1. Mai întîi de toate, o constatare: revoluţia română are parte de un destin straniu. În urmă cu nouă ani, se vorbea despre ea în fiecare zi; astăzi, aproape nimeni nu o mai pomeneşte. De ce a fost ea dată uitării?
Să ne amintim, înainte de orice, că revoluţia română a fost prea neaşteptată şi în acelaşi timp prea obscură pentru a putea fi domeniul rezervat al unei singure părţi a corpului social, care să facă din ea o referinţă inconturnabilă şi exclusivistă a propriei identităţi. Mai exact: revoluţia a fost prea neaşteptată şi prea obscură pentru a fi “confiscată”, aşa cum se spunea, cu teamă, în urmă cu cîţiva ani. A spune că revoluţia a fost prea neaşteptată înseamnă a afirma că nu existau în România de dinainte de 1989 “grupări organizate, cunoscute la scară naţională şi non-violente”, capabile să negocieze cu reprezentanţii vechiului regim tranziţia şi deci îndreptăţite să îşi aproprie apoi meritul de a fi schimbat soarta ţării. A spune că revoluţia a fost prea obscură înseamnă a observa că, la drept vorbind, nu se ştie cu precizie « ce anume s-a petrecut în decembrie 1989 ».
Aş adăuga însă că, din exact aceleaşi două motive, revoluţia română nu a devenit nici un bun politic comun. Ea s-a dovedit a fi mai curînd iluzia fiecărui partid şi, la limită, a fiecărui individ, care şi-au legat istoria personală de o reeditare, de data aceasta reuşită, aşteptată şi clară, a momentului consumat în decembrie 1989. « Singura soluţie - înc-o revoluţie! », iată mitul fundamental al României postcomuniste.

2. În ceea ce priveşte democraţia, ea a fost văzută mai întîi ca un rezultat natural, ca un efect imediat al revoluţiei. Schema de gîndire care se înfăţişa astfel era, de fapt, una marxistă.
Căci în imaginarul politic al românilor, « revoluţie » şi « democraţie » erau puse în legătură cu mult înainte de 1989. Desigur, era vorba atunci despre democraţie « socialistă » şi revoluţie « socialistă ». Dar conexiunea lor era considerată naturală: revoluţia « socialistă », forma cea mai avansată de revoluţie, a creat, se spunea înainte de 1989, forma cea mai avansată de democraţie, cea « socialistă » sau « populară ».
Conţinutul principal al acestei democraţii era fixat plecînd de la o binecunoscută etimologie: democraţia socialistă era definită ca « formă de guvernămînt bazată pe principiul potrivit căruia puterea aparţine poporului ». Definiţia a fost invocată şi după 1989; nu întîmplător cei care au folosit-o după această dată au fost numiţi « neo-comunişti ». Adoptînd-o, aceştia au căzut în capcana despre care vorbea Karl Popper: « a defini democraţia ca putere a poporului reprezintă un mare pericol. Orice om din popor ştie că de fapt el nu are puterea şi de aceea are impresia că democraţia este o mare înşelătorie ». Iată sursa multor frustrări ale cetăţenilor români ieşiţi din totalitarism în 1989: cei care iubeau trecutul nu înţelegeau de ce această veche definiţie este contestată în spaţiul politic devenit liber, în timp ce aceia care voiau să uite trecutul nu înţelegeau cum se face că, deşi contestau vehement definiţia citată, ei nu deţineau încă puterea. Comparată cu aceste frustrări, ideea popperiană potrivit căreia democraţia este pur şi simplu un instrument care ne îngăduie « să-i destituim pe guvernanţi fără vărsare de sînge » a părut mai degrabă nesemnificativă.
Să adăugăm, în sfîrşit, că nu a existat idee mai nefericită decît aceea de a înfăţişa după 1989 publicului românesc democraţia ca pe ultimul moment din evoluţia omenirii, ca pe o probă a sfîrşitului istoriei. Căci democraţia zisă « socialistă » sau « populară » se prezentase şi ea ca ultim stadiu al evoluţiei istorice, ca desăvîrşire a logicii acţiunii colective, imediat anterioară vîrstei comuniste a societăţii. Într-un anumit fel, după 1989, clişeele curente ale vechiului regim au rămas pe loc, căci nimic nu a fost mai simplu decît înlocuirea numelui « democraţie socialistă » (sau « populară ») cu expresia « democraţie occidentală » (sau « liberală »).

