Un interviu de Caius Dobrescu
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Chestiunea vinovăţiei colective (a poporului, a intelectualilor) s-a
discutat mult dupa prăbuşirea dictaturilor naţionaliste sau comuniste. Cu
toate acestea, fără concluzii prea articulate. Crezi că tragedia care s-a
desfăşurat sub ochii noştri, în Iugoslavia în general şi în Kosovo în
special, aduce vreo clarificare în această spinoasă problemă?

Este greu, şi nu ştiu cît de productiv, să vorbim despre culpabilităţi colective (fie şi ale intelectualilor). Pe de altă parte, nu se poate nega că în acest secol a existat o pasiune intelectuală către cauze trans-individuale, un soi de avînt întru aventuri istorice, fie ele de dreapta sau de stînga. Anii din urmă au temperat acestă febră a „angajamentului“ revoluţionar faţă de comunitate, clasă, rasă, sau Istorie. S-a născut, cum o demonstrează Olivier Mongin, figura intelectualului democrat, prea puţin prezentă în Europa interbelică (sau chiar imediat postbelică). Disidenţa din Est a fost tocmai expresia acestei „desvrăjiri“, a rupturii cu un stil politic extrem de incandescent, în care scopul acţiunii putea justifica cele mai discutabile, sau mai precis spus, abominabile mijloace. Trecute sînt timpurile cînd un Sartre predica minciuna în numele imperativului (specios, fireşte), de a nu face să dispere proletariatul din Billancourt. Oricum, secolul nostru oferă destule motive pentru a vorbi despre intelectuali deopotrivă în termeni de creatori şi demolatori de mituri. Ceea ce s-a întîmplat în Kosovo, explozia de resentiment naţionalist manipulată de regimul Miloşevici, este de negîndit în afara unui cadru istoric mai larg. „Memorandumul“ Academiei de Ştiinţe a Serbiei, scris şi distribuit pe căi mai mult ori mai puţin oficiale în 1986, a fost programul care a inspirat delirul purificării etnice. Mulţi, dar nu toţi, intelectuali sîrbi s-au identificat cu temele şi tezele acestui document instigator la vendeta colectivă. Prea puţini au fost cei care, în toţi aceşti ani însîngeraţi, să fi ridicat glasul în numele valorilor liberale spre a protesta împotriva crimelor comise de ceea ce o ziaristă americană numea recent, pe urmele cărţii celebre a lui Daniel Jonah Goldhagen, „călăii voluntari ai lui Miloşevici“. Pe scurt, marea confruntare culturală a epocii postcomuniste este aceea dintre prietenii şi inamicii valorilor liberale. Între cei din urmă se află nu doar fundamentaliştii religioşi ori întirziaţii romantici anti-capitalişti, ci şi intelectuali de marcă ai fostei Iugoslavii, inclusiv prozatorul Dobrica Cosici şi filosoful neo-marxist Mihajlo Markovici. Cauzele acestor abdicări morale sînt diverse, dar una esenţială este refuzul unei civilizaţii globale, oroarea în raport cu spaţiile deschise, cultivarea exacerbată a identităţilor colective în detrimentul autonomiei subiectului. „Urăsc să trăiesc într-o lume în care există CNN“, afirma în urmă cu cîţiva ani Cosici. Exclamaţia sa revela tocmai acest substrat îmbibat de frustrări, inavuabile complexe de inferioritate, detestare a oricărei alterităţi, care dă măsura a ceea ce Umberto Eco numea, într-un tulburător eseu, fascismul primordial.

În România Iugoslavia a fost percepută mult timp ca un paradis al
libertăţilor intelectuale. Din perspectiva pe care o ai astăzi, cît crezi că
este adevăr şi cît mit (mistificare? propagandă?) în această imagine?
Ai vorbit în repetate rînduri, în mod laudativ, despre experimentele filosofice din jurul revistei Praxis. Cum priveşti contribuţia grupului din jurul acestei reviste la evoluţiile intelectuale din epoca post-Titoistă?

