Conflicte în fosta Iugoslavie
Andrew Wachtel
Formarea unei națiuni, destrămarea unei națiuni: Literatură Și Politică culturală în Iugoslavia*
 
 

Aceasta este o carte despre Iugoslavia. Nu țara numită Iugoslavia, care a luat ființă în 1918 și există, cel puțin cu numele, pînă astăzi. Dimpotrivă, mă voi concentra asupra ideii de „națiune iugoslavă“, o viziune asupra comunității slave de sud (Yug în limbile slave înseamnă Sud) ca unitate esențială în ciuda diferențelor de limbă, religie și experiență istorică. Deși rădăcinile sale pot fi plasate mai timpuriu, ideea a fost pentru prima dată pronunțată în anii 1830-1840 în rîndul micilor grupuri de intelectuali. Trecînd printr-o serie de transformări ideologice care i-au lărgit interesul, acest ideal național a concurat cu diverse naționalisme particulare (printre acestea cel bulgar, sîrb, croat, sloven, macedonian și bosniac) pentru supunerea slavilor de sud la sfîrșitul secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea. Majoritatea comentatorilor au fost înclinați să creadă că ideea națională iugoslavă a cîștigat gradual în popularitate de-a lungul existenței sale, deși acest lucru a fost întotdeauna dificil de dovedit. Este adevărat că, deși la finele secolului al XIX-lea nimeni nu și-ar fi asumat identitatea iugoslavă, studiile din anii ‘60 au arătat că majoritatea cetățenilor din această țară păstrau o anumită formă de identitate națională iugoslavă(1). Însă, cu toate acestea, începînd cu ultimii ani ai deceniului al șaselea, ideea și-a pierdut brusc popularitatea și, în prezent, ea se conservă aproape exclusiv în conștiința emigranților împrăștiați în toată lumea.
Din cele mai sus menționate, se desprind cîteva presupuneri cu rol clarificator. Mai întîi de toate, națiunea și statul nu sînt în mod necesar unul și același lucru, chiar dacă multe mișcări naționale își doresc să aibă un stat propriu(2). Urmînd exemplul unor teoreticieni, văd națiunea nu ca pe o entitate politică, ci ca pe o stare a gîndirii, o „comunitate inventat㓠în terminologia lapidară a lui Benedict Anderson, ai cărei membri aparțin acestei comunități nu datorită criteriilor obiective de identificare precum limba, istoria sau moștenirea culturală comune (deși în multe cazuri particulare asemenea criterii pot fi și sînt argumentate), ci datorită faptului că acești membri cred ceea ce fac. În cazul Iugoslaviei, mulți cetățeni ai Imperiilor Habsburg și Otoman, sau ai Regatelor Serbiei și Muntenegrului se considerau membri ai unei națiuni iugoslave chiar înainte ca statul iugoslav să ia ființă. Invers, pînă în anii ‘80, mulți cetățeni ai țării numite Iugoslavia nu credeau în ideea apartenenței la națiunea iugoslavă.
A doua problemă importantă este că identitatea națională, ca un fenomen creat, este întotdeauna în mod potențial o credință gratuită. Nu contează cît de asemănător este un grup de oameni la suprafață, există cu siguranță un anumit nivel la care apare diferența, pentru că fiecare dintre noi „se mișcă într-un număr nedefinit de comunități, unele mai cuprinzătoare decît altele, fiecare pretinzînd într-un mod sau altul supunerea“(3), multe dintre acestea putînd lesne permite un anumit model de identificare comunitară pe baza căreia se formează conștiința națională. O absurdă, dar abilă caracterizare a unuia dintre polii acestui fenomen este ilustrat de celebra parabolă a lui Jonathan Swift, în care liliputanii se împart în două partide doar pe principiul părții pe care trebuie să se spargă oul(4). Totuși, acest lucru le este suficient liliputanilor pentru ca ei să se poată recunoaște ca grupuri distincte, fapt care conduce la dușmănia lor ireconciliabilă. Și chiar în lumea reală, procesele de diferențiere ale diferitelor grupuri de populație par să urmeze un fir nu atît de logic ca principiul freudian al narcisismului micilor diferențe. Dimpotrivă, fără a conta cît de eterogen pare un grup de oameni unui observator, există un nivel la care membrii săi ar putea alege să se vadă unul pe altul ca aparținînd unei națiuni. Într-adevăr, în principiu cel puțin, conceptul de națiune nu cere un „altul“ în opoziție cu care să se definească, așa cum observă și Liah Greenfeld: „O națiune coextensivă cu umanitatea nu este în nici un caz o contradicție în termeni“(5). Orice națiune adevărată, opusă contrautopiei lui Swift și versiunilor utopice ale lui Greenfeld, conține oameni cu serii cuprinzătoare de similitudini și diferențe. În măsura în care aceasta este o națiune, membrii săi au fost de acord să nu țină seama de diferențe și să considere similitudinile ca fiind esențiale.