3. În mod paradoxal, aceste lucruri erau departe de a fi clare imediat după 1989. Ele au fost chiar complet ignorate de către minţi foarte subtile.
Nu există probabil un exemplu mai bun în această privinţă decît micul volum scris de către Ralf Dahrendorf intitulat Reflecţii asupra revoluţiei din Europa. Într-o scrisoare ce ar fi urmat să fie trimisă unui domn din Varşovia, 1990. Iată întrebările la care îşi propunea să răspundă Dahrendorf în 1990: « Nu sîntem oare martorii unui proces de disoluţie în care nimic nu vine să înlocuiască structurile vechi şi, cum bine ştim, îngrozitoare? Cum pot apărea partidele politice (m-aţi mai întrebat) cînd cele vechi din 1946 şi din perioada interbelică nu mai au nici o legătură cu prezentul, iar noile partide sînt incapabile să găsească suportul social necesar? Şi de ce (aţi adăugat aproape îngrijorat) scrisesem nu demult că nu numai socialismul, ci şi social-democraţia sînt pe cale de dispariţie? În ce fel va acţiona economia de piaţă asupra structurii sociale a ţării? Nu-i va îmbogăţi pe unii, în vreme ce majoritatea vor deveni mai săraci ca oricînd? Ce se va întîmpla cu viaţa culturală? Va trebui oare să citim şi să vizionăm producţii de proastă calitate, acum cînd sîntem liberi şi nu mai dispunem de cărţi ieftine şi de filme bune subvenţionate? Cum putem instaura statul de drept? Ce putem face în situaţia în care vechii judecători şi-au pierdut complet credibilitatea, iar noi nu sîntem capabili să găsim alţii noi, care să garanteze independenţa şi obiectivitatea? Şi ce s-ar putea spune despre pericolul german? Vom fi oare martorii unei Europe balcanizate, dominate de singura putere care se uneşte în loc să se dezintegreze? (M-aţi întrebat) dacă, analizînd toate datele problemei, sînt optimist în privinţa noii Europe ori neliniştit şi îngrijorat ca mulţi dintre compatrioţii dumneavoastră şi, cum bine aţi presupus, şi alţii din Europa Centrală şi de Est? ».
Pentru un cititor atent şi lucid, ceea ce este frapant în acest text nu este caracterul derizoriu al unor probleme precum cele referitoare la calitatea filmelor subvenţionate sau la un posibil pericol german pentru Europa sau, în fine, la moartea social-democraţiei. Lucrul cel mai frapant este că textul lui Dahrendorf vorbeşte despre revoluţia din Europa fără a vorbi, de fapt, despre România.
Desigur, la o lectură superficială, România se regăseşte în spatele tuturor problemelor pe care Dahrendorf le reţinea ca expresii ale curiozităţii « domnului din Varşovia » şi, în acest sens, autorul ar fi putut foarte bine să adreseze scrisoarea sa şi unui « domn din Bucureşti ». Căci România a avut parte de o revoluţie în sensul cel mai tare al acestui termen: într-adevăr, în 1989, nicăieri altundeva violenţa nu a pătruns atît de brutal în stradă. Apoi, nicăieri altundeva partidele politice interbelice nu au făcut o asemenea carieră odată reinventate, căci România este singura ţară europeană în care aceste partide au ajuns pînă la urmă la putere. Pe de altă parte, nici un partid politic nou din Europa Centrală şi Orientală nu a avut parte de un sprijin popular comparabil cu scorul obţinut de Frontul Salvării Naţionale în 1990. În sfîrşit, nicăieri altundeva diferenţa între bogaţi şi săraci despre care vorbeşte Dahrendorf nu este atît de mare, chiar dacă această diferenţă se datorează mai degrabă absenţei pieţei şi nu deplinei sale manifestări.
Cu toate acestea, românii nu s-au recunoscut în textul lui Dahrendorf. În opinia mea, motivul este acela că textul lui Dahrendorf avea privirea îndreptată doar către viitor. Trebuie să mă explic.