Totul este o chestiune de perspectivă comparativă. În raport cu absurdul generalizat al României lui Ceauşescu, dar şi cu situaţia din celelalte state ale blocului sovietic, Iugoslavia titoistă a fost dacă nu un paradis, măcar o oază de „despotism luminat“. Nu întîmplător lui Tito i s-a spus „ultimul Habsburg“. Evident, limitele acestei toleranţe se puteau nota în tratamentul aplicat unui Milovan Djilas, poate cel mai lucid comentator al autoritarismului birocratic. Cît timp a trăit Tito, Djilas a suferit persecuţii de tot felul, de la închisoare la interdicţia de a publica şi, adeseori, de a călători în Vest. Pe de altă parte, cum s-a văzut din faptul că Danilo Kis a putut să-şi publice opera în Iugoslavia, regimul dovedea anumite deschideri de negîndit în alte state comuniste. Naţional-comunismul titoist a fost unul care a repudiat orice naţionalism local şi a făcut din patriotismul federal întemeiat pe mitul antifascist cheia de boltă a supravieţuirii sale. Odată dispărut Tito şi mai tîrziu URSS (deci pericolul „cominformist“ cum i se spunea), regimul intra într-o teribilă agonie. Intelectualii critici se întîlnesc cu forme renăscute de tribalism exclusivist (anticipate de Danilo Kis), iar vocile lor se pierd în lamentaţii sterile şi idealism abstract. Cazul Zagorkai Golubovici, membră a cercului „Praxis“, este simptomatic: refuzînd să-şi urmeze colegii în direcţia naţionalismului, ea s-a asociat cu grupurile de gînditori neînregimentaţi, dar şi lipsiţi de baza de masă. La ora actuală, Zagorka Golubovici se află între semnatarii apelului intelectualilor iugoslavi care condamnă în egală măsură represiunile etnice ale regimului Miloşevici şi acţiunea militară NATO (în aceeaşi situaţie se află şi Aleksa Djilas, istoric remarcabil, fiul autorului „Noii clase“). Problema este că acest tip de echidistanţă morală este înşelător: timp de ani de zile Miloşevici şi clica sa au pus la cale şi înfăptuit o strategie al cărei scop final a fost şi rămîne utopia statului etnic pur. Intelectualii sîrbi au tăcut (sau nu au protestat suficient de vehement) în clipa în care se petreceau ororile de la Vukovar, Srebrenica şi Sarajevo. Cum arătam mai devreme, chiar figuri proeminente ale grupului „Praxis“ au flirtat cu ideologia bolşevismului de extremă dreaptă a lui Miloşevici. Unii dintre ei au acceptat retorica oficială care susţinea că în Iugoslavia era nevoie de o nouă revoluţie anti-birocratică (Mirjiana Markovici, soţia lui Miloşevici, a excelat în acest tip de abordare gauchizantă). Iluziile neo-marxiştilor s-au întîlnit cu cinismul unor aparatcici pe cît de avizi de putere, pe atît de opaci la orice comandament etic. Tristă ironie această convertire a unor gînditori care au ţinut piept cenzurii titoiste în tribuni ai unui extremism etnocentric cu accente rasiste. Chiar deunăzi citeam un comunicat al PC din Grecia (da, mai există şi aşa ceva, ba chiar cu deputaţi în Parlamentul naţional şi cel european!), pe baza întîlnirii din aprilie dintre Harilaos Florakis, preşedintele de onoare al dinozaurilor leninişti de la Atena şi Slobodan Miloşevici. Ceea ce-i uneşte pe comuniştii greci cu naţionaliştii sîrbi este tocmai respingerea deliberată a modernităţii politice, refuzul liberalismului burghez în numele unui colectivism gregar şi arogant.

Cum este, totuşi, posibil ca atrocităţile cele mai cumplite din fostul
lagăr comunist să se fi petrecut tocmai în baraca considerată cea mai
veselă, mai liberă dintre toate?