Și cine decide dacă un grup dat reprezintă o singură națiune sau mai multe? Aceasta este probabil cea mai complexă întrebare. Este la urma urmelor o ficțiune să crezi că majoritatea oamenilor își aleg în mod independent identitatea națională(6). Dimpotrivă, oamenii trebuie învățați în primul rînd ce este o națiune (deoarece conceptul însuși de națiune este un concept modern, datînd de la începutul secolului al XVII-lea) și apoi cum să identifice „propria lor națiune“. Date fiind aceste condiții, ei pot fi de asemenea reînvățați, iar identitatea lor națională și modalitățile de înțelegere a acestei identități se pot schimba. Așa cum notează Pal R. Brass în introducerea la excelentul său studiu asupra naționalismului în India, „urmează, în fine, din toate aceste puncte de vedere, că procesul formării identității etnice și transformarea sa în naționalism este reversibil. Este reversibil datorită atît dinamicii competiției externe, cît și divizărilor și contradicțiilor interne care există în toate grupurile de oameni, oricum ar fi ele definite“(7). În viziunea lui Brass, dar și a altor teoreticieni ai naționalismului, elitele într-o populație dată iau deciziile care definesc o națiune, care apoi se scurg spre marea masă a populației.
Dar, în mod paradoxal, deoarece identitatea națională este concepută, conform lui Anderson, „ca o profundă tovărășie pe orizontal“, elitele care inventează o națiune trebuie să susțină întotdeauna că națiunea lor nu este creată ca un obiect, ci este dimpotrivă expresia unei unități deja existente. În acest sens, națiunea funcționează ca un mit, care „are obligația de a da intenției istorice o justificare naturală și de a face ca întîmplarea să apară eternă. (...) În trecerea de la istorie la natură, mitul acționează economic: el abolește complexitatea actelor umane, le dă simplicitatea esențelor, scapă de toate dialecticile, de toate întoarcerile în spatele a ceea ce este vizibil în imediat, organizează o lume care este lipsită de contradicții pentru că este lipsită de adîncime, o lume larg deschisă și care se scaldă în evident, stabilește o claritate fericită: lucrurile par să semnifice ceva prin ele însele“(8). Rezultatul este următorul: conștiința națională nu poate fi pur și simplu impusă de către elite; dimpotrivă, acestea propun o definiție națională, bazată pe tradițiile existente și inventate, iar populația aleasă acceptă, modifică sau respinge definiția. În cele din urmă, acele națiuni rîvnesc la forma elitelor care prezintă viziuni naționale bine articulate și bine alese. Aceste elite vor reuși să-și impună definiția proprie pînă cînd alte grupuri oferă o viziune mai bine articulată și mai bine aleasă sau pînă cînd viziunea inițială se discreditează singură.
În ce constau aceste viziuni naționale? În mod firesc, o limbă comună sau tradițiile comune și modul de viață ajung să fie materialul care poate fi cel mai ușor folosit în crearea unei națiuni. Aceste fapte au fost supuse, în anumite cazuri, unor idealuri politice de bază, dar fundamentele principale ale identității naționale sînt fără îndoială cele culturale. Ceea ce subliniază și Anderson: „naționalitatea sau, cum preferă cei care scot în evidență semnificațiile multiple ale acestui cuvînt, specificul național (nation-ness), ca și naționalismul sînt un artefact cultural al unui mod particular“(9). În stufosul studiu asupra Nigeriei, Wole Soyinka afirmă acest lucru și mai direct: „Înaintea politicii, era în mod clar cultură... Această ierarhie a evoluției explică de asemenea de ce omul se folosește de apartenența sa culturală, și de nimic altceva, cînd politica pare că l-a părăsit“(10). Preeeminența culturii în formarea identității naționale sugerează ideea că în studiile despre naționalism, atît teoretice cît și empirice, accentul ar trebui să cadă direct pe o explorare a dezvoltării culturii naționale. Ce aspecte ale tradițiilor culturale existente utilizează elitele pentru a inventa o identitate națională? Cum o realizează? Cînd reușesc aceste elite și cînd eșuează? Scopul acestei cărți va fi acela de a da cîteva răspunsuri la aceste întrebări prin concentrarea asupra unui singur caz, extrem de complex: Iugoslavia din 1830 pînă în 1980.
În particular, mă voi concentra asupra proceselor culturale prin care s-a dezvoltat ideea unei națiuni iugoslave și asupra motivelor eșecului final al acestei idei pentru a-i uni pe slavii de sud într-un stat și o națiune viabilă. Punctul meu de pornire este simplu, colapsul Iugoslaviei multinaționale și fondarea statelor uninaționale separate - sau, și mai rău, a statelor care au luptat pentru ajunge astfel în ciuda inconvenientului prezenței membrilor altor grupuri naționale pe teritoriul lor - nu au fost rezultatul prăbușirii structurii politice sau economice a statului iugoslav; dimpotrivă, aceste căderi, care au apărut în mod manifest, fiind sprijinite prin numeroase acte oficiale, s-au născut din distrugerea progresivă a conceptului de națiune iugoslavă. Dacă ar fi existat un concept viabil de națiune, colapsul autorității politice ar fi fost urmat mai degrabă de o eventuală reconstituire a statului iugoslav, așa cum s-a întîmplat după al doilea război mondial (și așa cum s-a întîmplat destul de frecvent de-a lungul ultimelor două secole în, să zicem, Germania sau Franța), decît de crearea unor state naționale separate pentru diferite grupuri ale slavilor de sud.
