Marinidas

Marinidas, logograful, care singur consumă
În fiece an recolta de papirus
A unei întregi nome egipţiene, e mîndru
Că a socotit, fără greşeală, de cîte ori
Apare „moira“ în piesele tragicilor autori.

Mărturisind, totodată, că dispreţuieşte
Teatrul: prea vulgar şi plin de ieftine efecte,
Menite doar să stoarcă lacrimi şi compătimirea
Unor inimi simple şi minţi necizelate.
 

1
De cînd Mirianida se pierduse în Valea Plîngerii
îmi încremeniseră simţurile,
pasiunea şi ea: un animal ţeapăn
cu ochii sticloşi rătăciţi în imagini.

Frica unui vînt uscat ţesea vedenii:
pe ce-mi cădeau privirile se făcea cenuşă
în acest oraş-cabaret
ce imită capitala cu bătrîne văpăi,
cu văgăunile-i circulare şi grandilocvente
ahtiate după cimitirul orelor istorice.

Pasaje viclene din viaţa mea chicoteau înfundat
în pridvorul secătuit al conacului lui Aslan
(azi club al elevilor),
cîndva plin de seri cu nervi cînd domnii
Vasile Alecsandri, Costache Negri, Rosetteştii,
arnăuţi cu iatagane, bînd cafea cu caimac
urmăreau doamnele situaţiilor din nord
cum scoteau horoscopuri din ape,
cum bărbatul cu faţa muşcată de vărsat, hatmanul,
iscodea adevărul în vin
ca pe-un deget răzvrătit de băieţel.

2
Dar, cînd pe dealul Perchiu soarele pribeag prăfuit
îngenunchease la apus
(arţarul din curte-şi troznea palmele, nu mai avea oxigen),
înfierbîntînd porţile de fier de la intrare
un cap rotund tuns-scurt băieţeşte,
metalică perie întunecat-albăstruie,
se balansa pe umeri venind,
medalie de marmură cu mozaicuri zeificate.

Nu se pornise nici-o vijelie
dar zidurile descojind fantome făceau
o demonstraţie de exorcizare,
inima în piept mi se fîţîia şi ea
ca o cocotă gata de pradă.
Chiar îmi săreau sigilii din trupul înfometat de încîlceală.

Aşa ai apărut tu, Mona-Ra. De pe ce tărîm ocult?
Ecourile din Trotuş te-au atras?
Veştile superstiţioase sîsîind pe şine de cale ferată?
Încît mi-am zis de o răcoare nouă hrănit:
Şi, totuşi, ai venit netedă şi lucioasă egretă
în viaţa mea oarbă ca un liliac
ca şi cum te-ai fi aşteptat să închiriez
un mormînt mult mai sfînt decît cel din Ierusalim
pentru şesurile din piept cînd vreodată
vor fi chemate în cer de-o lumină secretă.

3
Astfel, rîvnind doar la ceea ce nu ne e-ngăduit,
sub cerul limpede curăţat de furtună
în luna mai ne-am luat ursita de mînă.

Ne-am vopsit pielea în verde, ne-am pus blugii FORZA
încinşi cu centiroane din piese metalice
şi-am sărit şuierînd prin gări mari
pe scările uşoare ale rapidelor trenuri
nepăsători, hirsuţi şi tutelari.

Ţinîndu-ne hotărîrea cuţit între dinţi
hohoteam lăsînd negi pezevenghi să crească
pe feţele celor din jur, cîrtitorilor, gata,
înţelegeau ei că sîngele la cîntar
nu se mai vinde azi cu bucata.

Înţelegeau ei că le-am scăpat din mînă
sub cerul limpede curăţat de furtună
tipar al nostru, înaltul,
şi că singur ne vom purta de grijă
prin propria inimii memorie nicicînd
să nu mai mărşăluiască o alta, un altul.

4
Azi iar amîndoi la conac dar clădirea-muzeu
pune la licitaţie acizii unei sindrofii
şi tu nu mai poţi păstra proporţia tensiunii interioare
chiar şi-n mine iluzia preţioasă e în derivă:
iha, stampa cabrioletei, imprimată în aer de autoturism,
pulpe de liceene strălucind în largi crinoline?
Să-ţi dau un evantai japonez cu muşcătura lui de dragon?
Să nu zici că nu ţi-am spus, să nu zici
că-ţi descriu o vechitură cu mutra ei lungă.

Măcar să privim şi noi secolul 19 în ochi
să-l facem să se simtă bine, experienţa lui
aţîţă pofta de viaţă, o adevărată epidemie.
Hai să ne furişăm, Mona-Ra, spre apartamentul meu
melodia salcîmilor plutind ne duce pe străzi
atît de translucizi bucuria dînd buzna pe feţe.
Atenţie, sînt suspicioşi trecătorii privindu-ne.

Se vede că am încorporat ceva în cămările inimii,
între tăblăriile ei înroşite numai claxoane şi motoare.
Mai bine să ne prefacem că fulgerele de cositor
din costişele cărnii se tîrăsc spre apartamentul 8.