Atrocităţi în baraca cea mai veselă: nu vom conteni să ne minunăm de felul în care naţiunile pot fi manevrate de aventurieri demagogici în clipe de derută istorică. Germania în anii 30 şi 40 oferă exemplul cel mai şocant despre naufragiul moral al unei comunităţi ce părea cea mai „civilizată“ la începutul veacului douăzeci. În inima însăşi a civilizaţiei, o ştim de la Freud, se ascund pulsiuni atavic-barbare pe care stările de criză le aduc la suprafaţă şi le transformă în motivaţii de masă. Cît priveşte regimul Miloşevici şi dezastrul iugoslav, împărtăşesc teza Slavenkai Drakulici, excepţională eseistă croată: în Iugoslavia s-a trecut de la feudalism la comunism şi înapoi la feudalism. Absenţa civilizaţiei burgheze, cu ale sale pîrghii şi supape de control al entuziasmelor fanatice colective, dispreţul faţă de civilitate plus îmbătarea cu vinul propagandistic al „frăţiei şi unităţii“, toate acestea au facilitat ascensiunea lui Miloşevici şi catastrofa care a urmat. Din „baraca cea mai veselă“ nu a rămas decît un insuportabil gust de cenuşă, gropi comune cu mii de cadavre anonime şi sentimentul că Vestul a aflat prea tîrziu încotro poate duce naţionalismul dezlănţuit în zone în care pulsează frenetic anxietăţi şi patologii identitare pre-moderne.

Poţi face o comparaţie între Iugoslavia lui Miloşevici şi România lui
Ceauşescu? În calitatea ta de specialist în naţionalisme est-europene, ce
crezi că apropie şi ce desparte naţional-comunismul iugoslav de cel român? Poţi
compara moştenirea pe care o lasă Miloşevici cu moştenirea lăsată de
Ceauşescu?

Miloşevici şi Ceauşescu: O eroare de interpretare curentă în vest (şi nu numai) îl transformă pe Miloşevici într-un dictator fascist. Este adevărat că există elemnte fascistoide în ideologia şi practica acestui regim, însă nu trebuie uitat că este vorba de un amalgam în care se întîlneşte xenofobia delirantă cu tehnicile de dominaţie leniniste. În acest sens, Miloşevici duce la ultimele consecinţe „logica“ naţionalismului comunist experimentat de Ceauşescu. Similitudinile sînt flagrante: exaltarea comunităţii etnice, glorificarea aberantă a trecutului, stigmatizarea „străinului“, cultul liderului („comandantul suprem“), rolul soţiei ca partener în luarea tuturor deciziilor (dictatura bicefală), chiar anumite trăsături de „dinasticism“. Nu mai puţin important, ca şi în cazul „protocronismului“, substratul ideologic al comunismului român în ultima sa fază, avem de-a face cu aproprierea de către comuniştii sîrbi a retoricii naţionalismului extremist interbelic. Pentru populiştii de la Belgrad (sau pentru personagii gen Karadzici şi Mladici), puţin contează coerenţa discursului inflamatoriu: ei celebrează în egală măsură pe cetnici dar şi pe poliţistul şef al primei perioade titoiste, eliminat pentru presupusa deviere naţionalistă, Aleksandar Rankovici.

Conflicte în fosta Iugoslavie
Ciprian Şiulea
Rrromânii Şi Kosovo
 

Ce rol crezi că ar putea să joace intelectualii în reconstrucţia
democratică a Balcanilor (în condiţiile în care aura lor de (semi)eroi  ai
(semi)underground-ului s-a risipit, o dată cu risipirea sistemului comunist?

Intelectualii şi reconstrucţia democratică: lupta se dă la ora actuală între cei care continuă să creadă în posibilitatea civismului democratic şi cei care sînt convinşi că nu există salvare în afara destinului colectiv al naţiunii (adeseori definită clerical ori chiar biologic). Tocmai de aceea cred că rolul intelectualilor democratici este vital: ei sînt cei care pot şi trebuie să formuleze discursurile menite să destrame mirajul paternalismului autoritar, să menţină vie memoria nopţii totalitare şi să-şi informeze concetăţenii asupra dezastrelor ce pot decurge din miopie, uitare sau resentiment generalizat. Este ceea ce avea în vedere Vaclav Havel cînd, în urmă cu cîţiva ani, cerea formarea unei „conspiraţii“ internationale a intelectualilor critici. Dacă o asemenea formă de rezistenţă va avea cîştig de cauză este greu de anticipat, însă un lucru este sigur: atunci cînd intelectualii dezertează, cînd se retrag din treburile cetăţii şi se auto-conving că „jocurile sînt făcute“ şi că „rien ne va plus“, democraţia se află în gravă suferinţă iar inamicii ei cîştigă nefaste avantaje.

