Harry se trezi în pat, mahmur. Mahmur rău.
“Căcat,” spuse uşor.
Era o chiuvetă mică în cameră.
Se sculă, se uşură în chiuvetă, o curăţă cu ajutorul dopului, apoi îşi băgă capul şi bău apă. Apoi se stropi pe faţă şi se şterse cu un colţ al cămăşii de corp de pe el.
Era în 1943.
Harry culese nişte haine de pe jos şi începu să se îmbrace încet. Jaluzelele erau trase şi era întuneric, mai puţin acolo unde lumina se strecura printre jaluzelele rupte. Erau două ferestre. Un loc clasa-ntîi.
Se duse pe hol pînă la budă, încuie uşa şi se aşeză. Era uimitor că încă putea să excreteze. Nu mîncase de zile întregi.
Hristoase, gîndi, lumea are intestine, gură, plămîni, urechi, buric, organe sexuale şi... păr, pori, limbă, uneori dinţi şi toate celelalte... unghii, gene, degete la picioare, genunchi, stomacuri...
Era ceva atît de obositor în toate astea. De ce nu se plîngea nimeni?
Încheie cu aspra hîrtie igienică a pensiunii. Puteai paria că proprietăresele se ştergeau cu ceva mai bun. Toate proprietăresele alea cucernice, cu soţi morţi de-o veşnicie.
Îşi trase nădragii, trase apa, ieşi pe scările pensiunii, apoi afară în stradă.
Era 11 dimineaţa. Mahmureala era dură, dar lui nu-i păsa. Îi spunea că fusese în altă parte, într-un loc bun. Cum mergea, găsi o jumătate de ţigară în buzunarul cămăşii. Se opri, privi la capătul strivit şi înnegrit, găsi un chibrit, apoi încercă s-o aprindă. Nu lua foc. Continuă să încerce. După al patrulea chibrit, care-i arse degetele, fu în stare să tragă un fum. Se sufocă, apoi tuşi. Îşi simţi stomacul tremurînd.
O maşină trecu iute pe lîngă el. În ea erau patru tineri.
“BĂŞINOS BĂTRÎN! MORI!” strigă unul din ei la Harry.
Ceilalţi rîseră. Apoi dispărură.
Ţigara lui Harry încă ardea. Mai trase o dată din ea. Un norişor de fum albastru se ridică. Îi plăcea norişorul de fum.
Se plimba sub soarele cald şi gîndea mă plimb şi fumez o ţigară.
Harry merse pînă ce ajunse la parcul de vizavi de bibliotecă. Continua să tragă din ţigară. Apoi simţi căldura chiştocului şi-l aruncă în scîrbă. Intră în parc şi merse pînă găsi un loc între o statuie şi nişte tufe. Statuia era a lui Beethoven. Iar Beethoven se plimba, cu capul plecat, cu mîinile încleştate la spate, fireşte gîndindu-se la ceva.
Harry se aşeză şi se întinse în iarbă. Iarba cosită înţepa un pic. Era ascuţită, tăioasă, dar mirosea bine. Mirosea a pace.
Insecte mici începură să-i mişune pe faţă, făcînd cercuri neregulate, încrucişîndu-şi drumurile, dar neciocnindu-se niciodată.
Erau doar pete, dar petele căutau ceva.
Harry privi printre pete la cer. Cerul era albastru şi înalt ca dracu. Harry continuă să privească la cer, încercînd să lămurească ceva. Dar nu se alese nimic. Nici un sentiment al eternităţii. Sau al lui Dumnezeu. Nici măcar al Diavolului. Dar trebuia să-l găseşti mai întîi pe Dumnezeu ca să-l găseşti pe Diavol. În ordinea asta veneau.
Lui Harry nu-i plăceau gîndurile grele. Gîndurile grele duceau la greşeli grele.
Se gîndi apoi la sinucidere... uşor. Cam cum s-ar gîndi o mulţime de lume la ideea de a-şi cumpăra o pereche nouă de pantofi. Principala problemă cu sinuciderea era gîndul că te-ar putea duce la ceva şi mai rău. Ceea ce-i trebuia cu adevărat era o sticlă de bere rece ca gheaţa, cu eticheta un pic udă şi cu mărgelele alea frumoase şi reci, atît de frumoase la suprafaţa paharului.
Începu să moţăie... ca să se trezească auzind voci. Voci foarte tinere de şcolăriţe. Vocile chicoteau, rîdeau.
“Ooo, uite!”
“Doarme!”
“Să-l trezim?”
Harry clipi la soare, privindu-le cu ochii aproape închişi. Nu era sigur cîte sînt, dar le vedea rochiţele colorate: galben şi roşu şi albastru şi verde.
“Uite, e frumos!”
Chicotiră, rîseră, fugiră.
Harry închise ochii la loc.
Despre ce fusese vorba?
Nu i se mai întîmplase vreodată ceva atît de delicios. Spuseseră despre el că e “frumos”. Cît de drăguţ!
Dar n-or să se mai întoarcă.
Se sculă şi o luă spre marginea parcului. Era bulevardul. Găsi o bancă şi se aşeză. Pe banca alăturată şedea alt vagabond. Era mult mai bătrîn decît Harry. Avea un aer mohorît, întunecat, care-i aducea lui Harry aminte de tatăl său.
Nu, gîndi Harry, sînt rău.
Vagabondul privi spre Harry. Avea ochi mici şi goi.
Harry îi zîmbi uşor. Vagabondul întoarse capul.
Apoi se auzi zgomot dinspre bulevard. Motoare. Un convoi militar. Un şir lung de camioane pline de soldaţi. Soldaţii dădeau pe dinafară, erau înghesuiţi, atîrnau de marginile camioanelor. Lumea era în război.
Convoiul se mişca încet. Soldaţii îl văzură pe Harry cum stă pe bancă în parc. Atunci începu. Un amestec de fluierături, huiduieli şi înjurături. Strigau la el.
“HEI, TICĂLOSULE!”
“CHIULĂULE!”
Pe măsură ce trecea un camion din convoi, următorul îl prelua.
