Balcanii încep acolo unde noi la rîndul nostru începem să medităm asupra lor. Unde patosul se asociază cu faptele, acolo încep Balcanii. Peste tot pîndesc primejdii. Drumurile sînt nesigure, tot aşa locurile de destinaţie. Încă există magia pădurilor. Ele ascund însă oameni fără lege, haiduci, fugari.

Naţiunile mici trăiesc cu permanenta teamă de a pierde totul. Tot ce au smuls tratatelor nesigure ale secolului. Şi de parcă ei înşişi s-ar îndoi de premisele acestora, caută să se convingă de existenţa lor. Astfel totul devine propagandă patetică: istoria, geografia, literatura, politica. Totul devine propagandă şi deci îndoielnic.

Orice ar face aceste popoare, acţiunile lor nu sînt nimic altceva decît o raportare a naţiunii la trecut. De la prima traducere a Sfintei Scripturi pînă la receptarea lui Kant. Totul stă sub semnul acestei raportări la trecut. Înaintaşii, străbunii sînt transformaţi în zei. Ei poruncesc celor vii. Iar mesagerii acestor porunci sînt scriitorii.

Scriitorii sînt fie poeţi naţionali, fie evrei.
Evreii au propagat capitalismul şi comunismul. Asta se ştie. Nu mai trebuie dovedit. În ceea ce priveşte poetul naţional, el este cunoscut de întregul popor. El deţine un monument în locul său natal şi unul în capitală, pentru că a cîntat lupta de eliberare naţională în versuri demne de paginile cărţilor de şcoală. Poeţii care trăiesc în mijlocul nostru sînt măsuraţi după capacitatea lor de a imita un poet naţional.
Poetul naţional nu poate fi citit, el trebuie să fie recitat. Poetul naţional este cel care ne hrăneşte, alţii spun că este inventatorul memoriei colective.

Naţiunea nu este o societate civilă, ci o comunitate a destinului. Iar acolo unde destinul nu iese destul de bine în evidenţă, el va trebui impulsionat. Versuri sînt făurite aievea armelor. Versurile sînt provocări, ele se angajează în bătăliile spiritului militant. În mod cu totul eroic ele provoacă la luptă răul. Iar răul are un nume. Are o imagine: drapelul celuilalt. Împotriva acestuia trebuie luptat. Chiar şi printr-un război.

Războiul înseamnă măreţie. Iar bătăliile pierdute sînt sfinte. De cum au pătruns masele în păduri, le vor părăsi toate trupele de eliberare. Frumuseţea iregularului atinge icoana. Pe cînd în alte părţi se adună liber-cugetătorii în jurul focului de tabără, aici trupele de eliberare joacă biliard. Putem fi siguri că biliardul a fost inventat în Ohrid. Sau poate doar conducta de apă? Merită să lupţi, aşa susţin chiar şi rugăciunile. Pînă şi cetele Domnului umblă înarmate.

Legea vine de la străbuni. Tot restul vine din occident. Drumul spre Europa este lung, dar noi sîntem bine pregătiţi, spun oamenii. În fond şi la urma urmei, ce vrea Europa de la noi?, întreabă ei.
Nu există filosofie în Balcani. Acolo există doar nihilism sau structuralism. Ceea ce este tot una. De altfel structuraliştii sînt bulgari. A te referi în Balcani la un sistem este ridicol. Iar cei mai ridicoli în Balcani au fost comuniştii, aceşti ingineri ai sufletului. Ei ştiau asta, drept pentru care şi-au însuşit naţionalismul. Comunismul din Balcani aduce a cîntăreţ de muzică uşoară cu anafură. Un turbo-text.

Singurul lucru autentic este folclorul. El este pretutindeni. În muzica uşoară, în arta plastică, în literatură. Chiar şi în viaţa cotidiană. Oamenii îşi poartă blugii aidoma costumelor naţionale.

De altfel, naţiunile sînt obşti săteşti ceva mai extinse. Oraşe nu există. Sînt caravanseraiuri, în care la început de secol au fost aşezate clădiri franceze, iar după cel de al doilea război mondial blocuri prefabricate de tip sovietic. Pînă astăzi se fac săpături pentru a descoperi cine ştie ce ruine romane sau greceşti, pentru a dovedi că locul respectiv ar fi fost mai mult decît un simplu caravanserai.
Autenticul pur şi simplu este inexistent. Aceste popoare nu s-au îndepărtat niciodată de lemn. Casele din oraşe, bisericile, toate sînt din lemn. Cît timp dăinuie lemnul?

Nu-mi veni cu Kant, scuteşte-mă de Hegel. Aici se anunţă Heidegger. Şi mai ales heideggerienii francezi. Lacan a ajuns pînă în Istria. Ceva mai departe Foucault, şi chiar mai departe Derrida. La Marea Neagră nu locuieşte decît Derrida. Liturghia deconstrucţiei: fărîmiţarea.

Rămîne singurătatea. Tăcerea. Ambele sălăşluiesc la marginea istoriei. Marginea istoriei este mănăstirea. S-o atingi înseamnă să calci în picioare veşnicia.

Mănăstirile sînt martorii muţi ai crimelor. Crimele sînt faptele străinului. Orice faptă străină este automat una sub drapel străin. Drapelul străin trebuie să devină trofeu de luptă. Numai aşa se ispăşeşte crima.

În calea ispăşirii distanţele se micşorează. O călătorie prin Balcani devine o plimbare dintr-un sat în altul. Întîlneşti aici palavragii şi înţelepţi. Deja o banală conversaţie poate să-ţi dezvăluie puterea religiei. Există un fel de gîndire fără scriere, ce dăinuieşte anevoie de-a lungul secolelor. Scrierile sînt importate. Se poate vorbi de o aberaţie transmisă oral care nu-şi găseşte locul în nici o scriere, ce-şi croieşte drumul peste ţinuturi aievea unei catastrofe naturale. Nimeni nu-i cunoaşte cauzele, toţi ridică nedumeriţi din umeri. Te asigură necontenit de bunele lor intenţii.

Fiecare încercare de a explica această catastrofă nu este decît o nouă cărămidă la clădirea unei teorii a conspiraţiei. Sub cupola conspiraţiei senzaţia fundamentală este cea de neputinţă. Ea este determinantă. Iar această senzaţie de neputinţă duce inevitabil la izbucniri ale forţei.

Balcanii sînt victima stăruirii în eternitate. În timp ce în mănăstiri se bate în lemn, Iisus trece prin lume în maşină şi toţi se fac a nu observa nimic.

Nu există ieşire, spun toţi. Rugile nu mai ajung în cer, iar munca este un chin ca şi acum o mie de ani. Ce ar fi, însă, dacă s-ar renunţa la patos şi banala muncă ar deveni fundamentul căutării cerului; dacă s-ar renunţa la haiduc în favoarea cetăţeanului; dacă stăinul nu ar mai trebui privit ca o ameninţare ci precum ceva de-a dreptul carnavalesc. S-ar putea ajunge cu Iisus în maşină pe drumul spre Europa. Ăsta ar fi sfîrşitul ortodoxiei, ce e drept, dar totodată începutul libertăţii. Latina vulgară postmodernă, garanţia pentru pace. Ca să-l cităm pe Schestow: gîndirea nu ar trebui să-i liniştească pe oameni, ci ar trebui să-i tulbure.
 

(în româneşte de
CARMEN ELISABETH PUCHIANU)