S-a remarcat adesea că războiul din Kosovo parcă încurajează analizele agresiv părtinitoare şi, deci, concluziile suspecte. Probabil că orice alt război contemporan şi vecin cu noi ar face la fel. Multe discursuri irelevante despre Kosovo conţin astfel de parti pris-uri în formă brută sau/şi cristalizate în perspectivă asupra subiectului.
În primele zile ale intervenţiei NATO discuţiile s-au purtat mai ales în jurul problemei legitimităţii. Mulţi dintre cei care o contestau dar şi mulţi dintre cei care o susţineau se refereau implicit la o legitimitate absolută, dedusă din principii şi norme universale. Or, este evident că această legitimitate nu poate fi, în cazul Kosovo şi în oricare alt caz, decît relativă şi conjuncturală, fără a mai lua în discuţie faptul că nu a existat o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU în favoarea intervenţiei (de altfel, o eventuală rezoluţie ar fi fost oricum adoptată de un număr restrîns de state - fapt sugestiv în sine pentru tipul de legitimitate respectiv). Legitimitatea ordinii internaţionale (ca şi legitimitatea unui stat) este o convenţie care, chiar dacă se întemeiază pe principii democratice „universale“, este mai degrabă o stare de fapt justificată tocmai de existenţa ei şi de practica istorică prin care s-a impus. Fie că o recunoaştem sau nu, e o legitimitate care se construieşte în bună măsură şi după acţiunea propriu-zisă. Asta nu înseamnă deloc că intervenţia militară în Kosovo ar fi fost arbitrară, dimpotrivă. Dar apelul la o legitimitate „ştiinţifică“, întemeiată din afară, dintr-un fel de instanţă transcendentă poate fi păgubos chiar pentru cauza intervenţiei, deoarece afectează modul în care acest tip de decizie este asumată atît de factorii politici care au căderea să ia astfel de decizii, cît şi de către opinia publică. Dacă opinia publică din Balcani sprijină intervenţia NATO pe baza unei legitimităţi incerte reieşită din documente internaţionale sau pe baza prestigiului imens al Vestului e clar că acest act rămîne în mare parte formal. Este foarte important ca ralierea esticilor la politica occidentală să se bazeze pe adeziunea la valori şi practici concrete care să dea o formă materială principiului abstract al drepturilor omului şi este la fel de important ca Estul să îşi asume această decizie ca una legată de viitorul lor în cadrul unei viitoare Europe unite. NATO nu mai tolerează epurări etnice în Europa şi vrea să elimine un focar de instabilitate al cărui potenţial pare a fi subestimat. E o decizie care marchează evoluţia civilizaţiei occidentale, pentru o nouă ordine internaţională şi, în fond, pentru un anumit mod de viaţă. Mi se pare esenţial ca ea să fie înţeleasă şi asumată exact în această dimensiune a ei chiar dacă, sau mai ales pentru că e o decizie angoasantă. De aceea susţin că perspectiva legitimităţii absolute, „ştiinţifice“, în disputa privind conflictul din Kosovo poate fi irelevantă, din cel puţin două puncte de vedere.
O altă perspectivă posibilă este cea de evaluare a consecinţelor intervenţiei, ceea ce, pe moment, pare foarte greu de făcut. Situaţia este într-adevăr critică acum, consecinţele negative ale intervenţiei fiind mult mai izbitoare decît consecinţele pozitive pe termen mediu şi lung (oricum, un adevărat bilanţ al intervenţiei ar trebui să intre pe terenul minat al judecăţilor contrafactuale). Nu vreau să minimalizez pierderile suferite de sîrbi, dar orice popor este responsabil, în mod conştient sau nu, voluntar sau involuntar, pentru acţiunile conducătorilor pe care-i susţine sau tolerează, inclusiv acea minoritate anti-Miloşevici care, desigur, n-are nici o vină, însă nu poate fi izolată de restul sîrbilor. E pur şi simplu destinul apartenenţei la un popor şi la o istorie, şi exact aceeaşi experienţă am trăit-o după ‘89 şi noi, românii, acea insuficientă minoritate a românilor care şi-a dorit o ţară civilizată. Perspectiva evaluării consecinţelor este şi ea alunecoasă, existînd riscul de a ne pierde mare parte din simţul critic în acele calcule cu pierderile celor două părţi, avantaje vs. dezavantaje etc. Calcule complicate şi triste şi pe care poate că ar fi bine să le lăsăm nefăcute pe moment.