“MUTĂ-ŢI CURUL DE PE BANCĂ!”
“LAŞULE!”
“POPONAR NENOROCIT!”
“FRICOSULE!”
Era un convoi foarte lung şi încet.
“HAI CU NOI!”
“TE ÎNVĂŢĂM NOI SĂ TE BAŢI, PERVERSULE!”
Feţele erau albe, maro, negre, flori ale urii.
Atunci vagabondul bătrîn se ridică de pe bancă şi ţipă spre convoi:
“VI-L PRIND EU, BĂIEŢI! AM LUPTAT ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL!”
Cei din camioanele ce treceau rîseră şi făcură semn cu mîna:
“PRINDE-L, TATAIE!”
“ARATĂ-I TU LUI!”
Apoi convoiul dispăru.
Aruncaseră după Harry cu tot felul de lucruri: cutii goale de bere, cutii goale de suc, portocale, o banană.
Harry se sculă, culese banana, se aşeză la loc, o coji şi o mîncă. Era minunată. Găsi apoi o portocală, o coji, şi-i mestecă şi înghiţi pulpa şi sucul. Mai găsi o portocală şi o mîncă şi pe aceea. Găsi apoi o brichetă pe care cineva o aruncase sau scăpase. O scăpără. Mergea.
Se duse la vagabondul ce şedea pe bancă, ţinînd bricheta întinsă.
“Hei, amice, ai un fum?”
Ochişorii vagabondului se aţintiră asupra lui Harry. Aveau un aspect plat, de parcă pupilele le-ar fi fost scoase. Buza de jos îi tremura.
“Îl iubeşti pe Hitler, nu-i aşa?”
“Ascultă, amice,” spuse Harry “de ce n-o tăiem noi doi, tu şi cu mine? Poate o punem de una mică.”
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră în cap. O clipă, Harry văzu doar albul ochilor lui injectaţi de sînge. Apoi ochii se întoarseră la loc. Vagabondul se uita la el.
“Nu cu... tine!”
“OK,” spuse Harry, “ne mai vedem noi...”
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră iar şi mai spuse o dată, mai tare:
“NU CU... TINE!”
Harry păşi încet afară din parc, către barul său favorit. Barul era întotdeauna acolo. Harry ancora la acel bar. Era portul său. Nemilos şi exact.
Pe drum, ajunse la un loc viran. O ceată de tipi între două vîrste jucau softball. Nu erau în formă. Majoritatea aveau burtă, erau mici de statură, aveau cururi mari, aproape ca de femei. Erau toţi inapţi, ori prea bătrîni pentru încorporare.
Harry se opri să urmărească jocul. O mulţime de lovituri tăiate, servicii aiurea, lovituri pe alături, mingi ratate, însă ei continuau să joace. Aproape ca un ritual, ca o datorie. Şi erau furioşi. Singurul lucru la care erau buni era furia. Energia furiei lor era cea care domina.
Harry stătu privind. Totul părea risipă. Chiar şi mingea părea tristă, sărind de
colo-colo fără rost.
“Salut Harry, cum se face că nu eşti la bar?”
Era bătrînul McDuff cel subţire, pufăindu-şi pipa. McDuff avea pe la vreo 62 de ani, privea întotdeauna drept înainte, nu privea niciodată la tine, însă te vedea oricum din dosul ochelarilor acelora fără ramă. Şi era întotdeauna îmbrăcat în costum negru cu cravată albastră. Venea la bar în fiecare zi pe la prînz, bea două beri, apoi pleca. Şi nu puteai nici să-l urăşti, nici să-l iubeşti. Era ca un calendar sau un penar.
“Acolo mă duc,” răspunse Harry.
“Vin cu tine,” spuse McDuff.
Aşa că Harry merse cu bătrînul McDuff cel subţire, iar bătrînul McDuff cel subţire îşi pufăia pipa. McDuff întotdeauna îşi ţinea pipa aprinsă. Era lucrul lui. McDuff era pipa sa. De ce nu?
Ei merseră, fără să vorbească. Nu era nimic de spus. Se opriră la stopuri, McDuff pufăindu-şi pipa.
McDuff îşi economisise banii. Nu se căsătorise niciodată. Trăia într-un apartament cu două camere şi nu făcea mare lucru. Păi, citea ziarele, însă nu cu interes. Nu era religios. Însă nu din lipsă de convingere. Pur şi simplu pentru că nu se deranjase să privească problema dintr-un punct de vedere sau altul. Era ca şi cum nu ai fi republican pentru că nu ştii ce-i aia să fii republican. McDuff nu era nici fericit, nici nefericit. Din cînd în cînd devenea un pic neastîmpărat, ceva părea să-l deranjeze şi pentru un scurt moment ochii i se umpleau de teroare. Apoi pleca repede… ca o muscă ce se lăsase jos… apoi zburase spre un loc mai promiţător.
Apoi ajunseră la bar. Intrară.
Ceata obişnuită.
McDuff şi Harry îşi găsiră taburetele.
“Două beri,” intonă dragul de McDuff către barman.
“Cum o mai duci, Harry?” întrebă unul din stîlpii barului.
“Bîjbîi, mă agit, mă cac,” răspunse Harry.
Îi părea rău pentru McDuff. Nimeni nu-l salutase. McDuff era o sugativă pe un birou. Îl băgau în seamă pe Harry pentru că era un vagabond. Îi făcea să se simtă superiori. Aveau nevoie de asta. McDuff îi făcea să se simtă banali şi ei erau deja banali.
Nu se întîmplă mare lucru. Fiecare stătea cu băutura sa, îngrijind-o cu atenţie. Puţini aveau imaginaţia să se îmbete pur şi simplu pînă să facă pe ei.
O după-amiază lîncedă de sîmbătă.
McDuff îşi comandă a doua bere şi fu destul de drăguţ ca să mai ia una şi pentru Harry.
Pipa lui McDuff era roşie de la şase ore de foc continuu.
Îşi termină a doua bere şi ieşi, iar Harry rămase singur cu resturile echipajului.
