Relaţia propusă în acest număr - cea dintre putere şi cultură - reprezintă o partitură dificilă, motivele unei abordări anevoioase fiind diverse. Întîi, fiindcă aproape toată lumea pare convinsă că cele două instanţe trebuie să fie separate, şi neapărat decalate axiologic. După această convingere, puterea ţine de instituţionalul etatizat, discreţionar al ierarhiilor politice concrete, faţă de care omul de cultură joacă rolul victimar de cavaler neprihănit al inefabilului. Distanţa dintre cele două instanţe este enormă - susţin adepţii acestei perspective -, şi se traduce prin mitul cultural justificativ al replierii în calitate: rolul omului de cultură ar fi, conform acestor stereotipii, să se închidă frumos în turnul său de fildeş, zîmbind senin vicisitudinilor care i se oferă, încrezător în justiţia corectivă a eternităţii. În subsidiar, ecuaţia enunţată mizează pe două accepţiuni de putere semantic vorbind decalate: puterea mundană, imediată, proximă aparţine guvernelor, Puterii, mecanismelor statale şi publice de coerciţie, prin definiţie inferioare, superflue şi logodite cu efemerul. Dimpotrivă, puterea omului de cultură derivă dintr-un pariu sublim cu durata: ea nelinişteşte puterea mundană, fiindcă e virtual opozitivă, şi oarecum - tot virtual - punitivă: reuşita viitoare a unui om de cultură marginalizat azi în comunitatea în care trăieşte pune în discuţie în mod retroactiv întreaga luciditate justiţiară a unei perioade, şi discernămîntul însuşi al valorizărilor pe care aceasta se clădeşte.
A doua dificultate metodologică a relaţiei pe care o discutăm derivă din chiar interiorizarea opoziţiei pe care am enunţat-o. Cercetarea empirică demonstrează că Puterea politică şi lumea culturii nu aspiră de fapt spre unul şi acelaşi tip de putere: pentru un stat, sau pentru un regim politic, puterea înseamnă în primul rînd exerciţiu, dominanţă, forţă de a supune. Dimpotrivă, omul de cultură înţelege de regulă prin putere prestigiul, valoare inefabilă pe care un guvern puternic şi pragmatic o poate socoti ambiguă sau nefuncţională. Din triada clasică a problematicii (putere - prestigiu - dominanţă), mundanul alege dominanţa, pe cînd omul de cultură e interesat cu precădere de charismă; aşa se face că puterea unei instanţe politice e preponderent tehnică, tranzitivă, funcţională, pe cînd dorinţa de putere a omului de cultură nu depăşeşte adesea narcisismul vanitos al privirii în oglindă.
Exegeza sociologică de specialitate distinge, practic, între două concepţii privind puterea. Prima e cea weberiană: după Max Weber, puterea reprezintă probabilitatea ca cineva să exercite o influenţă într-o comunitate, indiferent dacă aceasta opune sau nu rezistenţă. Fundamentul acestei concepţii e conflictualitatea intrinsecă: întrucît o comunitate înregistrează simultan mai multe influenţe de putere, rezultă că funcţionarea comunităţii respective e determinată de capacitatea ei de a absorbi mai mulţi vectori opozitivi deodată. Finalitatea acestei concepţii rezidă în conceptul multiplicităţii charismatice: după el, puterea centrală a comunităţii derivă din capacitatea de a tolera tensiuni subliminale între diferiţi subcentri charismatici de putere.
Cealaltă concepţie e a lui Talcott Parsons; potrivit enunţului său de bază, puterea reprezintă capacitatea unei colectivităţi de a se articula într-o reţea de scopuri şi finalităţi concertate, armonizate. Fundamentul ei îl reprezintă cooperarea: e adevărat, sugerează Parsons, că în interiorul unei comunităţi pot exista în mod virtual mai mulţi centri de putere, dar ei se împart între o componentă egoistă şi una altruistă. Colectivitatea selectează vectorii de altruism, şi-i sancţionează pe cei autarhici, egoişti; consecinţa e că armonia finală a relaţiilor de putere funcţionează pe criteriul validării generice, potrivit căreia subcentrul de putere e „recunoscut" doar dacă oferă energii altruiste, şi „sancţionat" dacă insistă pe sugestii exacerbat individualiste, anarhice.
Prima perspectivă dintre cele două enunţate are în centrul ei individul, a doua, grupul. La Parsons, grupul reprezintă o unitate de puteri parţiale care cooperează; la Weber, dimpotrivă, ele se exclud, intră-n tensiuni acerbe. La Parsons, grupul anulează competiţia excentrică a valorilor prin armonizare; la Weber, dimpotrivă, competiţia e discreţionară, fiindcă reprezintă opoziţia virtuală a două sau mai multe instanţe charismatice ireductibile. Recurgînd din nou la metafora oglinzii, la Parsons ea e opacă, în vreme de la Weber nimic n-o abureşte, răsfăţul charismei fiind, în esenţă, un răsfăţ spectacular.