Există însă un alt aspect, foarte interesant pentru noi, al conflictului din Kosovo, anume reacţia pe care el a provocat-o din partea a ceea ce am numi, în sens larg, naţionalismul românesc (e vorba atît de partide politice, cît şi de opinia publică şi mass-media).
Naţionalismul românesc la care ne referim este, în mod esenţial, pur ideologic, adică este rezultatul acţiunii unor concepte total desprinse de realitate. Astfel se face că naţionaliştii români sînt, de obicei, prea puţin interesaţi de soarta românilor din afara graniţelor, ceea ce este aberant (din alt punct de vedere, e explicabil, dacă ţinem cont de faptul că România însăşi nu-şi poate gestiona problemele la nivelul minimei decenţe). Dar naţionalistul român dezinteresat de soarta românilor este un adept fanatic al cauzei sîrbilor, ceea ce se poate măsura prin diferenţa dintre ecoul pe care conflictul din Transnistria l-a avut în rîndul opiniei publice, incomparabil cu ecoul conflictului din Kosovo. Naţionalismul românesc, pur ideologic şi reactiv (adică trăgîndu-şi substanţa mai ales din ura împotriva duşmanului) nu are nici o legătură cu interesele românilor şi nici măcar cu evoluţia României pe termen scurt. De aceea atitudinea sîrbilor faţă de minoritatea română de la ei nu contează prea mult pentru ei, cum nu contează nici istoria războiului din Kosovo, construit ştiinţific de Miloşevici (ne-a demonstrat-o clar documentarul BBC). Această istorie, ca oricare altă istorie, constituie un material uşor de transformat în propagandă, de manipulat. Nu realitatea sau interesul naţional au vreo relevanţă aici. Naţionalistul rrromân (cum sugera Caragiale grafic demagogia chioară) este devotat trup şi suflet cauzei sîrbilor dintr-un singur motiv: pentru că asta îl face să se simtă mai bun şi mai puternic. Sînt prea cunoscute mecanismele resentimentului (descrise magistral încă de Nietzsche), identificarea vinovatului, mania persecuţiei, mistica suferinţei, a sacrificiului şi morţii eroice pentru a mai insista asupra lor. E posibil ca românii, sau cel puţin rrromânii, să aibă şi ei cîteva gene comune cu sîrbii. De exemplu, mistica sacrificiului şi a morţii, obiectivată în creaţia populară de la „Meşterul Manole“ şi „Mioriţa“ pînă la „Triunghiul morţii“ al lui Sergiu Nicolaescu. Cu diferenţa că ceea ce reuşeşte să fie splendid în „Mioriţa“ sau „Meşterul Manole“, în „Triunghiul morţii“ e macabru. Românii apar în filmul lui Nicolaescu ca un popor de sinucigaşi, care se roagă de Moarte să nu-i ocolească, se sacrifică inutil, de dragul sacrificiului (Ecaterina Teodoroiu) şi, bineînţeles, luptă cel mai bine cînd sînt morţi (scena absolut cretină în care nemţii se luptă o noapte întreagă cu o redută ocupată doar de soldaţi români morţi, aşezaţi în poziţie de tragere). Mă rog, poate că Nicolaescu nici nu s-ar înşela atît de mult dacă în loc să fixeze un ideal ar pune un diagnostic.