Era o sîmbătă înceată, înceată, dar Harry ştia că, dacă va putea sta destul de mult, va reuşi. Sîmbătă seara era, fireşte, pentru băuturile de la alţii. Dar nu avea unde să meargă pînă atunci. Se ferea de proprietăreasa pensiunii. Plătea pe cîte o săptămînă, şi era cu nouă zile în urmă.
Era foarte nasol între băutori. Binefăcătorii trebuiau să stea şi să fie şi ei undeva. Era o stare generală de singurătate şi o teamă blîndă şi nevoia de a sta laolaltă şi a discuta un pic îi uşura. Harry avea nevoie doar de ceva de băut. Harry putea bea o veşnicie şi încă să mai aibă nevoie, nu era destulă băutură ca să-l satisfacă. Însă ceilalţi… ei doar şedeau, vorbind cînd şi cînd despre ceea ce vorbeau ei acolo.
Berea lui Harry începea să se trezească. Şi ideea era să n-o termine, pentru că atunci trebuia să-şi ia alta, şi nu avea bani. Trebuia să aştepte şi să spere. Ca un cerşetor profesionist de băuturi, Harry ştia prima regulă: niciodată nu ceri tu. Setea lui era calul lor de bătaie, şi orice cerere din partea lui le scădea lor din bucuria de a da.
Harry îşi lăsă privirea să hoinărească prin bar. Erau patru sau cinci binefăcători înăuntru. Nu mulţi şi nu mult. Unul din categoria nu mult era Monk Hamilton. Cea mai mare pretenţie la nemurire a lui Monk era să mănînce şase ouă la micul dejun. În fiecare zi. Credea că asta îl face cineva. Nu le avea cu gînditul. Era uriaş, aproape la fel de lat pe cît era de înalt, cu ochi de culoare deschisă, ficşi şi lipsiţi de nelinişte, gîtul ca un stejar şi mîini mari, păroase şi noduroase.
Monk vorbea cu barmanul. Harry urmărea o muscă tîrîndu-se în scrumiera udă de bere de dinaintea lui. Musca mergea încolo şi încoace printre mucuri, împinse o ţigară murată de alcool, apoi scoase un bîzîit supărat, se ridică vertical, apoi păru să zboare înapoi şi spre stînga, şi se duse.
Monk era spălător de geamuri. Ochii săi lipsiţi de expresie îl zăriră pe Harry. Buzele lui groase se suciră într-un rînjet superior. Îşi luă sticla, coborî şi ocupă taburetul de lîngă Harry.
“Ce mai faci, Harry?”
“Aştept ploaia.”
“Ce-ai zice de o bere?”
“Aştept ploaia de bere, Monk. Mulţam.”
Monk comandă două beri. Ele sosiră.
Lui Harry îi plăcea să şi-o bea pe a lui direct din sticlă. Monk turnă dintr-a sa într-un pahar.
“Harry, ai nevoie de-o slujbă?”
“Nu m-am gîndit la asta.”
“Tot ce trebuie să faci e să ţii scara. Avem nevoie de un om la scară. Nu se plăteşte la fel de bine ca munca de sus, dar iei ceva. Ce zici?”
Monk făcea o glumă. Credea că Harry e prea aiurit ca să-şi dea seama.
“Dă-mi timp să mă gîndesc la asta, Monk.”
Monk se uită la ceilalţi binefăcători, îşi lăsă iar în voie rînjetul superior, le făcu cu ochiul, apoi se uită din nou la Harry.
“Ascultă, tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Eu o să fiu sus, spălînd geamurile. Tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Nu-i prea greu, nu?”
“Nu aşa de greu ca o mulţime de lucruri, Monk.”
“Deci o faci?”
“Nu cred.”
“Hai, nu vrei să încerci?”
“Nu pot, Monk.”
Atunci toţi se simţiră bine. Harry era omul lor. Bufonul perfect.
Harry privi la toate sticlele alea din dosul barului. Tot timpul ăla plăcut, aşteptînd, tot rîsul ăla, toată nebunia aia… scotch, whiskey, vin, gin, vodcă şi toate celelalte. Şi totuşi sticlele alea stăteau acolo, nefolosite. Era ca o viaţă aşteptînd să fie trăită şi pe care n-o voia nimeni.
“Ascultă,” zise Monk, “mă duc să mă tund.”
Harry simţi grosimea liniştită a lui Monk. Monk cîştigase ceva undeva. Se potrivea, ca o cheie într-o broască ce se deschidea către ceva.
“De ce nu vii cu mine să mă tund?”
Harry nu răspunse.
Monk se aplecă spre el. “Ne oprim la o bere pe drum, şi-ţi mai iau una după.”
“Hai…”
Harry îşi goli sticla cu uşurinţa setei, puse sticla jos. Îl urmă pe Monk pe uşă afară. Coborîră împreună în stradă. Harry se simţea ca un cîine urmîndu-şi stăpînul. Iar Monk era calm, era în stare de funcţionare, totul era la locul lui. Era sîmbăta lui liberă şi urma să se tundă.
Găsiră un bar şi se opriră acolo. Era mult mai curat şi drăguţ decît cel în care îşi făcea veacul Harry. Monk comandă berile.
Cum şedea! Omul unui om. Şi unul confortabil, pe lîngă asta. Nu se gîndise niciodată la moarte, cel puţin nu la a sa.
Cum stăteau alături, Harry ştiu că făcuse o greşeală: o slujbă de la 8 la 5 ar fi mai puţin dureroasă.
Monk avea o aluniţă pe partea dreaptă a feţei, o aluniţă foarte relaxată, o aluniţă fără conştiinţă de sine.
Harry îl privi pe Monk cum îşi ia sticla şi o suge. Era doar ceva ce făcea Monk, ca şi cum şi-ar fi scărpinat nasul. Nu îi era foame după ceva de băut. Monk doar şedea acolo cu sticla şi era plătit pentru asta. Şi timpul trecea ca căcatul pe rîu.