În centrul reflecţiei sale din 1990, Dahrendorf se străduia să îi arate acelui imaginar « domn din Varşovia » că există o diferenţă profundă între viziunea filosofico-politică a lui Hayek şi cea a lui Popper şi că al doilea autor (nicidecum primul) ar trebui urmat pentru a construi un spaţiu politic liberal. Două observaţii merită făcute aici. Înainte de toate, e îndoielnic faptul că ar exista o diferenţă atît de netă între Hayek şi Popper: discursurile lor despre democraţie, despre tradiţia statului de drept sau despre rolul Constituţiei sînt identice. În al doilea rînd, perspectiva lor filosofico-politică a fost elaborată într-un context polemic bine definit: e vorba despre critica totalitarismului şi, după 1960, despre critica statului-Providenţă. Dar, la drept vorbind, idealurile pe care le afirmau cei doi liberali nu alcătuiesc un proiect politic pozitiv. E vorba doar de structurarea unui cadru teoretic al criticii sociale. Dahrendorf a schimbat sensul acestui discurs liberal şi l-a transformat într-un soi de substanţă a viitorului societăţilor din Europa Centrală şi Orientală. El a formulat astfel condiţiile de posibilitate ale tuturor acelor discursuri care afirmă eşecul politic al acestei părţi din Europa şi care văd în liberalism vinovatul principal pentru această nereuşită istorică.
Dimpotrivă, Dahrendorf nu a luat în seamă deloc « democraţia » sau « revoluţia » în sensul dat acestora de către români, chiar dacă întrebarea cea mai tulburătoare pe care o formula - « Nu sîntem oare martorii unui proces de disoluţie în care nimic nu vine să înlocuiască structurile vechi şi, cum bine ştim, îngrozitoare? » - trimitea la imaginarul revoluţionar. Mult prea ocupat cu viitorul, Dahrendorf a uitat prezentul.
Dar poate că România nu era interesantă pentru Dahrendorf. El ar fi putut, de pildă, spune că această ţară reprezintă o excepţie. În orice caz, alţi autori au spus-o.

4. Între aceştia, Luis Linz şi Alfred Stepan. Cei doi cercetători americani enumerau în 1996, înainte de alegerile ţinute în România, particularităţile acestei ţări: România a început ultima tranziţia; ea a cunoscut cel mai violent sfîrşit al regimului, neputînd organiza o « masă rotundă » în care the soft liners să fi putut negocia trecerea la un alt regim; în România, există din 1990 în 1996 violări ale drepturilor omului comise de succesorii regimului comunist şi, în sfîrşit, aici, un fost comunist a fost nu doar ales, ci şi reales ca preşedinte.
Luis Linz şi Alfred Stepan propuneau o explicaţie a acestui « excepţionalism românesc »: ei au găsit-o în tipul de regim al lui Ceauşescu, considerat ca un amestec de totalitarism şi de patrimonialism. La drept vorbind, totalitarismul regimului Ceauşescu nu are parte de o explicaţie originală, cei doi autori mulţumindu-se să reia formula « stalinismului antisovietic ». În ceea ce priveşte patrimonialismul, termen împrumutat de la Weber, Linz şi Stepan îl rebotează « sultanistic » pentru a-l descrie apoi ca un amestec de personalizare a puterii, de tendinţe dinastice şi de intervenţie a şefului suprem în toate domeniile, de la proiectele industriale la politicile pronataliste şi antiavort. Toate aceste trăsături ar explica lucruri extrem de diverse, de la rolul important al violenţei în tranziţia românească şi pînă la ponderea evenimentelor internaţionale în schimbarea regimului!
Pentru moment, aş face un singur comentariu: spre deosebire de Dahrendorf, care prefera prezentului viitorul, pentru Linz şi Stepan, trecutul explică în totalitate prezentul.

5. În ceea ce mă priveşte, consider că explicaţia tranziţiei trebuie să fie mult mai atentă la prezentul istoric. Aş adăuga că liberalismul însuşi trebuie reinventat plecînd de la această analiză a prezentului, în particular a prezentului post-totalitar.
Înainte de a insista asupra trăsăturilor acestui prezent, este poate util să menţionez că excepţionalismul despre care vorbeau Linz şi Stepan e o temă foarte dragă şi românilor. Însă ei îl înţeleg cu totul altfel decît cei doi autori americani. Românii fac din acest excepţionalism o virtute particulară. Aşa se întîmplă, de pildă, în cazul violenţei pe care a cunoscut-o România în decembrie 1989: această violenţă este, desigur, deplînsă de către români, dar ea e considerată în acelaşi timp un argument în favoarea unei implicări serioase în lupta împotriva dictaturii şi, în consecinţă, ca un efort care trebuie răsplătit. Această retorică a sacrificiului care cere o recompensă specială este de bună seamă marca unei iluzii.