Pentru că mă voi concentra mai mult asupra construcției națiunii și a eșecurilor sale în Iugoslavia decît asupra construcției statului, cauzele pe care le menționez și probele prin care demonstrez colapsul Iugoslaviei diferă considerabil de cele pe care cei mai mulți le-au luat în considerare. Mă concentrez asupra culturii și politicii culturale în teritoriile locuite de slavii de sud încă de la mijlocul secolului al XIX-lea pînă în prezent cu scopul de a contura acele mecanisme ideologice care au ajutat în primul rînd la punerea bazelor pentru formarea unei națiuni iugoslave și a unui stat, la susținerea acestui stat în timpul existenței sale de aproximativ 70 de ani, conducîndu-l la disoluție. Fiind de acord cu Benedict Anderson care afirma c㠄naționalitatea ca și naționalismul sînt un artefact cultural“, voi examina procesele relativ pe termen lung prin care atît guvernele, cît și liderii culturali independenți au încercat să creeze în cetățenii potențiali și efectivi ai unei Iugoslavii politice un simț al identității naționale iugoslave care ar fi o boltă conectoare a culturilor existente ale slavilor de sud.
Studiul meu este organizat cronologic și are în vedere patru importante moduri în care partizanii Iugoslaviei au încercat să își avanseze ideile cu privire la unitatea națională: 1. politici lingvistice care au funcționat în direcția creării unei limbi naționale general cunoscute și, cînd acest lucru s-a dovedit imposibil, cel puțin a unei limbi unificate sîrbo-croate; 2. promulgarea unui canon literar și artistic iugoslav care a fost interpretat ca o întrupare a particularităților dorite ale unității naționale; 3. politica educațională, legată în mod particular de predarea literaturii și istoriei în școli și 4. producerea unor noi opere literare și artistice care au incorporat o viziune iugoslavă în mod variat definită. Într-o încercare de evitare a viziunii schematice asupra acestor complicate procese culturale și politice, voi evita un tratament enciclopedic al subiectului, concentrîndu-mă în schimb asupra dezbaterilor și figurilor cheie din spațiul politicii educaționale, al canonizării culturale și al creației literare.
Cu siguranță, a existat în Iugoslavia o considerabilă dezaprobare, tensiune și evoluție în modul în care relațiile dintre diferitele culturi ale slavilor de sud și cultura și statul național urmau să fie înțelese. Totuși, punctul meu de vedere este că unele versiuni ale iugoslavismului - apărarea ideologică puternic cultivată a unei culturi-boltă a cărei forță centrifugă ar balansa forța centripetă exercitată de numeroase culturi locale separate - au fost atît o parte esențială a ceea ce a susținut Iugoslavia în primul rînd, cît și o condiție necesară a supraviețuirii sale ca stat.
Atentatele asupra construcției națiunii în Iugoslavia pot fi împărțite în trei categorii principale diferențiate după modul în care o cultură națională ar fi creată și după modul în care este ea fundamentată. Potrivit viziunii iugoslave timpurii, o viziune care, așa cum vom vedea în primul capitol, a atras nu numai sîrbi, dar și numeroși croați și chiar mulți sloveni, slavii de sud ar fi adoptat în cele din urmă, din toate punctele de vedere, o formă ușor modificată a culturii sîrbe. Fascinația exercitată de o asemenea abordare a fost de înțeles. Sîrbii au fost cel mai mare grup al slavilor de sud și au fost primii în epoca modernă care au renunțat la conducerea externă și și-au creat un stat autonom. Mai mult decît atît, ei își conservaseră o cultură populară viabilă care atrăsese admirația unor importante figuri culturale europene. Deși nu înțelegeau cu toții în mod exact acest drum, oamenii primei generații iugoslavizante au încercat să preia practici culturale și lingvistice identificate cu Serbia ca normă, încercînd să creeze un standard uniform bazate pe aceste practici. Dacă această abordare a creației națiunii iugoslave ar fi triumfat, Iugoslavia ar fi putut în primul rînd să devină un stat uninațional și unicultural, ca Franța, de exemplu. Așa cum cultura pariziană s-a impus în Franța, cultura unui grup de populație ar fi devenit dominantă, iar cultura celorlalte grupuri supusă unui statut marginal. Diferențele regionale ar fi continuat să existe, dar în cele din urmă ar fi existat o singură cultură, numită iugoslavă, dar în cea mai mare parte de fapt sîrbă, într-un stat iugoslav unit. Au existat, totuși, piedici semnificative în calea spre această soluție. Aceste piedici au fost legate în primul rînd de faptul că croații și, în particular, slovenii aveau deja tradiții culturale separate, deși nu întotdeauna bine articulate, pe care ei nu doreau să le abandoneze, cel puțin nu în favoarea normelor culturale sîrbe. Mai mult decît atît, pentru că ei nu erau sub conducerea politică sîrbă în secolul al XIX-lea, puteau și au continuat să își dezvolte propriile lor tradiții în această perioadă. Pînă la unificarea politică, aceste tradiții separate erau chiar mai bine înrădăcinate decît fuseseră în anii 1830 și 1840.
Este foarte semnificativ că această inițială viziune iugoslavă s-a născut din romantismul german, o ideologie sintetică la bază, care pe pămîntul iugoslav a încurajat încercările de unitate pan-slavică de sud. Descriind Rusia, o țară ale cărei viziuni naționale erau de asemenea extrem de influențate de modelul german, Andrzej Walicki caracterizează naționalismul romantic de sorginte germană ca un concept al „națiunii ca întreg transcendînd părțile sale individuale, o individualitate colectivă unică dezvoltîndu-se istoric după principiile sale distinctive“(11). Era exact ideea romantică prin care slavii de sud puteau depăși într-adevăr diferențele manifeste în părțile lor individuale pentru a crea o națiune iugoslavă colectivă care să susțină gîndirea unor oameni precum Petar Petrovic Njegosv și a croaților iliri. General vorbind, se poate spune că toate formele naționalismului iugoslav au reținut acest caracter sintetic, care tindea să devină în timp, din ce în ce mai dominant.