Îşi terminară sticlele, şi Monk îi spuse ceva barmanului, iar barmanul răspunse ceva.
Apoi Harry îl urmă pe Monk pe uşă afară. Erau împreună, şi Monk urma să se tundă.
Găsiră frizeria şi intrară. Nu mai erau alţi clienţi. Frizerul îl ştia pe Monk. Cînd acesta se urcă în fotoliu, aveau ceva să-şi spună. Frizerul îşi întinse ştergarul, şi capul lui Monk răsări din mijlocul său, cu aluniţa la locul ei pe obrazul drept, şi spuse “Scurt în jurul urechilor, şi nu prea mult în creştet.”
Harry, înnebunit după încă ceva de băut, luă o revistă, întoarse cîteva pagini şi se prefăcu interesat.
Apoi îl auzi pe Monk vorbind cu frizerul, “Apropo, Paul, ţi-l prezint pe Harry. Harry ţi-l prezint pe Paul.”
Harry şi Paul şi Monk.
Monk şi Paul şi Harry.
Harry, Monk, Paul.
“Ascultă, Monk,” spuse Harry, “ce-ar fi să mă duc să mai beau o bere pînă te tunzi?”
Ochii lui Monk îl fixară pe Harry, “Nu, o să bem o bere după ce am terminat aici.”
Apoi ochii îi fixară oglinda. “Nu prea mult în jurul urechilor, Paul”
Pe măsură ce lumea se învîrtea, Paul dădea din foarfecă.
“Ai luat mult, Monk?”
“Nimic, Paul.”
“Pe-asta n-o cred…”
“Mai bine ai crede-o, Paul.”
“Nu din ce aud.”
“Cum ar fi?”
“Cum ar fi cînd Betsy Ross a făcut steagul ăla, 13 stele nu s-ar fi înfăşurat în jurul stîlpului tău.”
“Căcat, Paul, asta-i prea de tot!”
Monk rîdea. Rîsul lui era ca un linoleum tăiat bucăţi cu un cuţit bont. Ori poate era un strigăt de moarte.
Apoi se opri din rîs. “Nu prea mult în creştet.”
Harry puse revista jos şi privi podeaua. Rîsul de linoleum se transferase unei podele de linoleum. Verde şi albastră, cu romburi violete. O podea veche. Bucăţi din ea începuseră să se cojească, lăsînd să se vadă duşumeaua maro închis de dedesubt. Lui Harry îi plăcea maroul închis.
Începu să numere: 3 fotolii de frizer, 5 scaune pentru cei ce aşteaptă, 13 sau 14 reviste. Un frizer. Un client. Un… ce?
Paul şi Harry şi Monk şi maroul închis.
Maşinile treceau afară. Harry începu să numere, se opri. Nu te juca cu nebunia, nebunia nu se joacă.
Mai uşor de numărat băuturile la îndemînă: nici una.
Timpul suna ca un clopot alb.
Harry era conştient de picioarele sale, de picioarele sale în pantofi, apoi de degetele sale… de la picioare… în pantofi.
Îşi mişcă degetele de la picioare. Viaţa lui atotdevoratoare mergînd nicăieri, ca un melc ce se tîrăşte spre foc.
Frunzele creşteau pe tulpini. Antilopele îşi ridicau capul de la păscut. Un măcelar din Birmingham îşi ridica barda. Şi Harry stătea şi aştepta într-o frizerie, sperînd la o bere.
Era fără respect, un cîine ghinionist.
Merse înainte, merse pe lîngă, mergea înainte şi înainte şi apoi fu gata. Sfîrşitul jocului în jurul fotoliului de frizer. Paul îl întoarse pe Monk astfel încît să se poată vedea în oglinzile din spatele fotoliului.
Harry detesta frizeriile. Rotirea aia finală în fotoliu, oglinzile alea, erau un moment de groază pentru el.
Lui Monk nu-i păsa.
Se privi. Îşi studie imaginea, faţă, păr, totul. Părea să admire ce vedea. Apoi spuse: “OK, acum, Paul, vrei să mai iei puţin în partea stîngă? Şi vezi chestia asta ce se iţeşte aici? Ar trebui curăţată.”
“O, da, Monk… o rezolv eu…”
Frizerul îl întoarse pe Monk la loc şi se concentră asupra chestiei ce se iţea.
Harry urmărea foarfeca. Se clicăia mult, dar se tăia puţin.
Apoi Paul îl întoarse din nou pe Monk înspre oglinzi.
Monk se privi.
Un zîmbet uşor se curbă spre partea dreaptă a gurii. Apoi partea stîngă a feţei se strîmbă puţin. Dragoste de sine cu doar o tresărire de îndoială.
“E bine,” spuse, “acum ai nimerit-o.”
Paul îl scutură pe Monk cu o măturică. Părul mort în cădere plutea într-o lume moartă.
Monk se scotoci în buzunar pentru onorariu şi bacşiş.
Tranzacţia Bănească ţiui în după-amiaza moartă.
Apoi Harry şi Monk merseră împreună pe stradă înapoi către bar.
“Nimic nu te face mai mult decît o tunsoare,” spuse Monk “să te simţi un om nou.”
Monk purta întotdeauna cămăşi de lucru albastru deschis, cu mînecile suflecate ca să-şi arate bicepşii. Un tip şi jumătate. Tot ce-i mai trebuia era vreo femeie să-i împăture izmenele şi cămăşile de corp, să-i ruleze şosetele şi să le pună în sertarul şifonierului.
“Mulţumesc că mi-ai ţinut companie, Harry.”
“Fireşte, Monk...”
“Data viitoare cînd mă tund mi-ar plăcea să vii cu mine.”
“Poate, Monk...”
Monk mergea lîngă bordură şi era ca într-un vis. Un vis galben. Se întîmplă doar aşa. Şi Harry nu ştiu de unde îi venea impulsul. Însă îl lăsă. Se prefăcu că se împiedică şi îl lovi pe Monk. Iar Monk, ca o grămadă mare şi instabilă de carne, căzu în faţa autobuzului. Cum şoferul apăsă pe frînă, se auzi o bufnitură, nu prea tare, dar totuşi o bufnitură. Şi uite-l pe şezînd în şanţ, cu tunsoare, aluniţă şi toate celelalte. Iar Harry se uita în jos. Cel mai ciudat lucru: portofelul lui Monk în şanţ. Doar că nu stătea turtit la pămînt, ci se ridica, ca o mică piramidă.