5
Şi-acum în apartament abia răsufli: „Hai s-o facem!“
şi arunci tot de pe tine de asudă pereţii.
Mai întîi începem cu un schimb de inimi sub duş,
cu-o speculaţie-a sîngelui muşcînd pe sub piele.
Şuvoaiele aurii ca-ntr-un defileu
în punctul neclintit din trupuri rotindu-se
cumpără pentru dinţii ce strălucesc
(afaceri apropiate)
calde basoreliefuri, bijuterii la vedere.

Sfichiuiţi clinchetăm sub povara degetelor,
reciproci cureţi submarini în rotocoale de fum,
ţîţele, dulci struguri, se cer strivite.
Eu sînt culegătorul, pivnicerul, avocatul
cu mîini dibace, vesele, bine strunite.

Şamponul de mentă dezvoltă fantezii, oho,
nici-o fixitate în carnea de iederă
ci doar o provincie mănoasă de cucerit
pentru imperiul meu
mai ales că tu nici nu ţii morţiş s-o aperi.

Fiecare furăm ce putem. Ieşi, Ulise,
dintre crengile iazului să te-ntîmpine Nausica.
Mesageri: carminul şi ambra, începutul extazului,
duhurile lor într-o necontenită agitaţie.
Judecata călătoriei din noi cînd coastele gurii ne-ascund.

6
Dar şi muzica din casetofon e o abilă complice:
gît de portocală întinde
timpul lecuitor să ne păstreze-n preriile lui
de la acest vers încolo să nu ne abandoneze,
să nu dispară ca un cort luat de vînt.

Am desfăcut sticla de şampanie Angelli
dar ea nu e pierzania noastră cum credeam.
Linguşitori o ciugulim de pe piele:
oblice pene, panglici cleioase, lămurite şi dulci
conform unui itinerar interior.
Schimbătoarele antene sînt cînd în apogeu,
cînd în declin:
simţurile au şi ele mai multe căi,
reflexele unei străine marei, hulă neaşteptată.

Există şi dansul: o cheie pentru o-nchisoare
în care vrei să pătrunzi de bunăvoie,
o închisoare ca valurile mării libere balansîndu-se
cînd forţa neantului te face pasăre astrală plutind,
o reverberaţie a tunetului de primăvară în munţi.

Şi noi: talaze de sticlă pleznind în cuptorul încins
să curgă lava sugerînd permanenţa.
Faunii, faunii, decişi pentru vînătoarea-n viteză
pe care carnea abia o mai îndură
şi vinişoare verzi în limbile ceasului se despică.

7
Cît ne rostogolim făcînd dragoste pe recamier,
făcînd dragoste pe fotoliul cu braţe curbate de lemn
(curbată eşti şi tu încleştîndu-mi de gît
picioruşele lustruite ca o roată de cauciuc
alergînd, alergînd, fără a mai auzi cutremurul
dezlănţuit în groapa din recamier, din fotoliu),
eu îţi culeg ochii în palmă
le pun noi lentile,
tu-mi aprinzi lumînarea cărnii strîngînd
între degete potirul plin de sevă
să-l împlînţi în tufişul din altar,
leagăn al vieţii cu toate ale lui înfăţişări.

Rupi tu tăcerea aburindă deşi ai da vorba spusă
pe una nerostită:
„Mama m-ar omorî de mi-ar şti fapta,
o, desfrînată lună mai cu oaza ta de dulci suspine.
Dar ea de-acum mi-a intrat în lada de zestre,
fără ea nici nu mă mai simt în largul meu,
prin arşiţă insula creşte dincolo de mine“.

Şi de sub braţul tău stîng
şarpele mic tatuat ne botează şi el
cu un strop de venin prosper exorcizînd pulsul:
„Aleluia!“,
cînd peste noi prin fereastră, băuturi clipocind,
valurile din văile călduţe ale lunii
ne risipeşte pe harnice cearceafuri averea chimică.

8
Dincolo de circuitul visului în creier,
pe pernă adormită muză brâncuşiană:
capul tău, Mona-Ra, parcă desprins de noi,
cutie de rezonanţă a unui scop construit
în spatele unei ţinte,
sursă a mişcării în propriul ei anotimp,
inevitabilul promite şi brusca eflorescenţă
are un nou limbaj.

Vîntul ascultă acuplarea ca-n junglă
cum ciopleşte casa de foc a unui timp nevindecat
în ea explorînd organele agitate,
presa unui vis perplex în monadă
unde daimonul, făptură vie,
îşi face rugăciunea.
Cunoscîndu-se pe sine capul tău, Mona-Ra,
de fapt e altul acum.

9
Totdeauna mi s-a părut că un altul umblă
alături de noi
de-aceea realitatea se leapădă de propria-i dogmă
protejîndu-şi abia născuta memorie,
scurtcircuitînd drumurile către temple,
uluiri ale literaturii de consum.

Uite-aşa înaintea vremurilor ne păstrăm
extazul cărnii,
martiriul imaginii ce sălăşluieşte în moarte,
martiriul imaginii ce se rosteşte în naştere
ca-ntr-o apă a somnului în care-şi dau întîlnire.

Nemaiîngăduind duhului să-şi caute perechea mincinoasă
că mintea, soră cu moartea, e gata de răzbunare.
Făcînd o călătorie spre interior să nu spunem, Mona-Ra,
cîndva că nu ne-am ales cu nimic.