Pe lîngă tendința sa sintetică, viziunea romantică germană a lăsat o altă urmă crucială asupra gîndirii naționale a slavilor de sud. În sudiul său despre gîndirea națională germană, Greenfeld caracterizează astfel atitudinea romantică: „Romanticii nu aveau nici un pic de înțelegere și nici gustul pentru libertatea independenței individuale și pentru eliberarea din constrîngeri și guvernul arbitrar... Libertatea reală... care scotea în evidență fără milă meschinăria și insignifianța celorlalte noțiuni de libertate era libertatea de a împlini scopul naturii, de a deveni întreg, adică conform cu și deplin conștient de individualitatea personală... Constituirea unei asemenea conștiințe depline a individualității, pentru oameni, a fost posibilă doar prin unificarea cu statul și astfel libertatea rezulta din și era doar posibilă datorită subjugării necondiționate a individualului de către autoritatea colectivă și disoluției virtuale a personalității individuale în stat“(12). În teritoriul german, asemenea viziuni au produs un model al națiunii mai curînd colectivist-autoritar decît unul individualist-libertar. Diferența dintre cele două este simplă, dar elocventă. În timp ce ultimul tip (caracteristic pentru gîndirea națională în Marea Britanie și majoritatea fostelor sale colonii) îi consideră suverani pe membrii unei națiuni, luați ca individualități și este direct legată de democrație, primul tip îi vede pe indivizi importanți în măsura în care ei sînt parte a unui grup național unic și suveran căruia individualitatea lor i se subordonează(13). La fel și naționalismul iugoslav (precum și naționalismele particulare ale slavilor de sud care au apărut aproximativ în același timp) a fost orientat spre un model colectivist-autoritar și, cu foarte puține excepții, acest model al națiunii a rămas central pentru toate viziunile naționale ale slavilor de sud.
În perioada dintre anii 1850 și 1890, suportul ideii de Iugoslavia a scăzut. Deși erau excepții majore, cele mai importante dintre acestea neobositul Josip Juraj Strossmayer, episcop catolic de Djakovo, care și-a dedicat marea partea a resurselor sale propagării idealului iugoslav, în această perioadă a existat o cooperare foarte mică între slavii de sud. Susțin acest lucru, nu este un accident, pentru că rezistența la ideile pan-slave de sud reflectă procesele culturale și filosofice mai largi decît experiența iugoslavă, dar înrudite cu aceasta. Cînd ideologiile romantice idealiste au cedat ideilor materialiste și pozitiviste, o diminuare a interesului pentru ideea iugoslavă era inevitabilă. Pentru că realismul, mișcarea literară care întrupează aceste idei filosofice, nu este preocupat de altceva decît de o atentă considerare a particularității, iar printre slavii de sud un asemenea interes tindea să reveleze prăpastia dintre diferitele grupuri de pe acest pămînt. Astfel, în această perioadă nu a existat nici un imperativ cultural spre sinteză și de aceea foarte puțin interes pentru opțiunea iugoslavă. Importanța relativă a culturalului, opus factorilor politici care au influențat formarea identității iugoslave constă în faptul că interesul pentru iugoslavism a decăzut brusc în această perioadă deși condițiile politice pentru realizarea sa erau nu mai puțin favorabile decît fuseseră între anii 1830 și 1840.
Cînd ideea iugoslavă s-a impus din nou la sfîrșitul secolului, acest lucru s-a produs sub egida unei viziuni noi, sintetice asupra națiunii - ceea ce eu numesc un model multicultural. Reapariția idealului iugoslav în acest punct din nou nu este un accident; ea a coincis aproape exact cu începutul modernismului, care ca viziune globală culturală are puternice legături cu romantismul. În particular, gîndirea filosofică modernistă reabilitează viziunile idealiste, iar practica literară modernistă este mai deschisă împrumutului sintetic decît realismul. În acest fel o nouă viziune sintetică a culturii iugoslave s-a ridicat triumfător chiar înainte ca țara însăși să devină o realitate. Ca și predecesorii lor din anii 1840, partizanii acestui model sperau în posibila creare a unei singure culturi iugoslave, dar aceasta nu ar fi fost pur și simplu o cultură sîrbă re-numită. Dimpotrivă, ar fi împrumutat cele mai bune elemente - deși exista un dezacord cu privire la acestea - din fiecare dintre culturile slave de sud pentru a crea o cultură-boltă iugoslavă, una care nu existase niciodată, dar care putea fi împărtășită de toți. Această nouă cultură nu ar fi cerut în mod necesar dispariția culturilor naționale separate, chiar dacă mulți teoreticieni ai culturii credeau că acestea se vor distruge într-un timp îndelungat. Cu toate acestea, pe termen scurt, aceste culturi ar fi continuat să existe, dar ele ar fi fost echilibrate și făcute mai puțin relevante de către noua cultură supranațională. Dacă un asemenea plan ar fi reușit, Iugoslavia ar fi putut să arate în genul Statelor Unite, a căror cultură națională este o sinteză de elemente recognoscibile atrase din numeroase culturi separate. Aceste argumente, care vor fi discutate în detaliu în ultima parte a primului capitol și în capitolul al doilea, erau destul de solide. Ele au ajutat la crearea unei mari renașteri a entuziasmului față de idealul iugoslav de dinainte de primul război mondial, punînd bazele pentru aprobarea creării unui stat iugoslav după război. Destul de interesant, în ciuda tendințelor de serbianizare în majoritatea zonelor din jurul Serbiei, guvernele succesive iugoslave din perioada interbelică nu au promovat o reîntoarcere la programul de serbianizare din anii 1830-1840, ci au susținut în general o versiune a unei culturi sintetice. Din nefericire, cu toate acestea, această viziune culturală a fost distrusă de evoluțiile politice din Iugoslavia interbelică, care au funcționat în general în sensul impunerii dominației sîrbe asupra restului țării, ducînd în acest fel la subminarea succeselor în arena construcției națiunii.