Harry întinse mîna în jos, îl culese, îl puse în buzunarul din faţă. Părea cald şi plin de graţie. Har Domnului.
Apoi Harry se aplecă deasupra lui Monk. “Monk? Monk… eşti în regulă?”
Monk nu răspunse. Dar Harry observă că respiră şi că nu e urmă de sînge. Şi, dintr-o dată, faţa lui Monk arăta frumoasă şi generoasă.
E futut, gîndi Harry, şi şi eu am futut-o. Toţi sîntem futuţi în diferite feluri. Nu e adevăr, nu e nimic real, nu e nimic.
Dar era ceva. Era o mulţime.
“Înapoi!” strigă careva. “Lăsaţi-i aer!”
Harry se dădu înapoi. Se dădu înapoi chiar în mulţime. Nimeni nu-l opri.
Mergea spre sud. Auzi sirena ambulanţei. Jelea împreună cu vinovăţia sa.
Apoi, repede, vinovăţia dispăru. Ca un vechi război încheiat. Trebuie să mergi înainte. Lucrurile mergeau înainte. Ca purecii şi siropul de clătite.
Harry intră într-un bar pe care nu-l mai observase niciodată pînă atunci. Era un barman. Erau sticle. Era întuneric înăuntru. Comandă un whiskey dublu, îl goli pe loc. Portofelul lui Monk era gras şi plin. Vineri trebuie să fi fost zi de leafă. Harry trase afară o bancnotă, comandă încă un whiskey dublu. Îl goli pe jumătate, ţinu un moment de reculegere, apoi bău restul şi, pentru prima dată după multă vreme, se simţi foarte bine.
După-amiaza tîrziu Harry merse la Groton Steak House. Intră şi se aşeză la tejghea. Nu mai fusese niciodată acolo. Un ins înalt, subţire, greu de descris, cu o bonetă de bucătar şi un şorţ soios se apropie şi se aplecă peste tejghea. Avea nevoie de un bărbierit şi mirosea a insecticid. Se uită chiorîş la Harry.
“Ai venit pentru SLUJBĂ?” întrebă.
De ce dracu vrea toată lumea să mă pună la muncă? gîndi Harry.
“Nu,” răspunse Harry.
“Avem un post de spălător de vase. Cincizeci de cenţi pe oră şi trebuie s-o iei pe Rita de cur din cînd în cînd.”
Chelneriţa trecu pe lîngă ei. Harry îi privi curul.
“Nu, mulţumesc. Pe moment, o să iau o bere. La sticlă. De orice fel.”
Bucătarul se aplecă mai aproape. Avea peri lungi în nas, puternic intimidanţi, ca un coşmar neplanificat.
“Ascultă labagiule, ai vreun ban?”
“Am,” răspunse Harry.
Bucătarul ezită o vreme, apoi plecă, deschise frigiderul şi smuci o sticlă din el. Îi zbură capacul, se întoarse la Harry, trînti sticla de tejghea.
Harry luă o înghiţitură lungă, puse sticla cu grijă jos.
Bucătarul continua să-l examineze. Nu putea să-şi dea seama ce-i cu el.
“Acum,” spuse Harry, “vreau un cotlet calitatea întîi, potrivit, cu cartofi prăjiţi şi totul bine uns. Şi mai adu-mi o bere, acum.
Bucătarul se ivi în faţa lui ca un nor mînios, apoi dispăru, se întoarse la frigider şi repetă actul, ceea ce includea aducerea sticlei şi trîntirea ei de tejghea.
Apoi se întoarse spre grătar, pe care aruncă o bucată de carne.
O glorioasă mantie de fum se înălţă. Bucătarul se zgîia la Harry prin ea.
N-am idee de ce nu-i place de mine, gîndi Harry. Păi, poate că aş avea nevoie de o tunsoare (o mulţime peste tot, vă rog) şi de un bărbierit, şi faţa mi-e cam boţită, dar hainele îmi sînt destul de curate. Uzate dar curate. Sînt probabil mai curat decît primarul acestui oraş împuţit.
Chelneriţa sosi. Nu arăta rău. Nimic deosebit, dar nu era rău. Avea părul adunat în vîrful capului, cam sălbatic, şi avea cîrlionţi atîrnîndu-i în părţi. Drăguţ.
Se aplecă peste tejghea.
“N-ai luat slujba de spălător de vase?”
“Îmi convin banii, dar nu-i genul meu de muncă.”
“Care-i genul tău de muncă?”
“Sînt arhitect.”
“Te caci pe tine,” spuse şi plecă.
Harry ştia că nu e prea bun la palavre. Descoperi că, cu cît vorbea mai puţin, cu atît se simţea toată lumea mai bine.
Harry termină amîndouă berile. Apoi sosiră grătarul şi cartofii. Bucătarul le trînti şi pe ele. Bucătarul era un mare trîntitor.
Lui Harry i se părea un miracol. Se aplecă asupra lui, tăind şi mestecînd. Nu mai avusese un grătar de ani de zile. Mîncîndu-l, simţea cum o putere nouă îi intră în trup. Cînd adeseori n-ai mîncat, era un adevărat eveniment.
Chiar şi creierul îi zîmbea. Iar trupul părea să-i spună mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.
Apoi Harry termină.
Bucătarul încă se zgîia la el.
“OK,” spuse Harry, “mai vreau o dată toată chestia.”
“Mai vrei o dată toată chestia?”
“Da.”
Zgîiala se transformă într-o privire cruntă. Bucătarul plecă şi mai azvîrli o bucată de carne pe grătar.
“Şi, vă rog, încă o bere. Acum.”
“RITA!”, zbieră bucătarul, “MAI DĂ-I O BERE!”