Desigur, pe lîngă chestia cu genele există şi o altă explicaţie, mai puţin imemorială. Solidaritatea rrromânilor cu sîrbii este (aţi ghicit deja) pur ideologică şi ea, este solidaritatea celor care, neavînd o identitate, îşi improvizează una din categorii precum ortodox, estic, persecutat, nefericit, fraţii noştri etc. Distanţa dintre om şi identitatea lui colectivă (?!?), dintre individ şi clasa pe care astfel de concepte o precizează este foarte mare şi pe această distanţă derapajele şi manipularea devin regulă. Doar aşa se poate explica faptul că unii suferă în locul altora în timp ce îşi ignoră cu înverşunare propriile suferinţe. În mod doar aparent paradoxal, această solidaritate nu susţine, ci subminează o comunitate (ca şi deviza „Ţineţi aproape“ a lui Marius Tucă, realizator la o televiziune rrromânească. O deviză perfectă pentru o turmă de oi, nu şi pentru o comunitate umană. După cum se poate vedea, totul se leagă). Este o solidaritate a supravieţuirii, nu a dezvoltării, care apare atunci cînd, apropiindu-se de limita inferioară a existenţei sale, omul renunţă la mecanismele mai lungi, mediate ale lucidităţii  care i-ar asigura proiectarea şi realizarea intereselor sale complexe, uman structurate. Din păcate, procesul nu pare a fi reversibil, chiar dacă bariera dispare (căderea comunismului).
Solidaritatea supravieţuirii e aproape coextensivă societăţii româneşti. E solidaritatea dirigintelui care-şi apără elevii- problemă pentru că sînt ai lui, în timp ce pe elevii-problemă similari din alte clase îi tratează cu toată exigenţa. Poate lua şi forme vădit tragicomice: Gavril Dejeu, fost deţinut şi persecutat politic, se solidarizează cu Ministerul pe care îl conduce şi care e, în mare măsură, asemănător aparatului represiv care l-a persecutat odinioară (cu rezultatele cunoscute din timpul celei de-a cincea mineriade). De ce se întîmplă acest lucru? Pentru că sînt împreună şi trebuie să se descurce, să se aranjeze, să supravieţuiască împreună. Cu ochii închişi şi cu mecanismele lungi ale lucidităţii constructive atrofiate. Şi, bineînţeles, cel mai eclatant exemplu e solidaritatea sindicală, muncitorească. Dar nu mai insist pe această temă despre care evenimentele triste ne-au obligat deja să spunem totul.
Naţionalismul rrromânesc e cu totul remarcabil şi prin faptul că el poate să anuleze orice distincţie politică. Exact aceleaşi teorii şi mituri despre poporul român, despre istoria lui recentă şi viitoare pot fi întîlnite în stînga şi în dreapta spectrului politic, la adepţi ai monarhiei sau ai comunismului, la nostalgici ai Legiunii sau Securităţii. Nostalgici ai comunismului, în acelaşi timp admiratori fanatici ai lui Blaga, Eliade sau Noica. Nici o diferenţă, nici o coerenţă, nici o consecinţă. Istoria mitizată şi oamenii de cultură sacralizaţi fac obiectul unei idolatrii africane, orice încălcare a tabu-ului fiind tratată cu violenţă (iar am ajuns la lucruri prea bine cunoscute).
Propaganda prosîrbă şi anti-NATO a fost susţinută de un număr înspăimîntător de mare de ziare centrale, dintre cele mai citite. Evident, nu mă refer la faptul de a publica opinii pro-sîrbe, comunicatele uneori absurde sau hilare ale propagandei sîrbe, sau de a critica anumite aspecte ale intervenţiei. Orice ziar serios face şi asta. Grav este însă faptul că toate aceste ziare nu fac distincţie între comentariu şi informaţia exactă (în forme mai mult sau mai puţin subtile: de la alegerea surselor, formularea titlului şi subtitlului, alegerea termenilor folosiţi şi a ilustraţiilor, neprecizarea sursei informaţiilor, trunchierea informaţiilor, pînă la invectiva grosieră trîntită în mijlocul unui articol care se vrea de informare).
Ponderea mare a acestor ziare şi mecanismul încetăţenit de ele, adică obiceiul cititorilor de a asimila direct, ca pe nişte informaţii sigure ceea ce de fapt nu reprezintă decît comentariul tendenţios al ziaristului, constituie un potenţial de manipulare considerabil şi, ca atare, un pericol considerabil pentru România.