Faptul că au existat probabil și unele succese în inculcarea unui ideal iugoslav în rîndul populației poate fi văzut ca un triumf al unei Iugoslavii reconstituite după baia de sînge din al doilea război mondial. În perioada imediat următoare războiului, ideea unei culturi iugoslave comune a reînviat; acum, cu toate acestea, scopul era crearea acestei culturi nu prin combinarea diferitelor culturi naționale, ci mai degrabă prin ignorarea lor cît de mult posibil - fac referire la acest lucru, cultura supranațională în capitolul al treilea. A fost singura dată în istoria Iugoslaviei cînd guvernul s-a implicat ca factor central în crearea politicii culturale; în primii cincisprezece ani postbelici, autoritățile de partid au jucat un rol central în definirea unei noi culturi iugoslave. Culturile naționale separate au avut voie să existe la nivelul inofensiv al culturii populare, iar marea varietate a acestor națiuni ale Iugoslaviei a fost accentuat㠄probabil pentru ca acelorași națiuni să nu le treacă prin minte să caute altceva decît folclor, propriul lor stat sau identitate geografică, de pildă“(14). În spațiul mai important al creației culturale, cu toate acestea, operele puteau fi „naționale în form㓠doar dacă ele erau „socialiste în conținut“: de exemplu, dacă ele exprimau linia partidului în ceea ce privește socialismul iugoslav și idealurile de „frăție și unitate“ între diferitele națiuni iugoslave. Problema, cu toate acestea, era că modelul supranațional al statului-sponsor, provenind în această formă din realismul socialist sovietic, era aproape lipsit de conținut. Odată temele războiului de partizani autodizolvate, cultura iugoslavă supranațională era incapabilă să se reînnoiască ea însăși, mai ales pentru că autoritățile, afundate în gîndirea colectivistă care provenea atît din tradiția iugoslavă, cît și din cea comunistă, rămîneau reci la o cultură supranațională construită pe principii individualiste occidentale.
În cel din urmă, sub presiunea culturilor naționale renăscute, la începutul anilor ‘60 s-a decis că forțele politice și economice (titoismul și versiunea iugoslavă a socialismului) ar fi suficiente pentru a păstra integritatea statală, iar încercările de a crea o cultură națională unificată, de orice fel, au fost mai mult sau mai puțin abandonate - o analiză a rezultatelor acestei politici se află în centrul capitolului al patrulea. Din nou, deși factorii locali au jucat un rol important în această decizie, tiparele culturale mai largi nu trebuie să fie ignorate. Pînă în anii ‘60, modernismul și caracterul său sintetic erau în declin, iar tendințele postmoderne care îl înlocuiseră, cu neîncrederea lor față de metanarațiunile sintetizatoare și aplecarea spre gîndirea relativistă, spre particular, erau ostile oricărei versiuni sintetice. În această atmosferă culturală, pentru prima dată, Iugoslavia a urmat ceea ce s-ar putea numi o politică multinațională care garanta caracterul separat, dar care dădea drepturi egale tuturor culturilor naționale și permitea fiecăreia dintre ele să își aleagă modul de dezvoltare. Dacă ar fi mers această politică, Iugoslavia s-ar fi dezvoltat ca țară multinațională, precum India. Dar, spre deosebire de India, Iugoslavia se formase pe baze colectiviste. În absența oricărui factor de unificare culturală, mai multe colectivități omogene au putut și au recuzat cu ușurință ideea iugoslavă, care își pierduse rațiunea sa de a fi. Odată ce credibilitatea acestei viziuni a fost efectiv distrusă, judec eu, prăbușirea violentă a țării a fost aproape de neevitat. Ar fi fost posibil ca Iugoslavia să fi supraviețuit ca stat multinațional dacă liderii săi ar fi trecut la o politică culturală multinațională democratizînd simultan țara și transformînd bazele identității iugoslave într-un model individualist-libertar. Dar acest lucru ar fi reclamat o schimbare culturală de proporții monumentale, ceea ce nu s-a reușit în Iugoslavia. Deoarece din ce în ce mai mulți oameni s-au văzut din ce în ce mai puțin legați de oameni din afara propriului grup etnic, posibilitățile pentru un compromis economic și politic s-au diminuat.

Explicarea colapsului

În general, încercările de a explica situația catastrofală actuală din fosta Iugoslavie au ignorat bazele culturale ale acestei probleme; ele tind mai curînd să se reducă la două categorii care pot fi numite cu aproximație, într-un fel ciudat, „determinist-istorice“ și „excepțional-politice“. Partizanii primului tip, în special oameni din media care au obținut prea des informațiile de la oameni prinși deja în vîrtejul conflictului, se referă de obicei la „vechile“ dușmănii și rivalități religioase(15). Cei care preferă al doilea tip, incluzînd aproape pe toți cei care au studiat regiunea în profunzime, dau vina pe acțiunile cîtorva indivizi sau grupuri: Tito, comuniștii iugoslavi și politicile lor economice, Germania, Slobodan Miloșevici sau liderii islamiști militanți.