Rita veni cu berea.
“Sugi cam multă bere,” spuse ea, “pentru un arhitect.”
“Am de gînd să ridic ceva.”
“Ha! Ca şi cum ai putea!”
Harry lucra asupra berii. Apoi se sculă şi se duse la toaletă. Cînd se întoarse, o termină.
Bucătarul veni şi trînti noua farfurie cu grătar şi cartofi în faţa lui Harry.
“Slujba mai este, dacă o vrei.”
Bucătarul se duse la grătar, de unde continuă să se uite urît la Harry.
“Ai două mese,” spuse, “plus ce mai apuci.”
Harry era prea ocupat cu grătarul şi cartofii, ca să mai răspundă. Îi era încă foame. Cînd eşti vagabond, şi mai ales cînd bei, poţi s-o ţii zile întregi fără să mănînci, adesea chiar fără să vrei s-o faci, şi apoi te loveşte - o foame de nesuportat. Începi să te gîndeşti să mănînci orice: şoareci, fluturi, frunze, chitanţe de la casa de amanet, ziare, dopuri, orice.
Acum, lucrînd asupra celui de-al doilea grătar, foamea lui Harry era încă acolo. Cartofii prăjiţi erau minunaţi şi unşi şi aurii şi fierbinţi, ceva ca lumina soarelui, o lumină a soarelui hrănitoare şi glorioasă din care puteai muşca. Iar grătarul nu era doar o felie dintr-o sărmană fiinţă omorîtă, era ceva dramatic, ce hrănea trupul şi sufletul şi inima, care făcea ochii să zîmbească, făcea lumea nu atît de greu de îndurat. Sau de stat în ea. În acel moment moartea nu conta.
Apoi termină farfuria. Tot ce rămăsese era osul, şi acesta fusese curăţat de tot.
“Mai vreau un rînd,” îi spuse Harry bucătarului. “Încă un grătar cu cartofi prăjiţi şi încă o bere, vă rog.”
“NU!”, ţipă bucătarul. “O SĂ PLĂTEŞTI ŞI O SĂ TE DUCI DRACULUI DE AICI!”
Veni ocolind grătarul şi se proţăpi în faţa lui Harry. Avea un chitanţier. Mîzgăli furios pe el. Apoi aruncă nota de plată în centrul farfuriei murdare. Harry o culese din farfurie.
Mai era un client în restaurant, un ins foarte rotund şi roz, cu un cap mare cu păr nepieptănat, vopsit într-un maro destul de descurajant. Omul băuse o mulţime de ceşti de cafea în timp ce citea ziarul de seară.
Harry se ridică, scoase cîteva bancnote, luă două din ele şi le puse jos lîngă farfurie.
Apoi ieşi.
Traficul de început de seară începea să înfunde bulevardul cu maşini. Soarele se înclina în jos în spatele lui. Harry se uită la şoferii maşinilor. Păreau nefericiţi. Lumea era nefericită. Oamenii erau în întuneric. Oamenii erau îngroziţi şi dezamăgiţi. Oamenii erau prinşi în capcană. Oamenii erau defensivi şi frenetici. Se simţeau ca şi cum vieţile le-ar fi fost irosite. Şi aveau dreptate.
Harry plecă. Se opri la un stop. Şi, în acel moment, avu un sentiment foarte ciudat. Se simţea ca şi cum ar fi singura persoană vie de pe lume.
Cînd se făcu verde, uită de toate astea. Traversă strada şi-şi văzu de drum.

Ia-mi nimicuri, Şi clasa-ntîi
Era conferinţă de presă la birou la Groundhogs. Bliţurile aparatelor de fotografiat fulgerau şi patronul îl ţinea pe după umeri pe noul manager. Doar că acesta nu era nou. Clint Stockmeyer îl angajase de două ori pe Larry Nelson, şi-l concediase de două ori. Stockmeyer era un om mare, mare la piept, mare la burdihan, mare la bani. Greutatea lui aproape că-l îndoia pe Larry, însă Larry fulgera un zîmbet slab, în comparaţie cu vastul rînjet al lui Stockmeyer.
“Cît o să reziste?” îl întrebă pe Stockmeyer unul din reporteri.
“Păi, i-am dat lui Larry un contract pe doi ani tocmai ca să reflecte încrederea noastră în el. Îl considerăm pe Larry cel mai bun manager din ligă.”
“Dacă-i aşa de bun, atunci de ce l-aţi zburat de două ori?”
Se auziră ceva rîsete. Chiar şi Larry Nelson rîse slab, în timp ce se strecura de sub braţul lui Stockmeyer.
“Păi, trebuie să fi fost o chestie emoţională, de amîndouă dăţile, spuse Stockmeyer. “Ştiţi, sîntem amîndoi încăpăţînaţi, şi erau lucruri asupra cărora nu puteam cădea de acord.”
“Îşi băga prea des ghearele în plăcintă,” spuse Nelson.
“Larry are dreptate,” zîmbi Stockmeyer, punîndu-şi din nou braţul în jurul lui Larry. “Sezonul ăsta, Larry o să aibă control complet. Pe care nouă băieţi vrea să-i pună în teren, ăia vor fi. Orice tîrg, orice mişcare de personal, totul o să fie treaba lui Larry.”
“Mi se pare, domnule Stockmeyer, că dumneavoastră sînteţi cu vorbitul. Larry ce are de zis?”
Larry se strecură din nou de sub braţul lui Stockmeyer şi făcu un pas mic înainte.
“Păi, mă bucur că sînt înapoi la Groundhogs. Ăsta e oraşul meu favorit. Îl mut pe Pexa din mijloc în baza a treia, Cerritos va acoperi baza de mijloc. Şi-l iau pe Bowers la curăţenie, iar începătorul ăla de Jack Lakewood va primi o chestie adevărată la centru. Mai am şi alte schimbări în cap…”
“Crezi că o să fii în stare să te înţelegi cu domnul Stockmeyer?”
“De ce nu? Cred că amîndoi am învăţat din trecut.”