Acestei opoziţii de concepţii, R. Bierstedt îi opune relaţia mai nuanţată dintre putere, forţă şi autoritate. Ecuaţia sa e de o profunzime limpidă: „puterea reprezintă forţă latentă, forţa reprezintă puterea manifestată, şi autoritatea reprezintă puterea instituţionalizată". Transpunînd totul în relaţia dintre Puterea politică imediată şi cultură, rezultă că a doua trebuie să întreprindă un efort dublu pentru a se impune: Puterea politică deţine din start instituţiile puterii, pe care puterea culturii trebuie să şi le creeze. Mai mult, decalajul va rămîne pentru totdeauna insurmontabil: Puterea politică dispune de legi, de justiţie pentru a-şi impune răsfăţul, pe cînd puterea culturii acţionează prin invariabila sublimă care e prestigiul. Consecinţa ultimă a acestei dihotomii este că puterea culturii nu va egala niciodată sfera de influenţă pe care o exercită Puterea executivă, fiindcă oamenii vor fi întotdeauna mai atenţi la legi, şi mai puţin la puterea inefabilă a artei. Dar rezultanta aceste dihotomii e stratificarea socială, clivajul: la vocea puterii vor fi receptivi doar cei mai instruiţi dintr-o comunitate, pe cînd vocea guvernului va fi auzită de către toţi, şi mai ales de către cei mulţi, pe care nu o dată - istoria a dovedit-o - Puterea mundană i-a întors manipulativ împotriva celor buni, a puterii culturii. Consecinţa e că vectorul de putere privilegiat de cultură e cel mai adesea unul elitist şi autoreferenţial: cultura a funcţiona, în varii civilizaţii, ca „stat în stat", cu legi şi ierarhii proprii, şi - mai ales - cu un mecanism propriu de legitimare canonică.
Astfel, puterea culturii a derivat dintotdeauna din orgoliul culturii de a se organiza într-o „societate" aparte, cu legi utopice de interior şi cu ierarhii sacrosante autocefale, apărate cu îndîrjire. Aspiraţia de putere a omului de cultură s-a tradus dintotdeauna prin dorinţa de a purta coroană de mirt într-un regat sublim, de mucava. Realului puterii efective omul de cultură i-a opus forţa discreţionară a imaginaţiei de castă, mai inflexibilă uneori decît cea mai fioroasă dintre puterile exterioare. De aceea, regatul culturii n-a fost niciodată spaţiul prestabilit al armoniilor parsoniene; dimpotrivă, zeul ascuns e aici Weber, asezonat cu puţin Machiavelli (înţeles precar).
Trecînd din zona sigură a teoriei în teritoriul nostru mlăştinos autohton, ar fi poate îndreptăţit să ne întrebăm cînd şi unde a deţinut cultura putere? Întrebarea e legitimă, fiindcă în România - dar nu trebuie să ne mîndrim aici cu exclusivitatea -, putere au deţinut, din cînd în cînd, oamenii de cultură, nu cultura însăşi; practicanţi sublimului, şi nu sublimul ca atare. De regulă, o asemenea putere era una de interior, aulică, dacă nu de-a dreptul subversiv manipulativă: ţinta ei o reprezentau colegii de breaslă, nu asanarea răului social ca atare sau stipularea binelui public. Tipologic, puterea oamenilor de cultură s-a împărţit, la noi, între conservatorismul luminat de odinioară al lui Titu Maiorescu şi demonia corozivă a lui Nae Ionescu, de mai tîrziu. Sinusoidala ei persuasivă oferă însă o imagine care dă de gîndit: puterea culturii a fost foarte slabă în segmentele temporale de evoluţie liberală a ţării, şi mult mai  pregnantă în timpuri conservatoare, de dictatură, sau în campaniile recurente de autohtonism exacerbat.
Consecinţa e că puterea culturii a sporit în România direct proporţional cu creşterea vituţilor ancilare în care cultura era prinsă; în momentele de acalmie cosmopolită - puţine la număr, din evoluţia istorică a României - cultura nu a deţinut nici o putere.
Ca o consecinţă, personal încerc un sentiment de anxietate atunci cînd cultura din jurul meu aspiră la poziţii de putere, fiindcă asociez această tendinţă cu o disfuncţionalitate adînc înrădăcinată în istorie şi mentalitate. Pe de altă parte, cred că literatura română, cultura română în general au dezvoltat anticorpi utili împotriva unor asemenea recrudescenţe, exemplul cel mai pregnant dintr-o istorie relativ recentă fiind rezistenţa dovedită faţă de protocronism. A fost, însă, o reacţie de respingere venită din partea unei elite, nu a marii mase de cititori, pentru care Păunescu a rămas un zeu, Dan Zamfirescu un mare patriot, Costică Sorescu un tînăr de viitor, iar Ion Gheorghe un vizionar cel mult excentric.