Fără îndoială, ambele explicații conțin elemente de adevăr, dar eu cred că amîndouă sînt fundamental fisurate. Greșeala în ceea ce privește argumentele primului tip de explicație - care ar putea fi de asemenea numite argumentele inevitabilității - este de natură atît istorică, cît și teoretică. Străvechile dușmănii au existat fără îndoială, dar acestea nu sînt suficiente pentru o înțelegere sistematică a violenței pe scară largă din Balcani sau de oriunde altundeva. Cu siguranță, a existat întotdeauna o anumită cantitate de tensiune prezentă printre diversele grupuri de slavi de sud, dar au fost puține momente de conflict violent pe scară largă între acestea în istoria sau preistoria Iugoslaviei. Într-adevăr, cel puțin în ceea ce îi privește pe sîrbi și croați (și incapacitatea lor de a trece peste această dușmănie a fost în cele din urmă fatală), sînt prea puține exemple pentru a dovedi această dușmănie înainte de a doua jumătate a secolului al XIX-lea(16). Și, așa cum va arăta demonstrația prezentă în această carte, chiar și în perioadele ulterioare se pot găsi cel puțin la fel de multe probe pentru cooperarea sîrbo-croată, cît și pentru animozitatea dintre cele două grupuri de populație.
Dacă aceste străvechi dușmănii ar fi fost cu adevărat atît de adînci și de nerezolvat cum s-a pretins, este greu de imaginat cum s-ar fi constituit statul iugoslav după primul război mondial, ca să nu mai vorbim de reconstituirea sa de după baia de sînge din al doilea război mondial (în comparație cu care, apropo, violența actuală a fost blîndă). Acei comentatori care trîmbițează această explicație pretind de obicei că Iugoslavia a fost o țară artificială, creată nu datorită ci în ciuda dorinței cetățenilor săi(17). Cu toate acestea, mărturia istorică și culturală arată că marea majoritate a conducătorilor slavilor de sud a susținut mai curînd o anumită ideologie iugoslavă decît mai multe ideologii naționaliste înguste, iar constituirea primei și celei de-a doua Iugoslvii a fost primită cu bucurie generală. Chiar și după ce această bucurie s-a transformat mai degrabă în amărăciune, mulți bărbați și multe femei au continuat, în ciuda frecventelor obstacole, să susțină ideea Iugoslaviei. Într-adevăr, un număr surprinzător de oameni susține acest lucru pînă astăzi, în ciuda aparent ireversibilului său deces.
Există probleme teoretice și în ceea ce privește argumentul inevitabilității, acestea fiind legate de impresia greșită de claritate pe care o induce înțelegerea întîrziată. Dacă slavii de sud, sîrbii, croații și bosniacii luptă la ora actuală între ei, asta dovedește că ei au avut motive profund istorice de a face acest lucru; dar, dacă mergem în adîncime (și nimeni nu merge de obicei în profunzime), este posibil să descoperim potențialul rupturilor divizante în practic orice națiune. De exemplu, protestanții germani din Nord și germanii catolici din Sud trăiesc la ora actuală în armonie, dar dacă ar fi pe punctul de a începe să se lupte, pentru anumite motive, aceiași comentatori care ne vorbesc despre inevitabilitatea conflictului din Iugoslavia ar aminti cruntele războaie religioase din secolul al XVII-lea, modul „artificial“ în care Bismarck a construit Germania modernă, comportamentul german în timpul celui de-al doilea război mondial și așa mai departe. Ni s-ar spune că, încă de pe vremea teutonilor, germanii au fost barbari și ni s-ar dovedi prin genealogia unui conflict pe care l-ar considera rezultatul inevitabil al dușmăniilor adînci care au fost doar temporar mușamalizate de ideologii neconvingătoare. Problema este că, dacă argumentele pentru dușmănia reciprocă pot fi găsite în aproape orice țară, ele au o forță de explicație foarte mică sau chiar zero. Dacă această dușmănie duce la conflict sau la compromis depinde de o mulțime de factori, dintre care cel mai important se bazează pe modul în care aceste dușmănii sînt folosite mai mult sau mai puțin în cultură și în politicile culturale. Astfel, argumentul inevitabilității este periculos nu numai pentru că ne dă dreptul de a ignora suferințele a milioane de victime nevinovate din fosta Iugoslavie (acest aspect al problemei a atras atenția majorității observatorilor responsabili), ci și pentru că ne permite să presupunem dinainte că Iugoslavia este într-un fel diferită de națiuni presupuse a fi mai civilizate. Așa cum voi demonstra în concluzia acestei cărți, tocmai pentru că iugoslavii nu sînt atît de diferiți de orice alt grup de oameni este necesar să acordăm atenție eșecurilor pe care le-au suferit în procesul de construcție a națiunii, recunoscînd că potențialul pentru colapsul violent este prezent în toate societățile eterogene.