“Corect,” spuse Stockmeyer. Păşi înainte şi-şi puse încă o dată braţul în jurul umerilor lui Larry. Bliţurile fulgerară şi interviul se termină. Cînd dispăru şi ultimul reporter, Stockmeyer se întoarse spre Nelson.
“Hristoase, Larry, nu te-ai arătat prea fericit de chestia asta.”
“Ce-ai fi vrut să fac, un pic de step?”
“Nu, nici chiar aşa. Dar ai fi putut arăta mai mult entuziasm în ce priveşte toată chestia. La urma urmei, Jays te-au lăsat în plata Domnului. Erai în curul gol. Eu ţi-am dat o nouă viaţă.”
Stockmeyer îşi îndesă un trabuc în gură şi-l aprinse cu un soi de mînie.
“Şi ce-i cu căcatul ăla cu mutarea lui Pexa din baza de mijloc în linia a treia?”
“Pexa nu poate trage pe dreapta. În baza a treia nu-i nici o problemă.”
“Ce vrei să spui că nu poate trage pe dreapta?”
“Exact ce am spus, că nu poate trage pe dreapta.”
“Hai, să mergem la Blue Mule să bem ceva…”
Luară un taxi. Blue Mule era un loc scump şi la ora aceea a după-amiezii nu era prea multă lume. Luară un separeu în spate. Fata de la bar îşi făcu apariţia.
“Bună, Larry,” zîmbi, “te-ai întors?”
Stockmeyer comandă un whiskey sour, Larry ceru o vodcă cu tonic şi lămîie.
“Ce voia să zică cu te-ai întors?”, întrebă Stockmeyer.
“Cine ştie ce vrea să zică o femeie?”, răspunse Larry.
“Fără bătăi prin baruri în sezonul ăsta,” spuse Stockmeyer. “Dă rău la joc, dă rău la imagine.”
“Şi ce să fac dacă vreun ticălos se ia de mine?”
“Găseşte-ţi o cale de ieşire. Întotdeauna ţi-ai proptit pumnul în mutra cuiva. Nu e o treabă deşteaptă.”
“Nu-mi place să înghit căcat.”
“Nimănui nu-i place. Foloseşte-ţi creierul ăla împuţit. Ia-i cu vorba, evită-i, ia-i în rîs, orice.”
“Unii tipi insistă, pricep doar de un lucru.”
“Tu eşti de vină, tu îi calci pe nervi, Larry. Te-am văzut eu.”
“Nu-i adevărat.”
“Ba e.”
“Ascultă, dă-te jos de pe mine o vreme, OK, Stockmeyer?”
Sosiră băuturile. Urmăriră cu privirea fata şerpuindu-se de-acolo.
“Cred că o mai tai cu ea,” spuse Larry. “A manipulat o mulţime de coaie.”
“Poate şi pe ale tale?”
“Treaba mea.”
Larry îşi goli vodca, prinse privirea fetei şi-i făcu semn să-i mai aducă una.
“Mai e o treabă,” spuse Stockmeyer, “orice tip pe care-l găseşti cu cocaină la bord, îl vreau pe tuşă, îl vreau transferat, îl vreau afară.”
“Să presupunem că loveşte la .340”
“Mă doare undeva şi dacă loveşte la .640. Îl vreau afară. Nu vreau drogaţi la Groundhogs. Dă rău la joc.”
“Şi cum e cu beţivii?”
“Ăştia nu-s aşa de răi.”
“Da? Ai încercat să loveşti mahmur o minge învîrtită?”
Sosi băutura lui Larry.
“Mersi, dulceaţㅔ
Fata se şerpui iarăşi de-acolo şi se mai legănă o dată cînd ocoli barul.
Stockmeyer luă o gură din băutura lui, apoi o puse jos.
“De ce vrei să-l pui pe Bowers la curăţenie? A avut doar 17 mingi pe tot terenul. Belanski a avut 32.”
“Mingile pe tot terenul nu sînt tot jocul. Bowers are loviturile laterale, el joacă cu oamenii de la bază. Ascultă, Stockmeyer, credeam că o să mă laşi să conduc treaba în teren.”
“Da, da, am de gînd, voiam doar să-ţi cunosc gîndirea. Scriu nenorocitele alea de cecuri, ştii?”
“Da, ştiu că scrii nenorocitele alea de cecuri. De ce nu te opreşti la asta?”
Stockmeyer îşi terminase băutura şi făcu semn fetei pentru alta. Larry Nelson arătă că ar trebui două rînduri. Fata ştia deja.
“Ştii, Larry,” spuse Stockmeyer, “devii afurisit imediat ce bei.”
“Da? Şi cum e cu noaptea aia cînd l-ai caftit pe şoferul de taxi?”
“Şi-a cerut-o.”
“Cum?”
“Mi-a spus că mai degrabă mănîncă căcat decît să-i vadă pe Groundhogs jucînd baseball.”
“Nostim.”
“A, da? Tu erai manager în anul acela.”
“Uite-o pe Tanya!”
“Cine?”
“Fata de la bar.”
Tanya era acolo cu băuturile. Le puse jos. Larry Nelson se întinse şi o apucă, trăgîndu-şi-o pe genunchi.
“Puiule, hai s-o ştergem împreună.”
“Ai ceva bani?”
“Am un contract gras pe doi ani.”
“N-ar fi mai bine să plec cu tipul care ţi-a dat contractul?”
Larry Nelson o împinse: “Muiere neserioasă, credeam că-i vorba de amor!”
Tanya se ridică, îşi luă tava.
“Nu crede asta, Larry, e o treabă la care nu le prea ai!”
O şterse unduindu-se.
“Ascultă, Nelson, o cunoşti?”
“Ne-am întîlnit.”
Stockmeyer îşi ridică paharul.
“Uite, sînt de acord cu mutarea lui Pexa în baza a treia, dar nu-l pot vedea pe Bowers la curăţenie.”
“Spuneai că eu sînt şeful în chestia asta împuţită.”
“O să afectezi poarta.”
“N-o să afectez nici o poartă.”
