism, ci şi faţă de neo-modernismul dominant al contra-culturii din epocă. Şi unora, şi altora, fenomenul le-a scăpat printre degete. Pontifii lumii literare s-au trezit c㠄tinerii furioşi", deloc obedienţi, îi supun pe ei înşişi şi întreaga cultură română unei reflecţii critico-teoretice radicale, rezultatul fiind un nou sistem de criterii şi de valori. De partea cealaltă, noile obstacole inventate de oficialitate în calea afirmării literare (concursuri de debut prelungite cu anii şi concretizate în volume colective, „la grămadă", publicări amînate în edituri sau la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, acces blocat la calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, care putea oferi o minim㠄protecţie" instituţională, precum şi la slujbe compatibile cu o carieră literară) s-au dovedit inadecvate: „noua generaţie" le-a ocolit şi s-a structurat ca mişcare de mare amploare în underground-ul cenclurilor studenţeşti şi prin dezvoltarea unei reţele naţionale de solidaritate care n-au putut fi controlate de regim. Merită amintită şi ineficienţa cenzurii comuniste în faţa unei literaturi „micro-realiste" dezinvolte şi ironice, care a procedat la diagnosticarea severă a evoluţiilor din societatea românească fără să utilizeze, ca în groasele romane „macro-realiste" ale anilor '60-'70, teme politice explicite şi termeni limpede identificabili ca „ostili". Aşezată dinaintea noii poezii şi a noii proze a anilor '80, sita cenzurii n-a mai putut cerne mai nimic. Sau, folosind o altă metaforă: armele ei învechite n-au putut face faţă tehnologiei textuale postmoderne de ultim răcnet!
După 1989, într-un context socio-politic complet schimbat, lucrurile s-au complicat şi mai mult. Prima politică literară (păstrînd numerele de ordine din schiţa de inventar pe care am făcut-o), cea a oficialităţii comuniste, a dispărut cu totul. A doua, a vechiului establishment neo-modernist, face - ziceam - mari eforturi pentru a se menţine. Şi nu mă refer la acei autori - nu puţini - care s-au dovedit capabili de evoluţie şi au rămas aşa-zicînd „competitivi" în noile vremuri culturale, apoi şi politice, ci la „agenţii" mentalităţilor şi retoricilor depăşite de mersul istoriei: regrupaţi, îndîrjiţi, ei s-au ocupat de-a lungul acestui prim deceniu post-comunist cu acapararea cît mai multor poziţii de putere culturală, întreţinîndu-şi astfel iluzia că s-ar mai afla încă în centrul interesului. Sînt - vai! - nişte triste spectre ale trecutului. De fapt, mai pot avea uneori un pic de şarm, un strop de haz. Alteori capătă chipuri de-a dreptul respingătoare. În ultimă instanţă, sînt fiinţe tragice. Omeneşte vorbind, disperarea lor e de înţeles. Trebuie să fie îngrozitor să simţi pe pielea ta cinismul rece şi inexorabil al scurgerii timpului. Mai devreme ori mai tîrziu, cu bătrîneţea fizică n-ai încotro şi te împaci, e în firea vieţii. Însă meseriile artistice hrănesc mari orgolii: poţi ajunge să te crezi excepţional, supradotat, original, unic, sortit unei îndelungate posterităţi şi - finalmente - nemuritor prin operă. Idei care marchează conştiinţele creative, distorsionînd psihologiile într-un sens maladiv. Condiţii în care nu e de mirare că ieşirea treptată din scenă devine insuportabilă, deşi ea nu e echivalentă cu un verdict de valoare absolută şi nici cu sentinţa viitorului, teoretic impredictibilă. Pînă la ea, chiar dacă nu vrem să admitem evidenţa, rămîne un fapt că, pe lîngă celebra ladă de gunoi a istoriei, există şi una a istoriei culturale.
În rest, vedem abia acum, în postcomunism, desfăşurarea celei de-a treia politici literare, extinse, multiplicate în forme diverse, în conformitate cu multiplicitatea definitorie a postmodernităţii. Avem acum un cu totul alt cadru general, un cu totul alt background, o cu totul altă dinamică a vieţii publice: libertate de exprimare, de informare şi de mişcare, piaţă concurenţială, proliferare a instituţiilor culturale, a periodicelor şi editurilor, evoluţie rapidă a universităţilor, programe noi în sistemul de învăţămînt general, cu manuale alternative şi opţiuni deschise, ofensivă a mediilor electronice şi a reţetelor de larg consum, publicitate, INTERNET, schimburi internaţionale şi aşa mai departe. Toate acestea influenţează, sigur că influenţează substanţial strategiile culturale. Şi... invers!
A.B.: Te rog să te referi şi la ASPRO. Să nu ocolim subiectul!