Cei mai mulți observatori bine informați au evitat argumentul inevitabilității, dar îl înlocuiesc prin referirea la factorii politici sau economici. Tipică este această observație a slovenului Slavoj Zizek: „Vechile dușmănii etnice, desigur, sînt departe de a fi pur și simplu imaginate: ele sînt o moștenire istorică. Cu toate acestea, întrebarea-cheie este de ce aceste dușmănii au explodat chiar în acest moment, nu mai devreme sau mai tîrziu. Există un singur răspuns simplu: criza politică din Serbia“(18). Cu toate acestea, deși este relativ ușor să demonstrezi că acțiunile politice specifice ale lui Slobodan Miloșevici și/sau Franjo Tudjman, ale Guvernului Germaniei, ale Uniunii Europene și ale Națiunilor Unite, împreună cu colapsul economic determinat de politicile comuniste eșuante au contribuit la prăbușirea țării și răspîndirea violenței în fosta Iugoslavie, asemenea observații nu conduc la nici un răspuns „simplu“ pe care să-l dăm întrebărilor importante. La urma urmelor, colapsul economic însoțit de reînvierea regimurilor dictatoriale este un fenomen destul de comun, dar el nu îi determină întotdeauna pe cetățenii obișnuiți să ucidă și să-și violeze vecinii sau să distrugă puținele bunuri economice pe care aceștia le posedă. Într-un fel noi trebuie să luăm în considerare patimile mult mai profunde decît cele produse de procesul politic (deși nu sînt atît de profunde ca să fie „inevitabile“). Astfel, deși am un mare respect pentru grija cu care Branka Magas, Sabrina Ramet, Misha Glenny, Susan Woodward și alții au descris agonia morții Iugoslaviei, nu sînt convins de diversele lor argumente cauzale. În latura lor cea mai puternică, asemenea argumente se concentrează asupra exploatării naționalismului de către liderii postcomuniști sîrbi și croați (dintre care toți, apropo, sînt foști comuniști), dar, pentru că aceștia tind să vadă naționalismul într-un context politic foarte îngust, aceste argumente nu pot explica de ce acest naționalism a putut fi manevrat atît de eficace și de ușor.
În fine, ambele tipuri de explicații sînt la fel de neconvingătoare, deși din motive diferite. Argumentele inevitabilității presupun că mentalitățile individuale și colective sînt imutabile. Ele pretind implicit sau explicit, fără a dovedi în vreun fel, că afilierile naționale (cel puțin în Balcani și în alte teritorii „primitive“, „tribale“ și „barbare“) se bazează pe principiile similarității etnice, religioase sau, mai puțin frecvent, lingvistice și că orice formare culturală sau politică care atentează la împăcarea lor este sortită eșecului. Explicațiile termenilor apropiați, eficace în discreditarea argumentelor „inevitabilității“, nu par capabile să dea seamă de patimile profunde, violența și ura care au marcat conflictele din Iugoslavia. Toate pretind că factorul crucial ales explică aparența naționalismului violent (de obicei sîrb), dar este greu de văzut din aceste explicații de ce s-a întîmplat astfel; la urma urmelor, cauzele pe care aceste explicații le aduc pot fi descoperite oriunde în altă parte fără a produce aceleași efecte. În ceea ce mă privește pe mine, și așa cum voi argumenta în această carte, diferitele cauze care au fost citate pentru a da explicații cu privire la colapsul din Iugoslavia au fost secundare dezintegrării conceptului însuși de națiune iugoslavă, și trebuie să ne întoarcem la procesul cultural dacă vrem să vedem cum rivalitățile și dușmăniile existente, profunde, au fost în diferite timpuri depășite și încurajate și cum au ieșit triumfătoare. În mintea mea, mai mult decît orice altceva, provocarea plină de succes a oricărei viziuni supranaționale de către idealurile naționale particulare a condus țara la distrugere și a determinat ridicarea unor figuri precum Miloșevici și Tudjman. Este necesar să vedem Iugoslavia așa cum a fost: teren de luptă între viziunile colectiviste naționale bazate pe idealurile de sinteză și acele viziuni bazate pe particularitate. Și doar în acest proces vom găsi răspunsurile simple la întrebările care ne preocupă.
Istoria ridicării și căderii Iugoslaviei ridică inevitabil întrebarea dacă acest caz iugoslav are relevanță pentru alte părți ale lumii. Avînd în vedere cantitatea statelor multinaționale existente și numărul celor care par a fi sub o severă presiune entropică - Ruanda, Burundi, Sri Lanka, India și Rusia, ca să numesc doar cîteva - întrebarea nu este inutilă. Referindu-se la Imperiul Austriac, A.J.P. Taylor a spus: „Conflictul dintre un stat dinastic super-național și principiul național trebuia să fie încheiat; și astfel, și conflictul dintre națiunile conducătoare și cele supuse. Inevitabil, orice concesie a venit prea tîrziu și a fost prea mică; și la fel de inevitabil fiecare concesie a provocat mai multă nemulțumire violentă. Principiul național, odată lansat, trebuia să funcționeze el însuși în afara unei concluzii“(19). Dacă experiența Iugoslaviei este tipică, exact același lucru poate fi spus despre statul postdinastic multinațional(20). Deși este adevărat, așa cum a subliniat Ernest Gellner(21), că în nici un caz, orice grup național potențial experimentează impulsurile naționaliste, la vremea în care el își scria cartea (1983) numărul a crescut exponențial și s-ar cuveni din partea noastră să ne gîndim serios la motivele aceste creșteri. Astfel, în concluzia mea, mă întreb dacă triumful naționalismelor particulare este inevitabil în statele multinaționale? Dacă nu, ar trebui sau putem să facem ceva să îl prevenim?