“Te fuţi cu fata de la bar?”
“Poate. Scrie undeva că nu-i voie?”
“Nu. Poţi să-mi faci lipeala?”
“Trece Bowers la curăţenie?”
“OK.”
“Văd ce pot face.”
Stătură acolo o vreme. Apoi Stockmeyer întreb㠓Cu cine intri în teren la începutul jocului?”
“Cu Ellison, Carpenter, Mullhall şi Harding.”
“Căcat.”
“Nu, asta e.”
“Pe cine pui în partea lungă?”
“Pelling.”
“Pelling? E bine. În partea scurtă?”
“Spinelli.”
“Spinelli? Isuse Hristoase!”
“Spuneai că mă laşi să fiu şeful în chestia asta împuţită.”
Mai comandară un rînd. După-amiaza se transforma în umbrele serii şi Blue Mule începea să se umple. Tanya putea fi auzită rîzînd adesea, un rîs ascuţit. Oamenii intrau şi se lăsau greu pe taburetele din bar, înnebuniţi de ce le adusese ziua aceea. Căutau altceva, dar nu era altceva. Păi, era Tanya. Şi unii din ei aveau neveste acasă. De asta veneau la bar. Şi unele din neveste erau în alte baruri.
Stockmeyer şi Nelson stăteau privind oamenii de la bar.
“Tristă gaşcă,” spuse Larry Nelson.
“Da,” spuse Stockmeyer.
Unii dintre tipi îşi pierduseră interesul pentru Tanya şi se uitau în jur.
“Cred că am fost recunoscut,” spuse Larry.
“Eşti o persoană publică.”
“La dracu!”
“Ce te deranjează?”
“Ai văzut, Stockmeyer? Tipul ăla mi-a făcut cu degetul!”
“N-am văzut.”
“N-am de gînd să înghit asta. Mă duc şi-i trag un şut în cur.”
Larry voia să se ridice. Stockmeyer se întinse peste masă şi-l trînti înapoi pe scaun. “ŞEZI!”
“Ce pula mea faci?”
“Fără bătăi prin baruri!”
“Da? Nu trebuie să mă maltratezi!”
“E spre binele tău!”
“Ai văzut, mi-a făcut cu degetul!”
“Lasă, s-a terminat. Uite, vorbeşte cu Tanya.”
Era adevărat. Tipul vorbea cu Tanya. Iar Tanya se apleca peste el, ca şi cum omul ar fi spus tot felul de lucruri fermecătoare şi interesante.
“Curva asta are un creier aşa de mic, că dacă te uiţi cu raze X, nu-l vezi,” spuse Larry.
“Dar ce cur!”, spuse Stockmeyer.
“Adevărat,” spuse Larry.
“Cred că mai avem nevoie de un stîngaci în linia din spate,” spuse Stockmeyer.
“Adevărat. Fă-mi rost de unul. Unul sub 35, da?”
“O să mă gîndesc…”
Larry îşi goli paharul, îl puse jos.
“Uite, ticălosul ăla iar mi-a făcut cu degetul!”
“Ignoră-l. Eşti o persoană publică.”
“Ignoră-l în pulă! Mă duc să-l aranjez!”
Larry voia să se ridice. Stockmeyer îl trînti înapoi pe scaun.
Larry îl privi.
“Asta să n-o mai faci încă o dată, grăsane.”
“E spre binele tău.”
“Am eu grijă de binele meu. Uite că iar o face!”
Larry sări în sus. Stockmeyer sări să-l trîntească din nou, dar Larry îşi trimise dreapta, care se opri în bărbia lui Stockmeyer. Acesta se îndoi înapoi în separeu, apoi se răsuci spre stînga şi căzu la podea. Ateriză cu mutra în jos. Tanya ţipă. Stockmeyer se ridică în genunchi, îşi îndreptă cravata, privi în sus spre Larry Nelson.
“OK, ticălosule! EŞTI CONCEDIAT!”
“Ce-mi pasă, grăsane? Am doi ani, după contract.”
“O să-ţi primeşti banii, pulică! Dar nu mai conduci clubul meu de baseball!”
Stockmeyer se ridică în picioare.
“Mai mult, te dau în judecată pentru agresiune şi bătaie! O să-ţi notifice avocatul meu!”
“Dacă erai bărbat, Stockmeyer, ai fi dat înapoi!”
“Căcat!”
Stockmeyer o luă spre bar, mobilizînd cîtă demnitate era în stare. Apoi fu dus. Larry se uită după tipul care-i făcuse cu degetul. Dar şi el se dusese.
Telefonul sună pe la zece şi jumătate dimineaţa. Tanya se întinse din pat şi ridică receptorul.
“Da?”
Apoi îl scutură pe Larry Nelson. Acesta se răsuci în cearceafuri şi se ridică în capul oaselor.
“Ce-i?”
Ea trase cearceaful şi lăsă telefonul să cadă pe organele lui genitale. Larry se întinse şi-l ridică.
“Alo? O, Stockmeyer. Cum m-ai găsit? Ce? Da, înţeleg. Bine, atunci e OK, dar ţine minte că eu sînt şeful în chestia asta împuţită, da? În regulă, atunci. La revedere.”
Larry se întinse peste Tanya şi puse receptorul jos.
“Ce era?” întrebă ea.
“Mă vrea înapoi.”
“Te duci?”
“Da, am nevoie de slujba aia.”
Larry coborî din pat, se duse la baie şi se pişă. Apoi se spălă pe mîini şi pe faţă, îşi aruncă apă în păr şi-l dădu pe spate cu mîinile. Ieşi din baie. Era gol. Stătea aşa în cameră.
“Băiete,” spuse Tanya din pat, “tare împuţit ai fost aseară.”
“Lasă asta,” spuse el, “mai avem ceva cocaină?”
“Nu, nimic. Ai un nas ca de elefant.”
“Căcat,” spuse Larry.
Întinse mîna în jos şi se scărpină la coaie.
(din Septuagenarian Stew. Stories & Poems, Black Sparrow Press, Santa Rosa, 1990)