I.B.L.: De ce l-aş ocoli?! De altfel, apariţia Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România - ASPRO, pe care cu onor o prezidez, a fost insistent pusă în legătură cu presupuse manevre de politică literară şi cu teribile lupte pentru putere, încît două vorbe lămuritoare merită spuse. Eroarea celor care aşa au crezut şi aşa cred e una de inadecvare. Ei au interpretat proiectul ASPRO în vechile lor tipare de gîndire opozitivă, conform cărora orice iniţiativă nouă trebuie să se opună cuiva sau faţă de ceva. Drept urmare, s-au aflat în imposibilitatea de a vedea în apariţia ASPRO altceva decît un „fracţionism" al Uniunii Scriitorilor, o „concurenţă" (cu un cuvînt politicos) sau (mai brutal)  un „afront" la adresa Uniunii Scriitorilor, dacă nu chiar o consecinţă a cine-ştie-căror „lupte interne" din Uniune, în urma cărora, „înfrînţi", „tinerii lupi" şi-ar fi luat jucăriile şi ar fi plecat, înfiinţîndu-şi „propria Uniune". Or, ceea ce noi am făcut a fost tocmai să abandonăm vechile tipare mentale şi să contribuim la reconstrucţia instituţională a cîmpului literar şi cultural, care nu-şi poate perpetua în postcomunism organizarea centralistă din fostul regim decît ca pe o formă de anacronism. Provocările pieţei libere şi ale lumii dinamice în care trăim acum cer alte forme de reactivitate din partea noastră. Nu sîntem - aşadar - „o altă Uniune a Scriitorilor" şi nu urmărim să deposedăm pe nimeni de puterea literară, care - aviz amatorilor - nici nu mai există aşa cum o ştiam cu toţii pe vremea comunismului biruitor. Scena culturii s-a diversificat, s-a descentralizat, centrele de putere s-au multiplicat, istoria a mers înainte...
Din aceeaşi neînţelegere a realităţilor au ieşit şi alte percepţii false. S-a spus în aceşti ani ba că generaţia noastr㠄a ajuns la putere", ba c㠄n-a reuşit să preia puterea". Unii au luat în calcul faptul că mulţi scriitori din „noul val" al ultimelor două decenii au intrat după '89 în redacţiile vechilor reviste culturale, în mai multe cazuri preluîndu-le şefia, sau au înfiinţat publicaţii noi, ca şi edituri şi alte instituţii culturale, inclusiv ASPRO. Contra-argumentul principal: „eşecul" presupusei intenţii de acaparare a conducerii Uniunii Scriitorilor. Am întîlnit pînă şi interpretări propriu-zis politice, conform cărora „noua generaţie" ar fi „ratat" operaţiunea de obţinere a unor poziţii mai influente în fostul Partid al Alianţei Civice şi - prin extrapolare - în Parlament sau în structurile de guvernare! Dar, pentru numele lui Dumnezeu, e vorba despre o generaţie de scriitori, nu de economişti sau jurişti!!! Ce să mai zici?! De vină pentru asemenea confuzii de criterii şi de planuri este - repet - neînţelegerea complexităţii transformărilor prin care a trecut lumea politică şi culturală românească a acestor ani.
A.B.: Crezi că separarea generaţiilor de creatori ţine şi de politica literară, culturală în general?
I.B.L.: Categoric. Trebuie - totuşi - să adaug că, în ciuda aparenţelor, deşi am fost mai tot timpul în miezul campaniei de afirmare a „noului val" al anilor '80-'90, nu sînt un „generaţionist" radical, intratabil. Din două motive. Întîi - pentru că, mai mult decît un punct de program intelectual, văd în conceptul de „generaţie" un criteriu de tipologie istorică, aşa cum sînt şi altele. Pe baza lui se poate construi panorama unei literaturi, aşa cum a procedat - de pildă - Thibaudet, după cum alţii au folosit alte criterii de ordonare cronologică. Apoi - nu cred că linia de demarcaţie dintre două tipuri succesive de mentalitate intelectuală şi creativă cade exact între două generaţii. În orice caz, mă simt mai solidar cu destui autori mai vîrstnici după actele de naştere dar tineri în spirit, decît cu unii dintre colegii noştri de „eşalon", pe care-i simt... invers!
A.B.: Există un „model optzecist" în cultura română? Cum ar trebui el definit astăzi?
I.B.L.: De data asta, în materie de „generaţie '80" şi de „optzecism", am o poziţie intratabilă: din 1990 încoace n-am mai folosit asemenea termeni şi am şi explicat în mai multe rînduri de ce. După ce i-am folosit intens în deceniul trecut, îi găsesc depăşiţi de-atunci încoace de vreme ce afirmarea generaţiei noastre a continuat între timp, cuprinzînd şi seriile de scriitori lansaţi în anii '90. Dacă n-a apărut - încă! - o modificare de viziune  şi de limbaje literare suficient de semnificativă pentru ca să se poată vorbi despre o nou㠄generaţie tînără", mi se pare inadecvat să-i aplicăm celei actuale o emblemă a trecutului.
Dincolo de chestiunea denumirii, cred că ţi-am răspuns deja acolo unde am vorbit despre postmodernitate, despre noile mentalităţi şi despre toate celelalte.
A.B.: Am revăzut, de curînd, colecţia Contrapunct din perioada cînd erai unul dintre principalii ei editori. Crezi că o nouă revistă culturală ar mai putea urma linia Contrapunctului sau ar trebui altfel gîndită?
I.B.L.: Înţeleg unde baţi! Ştiu că ştii că pregătesc lansarea unei noi reviste. N-am să dezvălui aici şi acum despre ce este vorba. Va fi - spun doar atît - un săptămînal de informaţie şi dezbatere culturală cu mari ambiţii. Într-un sens foarte general, va continua - da! - acţiunea din anii 1990-1992 a Contrapunctului. Însă programul efectiv pe care l-am avut atunci a fost îndeplinit şi Contrapunctul rămîne revista reprezentativă a unui anumit moment cultural. Dacă atunci eram la începutul primului deceniu de postcomunism, sîntem acum - iată - la sfîrşitul lui. Şi cum România a continuat să se transforme în ritmuri rapide, fireşte că o publicaţie culturală nouă trebuie să ţină seama de datele noi ale lumii în care apare. Restul - pe foarte curînd, sper!

Braşov - Bucureşti, octombrie 1999