Inevitabil, o întrebare similară se pune și în ceea ce privește Statele Unite. În această privință, credința mea este că unele versiuni ale viziunii multiculturale (dar eu cred că ar fi cel mai bine să folosim termenul multinațional) a Americii, care este în general, și cred eu corect, înțeleasă ca un deziderat al idealului creuzetului, au puterea de a reproduce în această țară condițiile care au dus la colapsul violent din Iugoslavia. Deși Statele Unite au fost construite pe baze fundamental diferite decît cele ale Iugoslaviei, un proces de evoluție culturală paralelă ne conduce la reluarea, chiar dacă într-un ritm mai încet și mai puțin dramatic, a secvenței mișcărilor care au distrus Iugoslavia. În concluzia acestei cărți, subliniind neașteptatele analogii dintre politica rasială din Statele Unite și politica național/etnică din Iugoslavia, sper să pot adăuga o nouă urgență în dezbaterea din jurul așa-numitelor războaie culturale din Statele Unite.

Note:
1 - Deși la recensămîntul din 1981, doar 5 la sută dintre cetățenii țării s-au declarat „iugoslavi“, alte sondaje au găsit o susținere substanțială pentru acest concept. Astfel, „în 1966, 60 la sută dintr-un eșantion iugoslav reprezentativ s-au declarat pregătiți să accepte, ca prieteni sau chiar ca soți și soții, membri ai altor naționalități, și și-au exprimat declinarea atașamentului față de o regiune, un dialect sau anumite tradiții. Majoritatea oamenilor chestionați și-au exprimat satisfacția cu privire la relațiile naționale“. (MacKenzie, 453)
Și, într-o anchetă din 1971, cînd elevii liceelor sîrbe au fost întrebați care este naționalitatea lor, 64 la sută au spus că sînt sîrbi, iar 32 la sută, iugoslavi. Printre tinerii dintr-o școală cu orientare academică, procentul a fost de 53 la sută sîrbi și 41 la sută iugoslavi, restul fiind de alte naționalități. Iar dintre cei care au spus că sînt sîrbi, doar aproximativ 20 la sută au fost descoperiți că nu au nici o idee despre identitatea iugoslavă. (vezi Rot și Havelka, 113-118)
2 - Pentru o succintă discuție asupra diferențelor dintre națiune și stat, vezi Gellner, 1-7
3 - Sandel, 146
4 - Swift, 35-36
5 - Greenfeld, 7. Pentru o altă viziune, vezi Anderson, 16
6 - Anderson problematizează acest lucru, apelînd la sintagma „comunitate imaginată“, pentru că formula sa implică, iar analiza sa ulterioară accentuează imaginarea independentă a membrilor unei națiuni date, minimalizînd latura coercitivă a problemei.
7 - Brass, Ethnicity and Nationalism. Theory and Comparison, 16
8 - Barthes, 142-43
9 - Acest citat este luat din ceea ce a fost fără îndoială cea mai influentă operă teoretică asupra naționalismului publicată în ultimul sfert de secol; Benedict Anderson, Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism (Verso: London, 1983), p. 13.
10 - Soyinka, 129. Mai mult ca sigur Soyinka pune această problemă prea categoric. În 1917, de exemplu, cînd guvernele țarist și imperial rus au căzut, comuniștii au reușit să calce în picioare toate valorile culturale tradiționale, punînd pe primul plan programul lor politic
11 - Walicki, 77. Sublinierea este a mea
12 - Greenfeld, 348-49
13 - Greenfeld, 10-11
14 - Ugresic, “Balkan Blues“, 10
15 - Poate cea mai importantă operă de acest fel este Robert Kaplan’s, Balkan Ghosts: A Journey Through History
16 - Misha Glenny o spune concis: „Crimele în masă din Balcani au avut loc în perioade de criză politică și constituțională ale cărei origini sînt în esență moderne. În mod specific, ele au fost cauzate de degenerarea constantă a Imperiilor Otoman și Austro-Ungar în secolul al XIX-lea și de consecințele politice ale prăbușirii imperiale din secolul al XX-lea“; “Why the Balkans Are So Violent“, 36
17 - Această pretenție este util subminată de Predrag Matvejevic în înflăcărata sa apărare a ideii Iugoslaviei: „Acel nefericit Versailles este în mare măsură sursa contradicțiilor noastre, atît individuale, cît și colective. Mai întîi de toate, nu este de fapt Versailles. Noi înșine l-am dorit, iar cei mai buni dintre noi au dat mult pentru această idee fără a lua în seamă decizia Conferinței de la Versailles... Desigur, marile puteri, Franța în special, nu erau străine de această problemă, dar fără dorința clară a popoarelor iugoslave care se făcuse deja cunoscută în lume prin acțiunile Principelui, nu ar fi fost niciodată un asemenea stat“ 196-97
18 - Zizek, “Caught in Another’s Dream in Bosnia“ în Why Bosnia?, 239
19 - Taylor,  7
20 - În concluzie, mă separ net de majoritatea savanților care au analizat căderea Iugoslaviei. Ei au dat în general vina pe centralism și au pretins că federalismul, aplicat mai devreme și în linii mari, ar fi salvat Iugoslavia. Eu, pe de altă parte, nu văd nici o dovadă că federalismul aplicat de timpuriu nu ar fi grăbit pur și simplu disoluția țării. În mintea mea, nu centralismul a fost greșeala, ci tipul greșit de centralism, un centralism care a accentuat cooperarea politică și economică fără a asigura o cultură centrală suficient de puternică.
21 - Gellner, 45
 
 

*Introducere la volumul Making a Nation, Breaking a Nation: Literature and Cultural Politics in Yugoslavia, Chicago, Standford University Press 1998

În românește de
Marius Dragomir