Nu e singura iluzie la care aderă românii. Dar aceste iluzii trebuie luate în serios dacă vrem să explicăm evoluţia societăţii româneşti.
Adaug imediat, pentru a disipa posibile obiecţii, că spre deosebire de unii dintre compatrioţii mei, eu nu cred deloc că am avea nevoie de un aparat conceptual special sau absolut nou pentru a înţelege situaţia din România. Dimpotrivă. Consider că doar conceptele filosofiei şi ştiinţei politice occidentale ne pot ajuta în această întreprindere intelectuală. Dar adaug: cu condiţia de a lua în serios opiniile Cetăţii despre care vorbim.

6. În acest sens, mi se pare că istoria ultimilor zece ani din România trebuie judecată plecînd de la ceea ce românii au spus despre democraţie şi revoluţie. Istoria aceasta e în fond traversată de iluziile legate de revoluţie şi de decepţia românilor de a face « înc-o revoluţie! ». Teza mea este că această decepţie a fost fecundă, în măsura în care România este astăzi ceea ce este întrucît a pierdut iluzia revoluţiei permanente. Ea a cîştigat în acest fel certitudinea democraţiei.

7. Mai degrabă decît despre iluzie revoluţionară ar trebui să se vorbească despre iluzii revoluţionare. Căci formele iluziei politice sînt numeroase. Aşa cum sugeram mai sus, multe au scăpat chiar şi celor mai subtili observatori. Iată de ce voi menţiona mai jos două dintre ele.
În primul rînd, e vorba despre iluzia unei transformări « magice » a societăţii. În decembrie 1989, se credea că e suficient să-l ucizi pe tiran pentru a trăi bine, în bunăstare şi armonie. Ideea că pacea socială şi prosperitatea sînt construite, că ele cer imaginaţie, efort şi inteligenţă politică ne era complet străină. Efectele acestei ignoranţe nu au întîrziat să apară. Astfel, în 1990, la doar cîteva luni după executarea lui Ceauşescu, România a avut parte de cel mai sîngeros conflict pe baze etnice din istoria sa: maghiarii şi românii din Transilvania s-au confruntat în chip violent în stradă. Acesta a fost punctul de plecare al unei situaţii confuze, în care, timp de şase ani, iluzii româneşti şi maghiare s-au confruntat sub semnul naţionalismului şi al lipsei de inteligenţă politică. Azi, mai precis după alegerile din 1996, reprezentanţii minorităţii maghiare sînt cooptaţi în guvernul României, participînd în chip direct la naşterea unei noi ordini sociale comune. Ceea ce trebuia făcut în 1990 s-a făcut şase ani mai tîrziu. Problemele coexistenţei româno-maghiare nu au fost desigur rezolvate în chip complet. Dar e cert că iluziile revoluţionare legate de un viitor zămislit în chip magic au cedat pasul în faţa unui efort cotidian care e atent la provocările şi constrîngerile prezentului.
O a doua formă a mitului revoluţiei era - poate în mod paradoxal - iluzia unei occidentalizări rapide a ţării. De fapt, acestă iluzie era intim legată de cea descrisă în rîndurile de mai sus. Căci Occidentul era perceput ca o sursă inepuizabilă de bunătate şi de prosperitate, iar ajutoare sale erau considerate daruri graţioase substituibile efortului personal al românilor. Această bizară aşteptare era susţinută de ideea potrivit căreia românii sînt cele mai năpăstuite victime ale experienţei comuniste, care în plus au fost trădate în chip mîrşav de către Occident după cel de-al doilea răzbi mondial. În viziunea comopatrioţilor mei, această superioritate datorată unei suferinţe maxime şi unei trădări nemeritate ar fi trebuit să ne dea mai multe drepturi la sprijinul Occidentului. Experienţa de zece ani a relaţiilor cu Uniunea Europeană şi NATO le-a arătat românilor că lucrurile sînt departe de a fi atît de bizare. Autorităţile au înţeles treptat că politica nu este o afacere de recompensă trucată de o falsificare masivă a istoriei, ci presupune riscul şi raţionalitatea legate de interesul pe termen lung al societăţii. Recent, autorităţile române au adoptat o asemenea viziune asupra politicii, atunci cînd au riscat o poziţie similară cu poziţia NATO în privinţa Yugoslaviei, cu toate că mai multe elemente indicau o direcţie diferită: într-adevăr, cu rare excepţii, opinia publică a îmbrăţişat în chestiunea yugoslavă mai degrabă tezele ruseşti despre respectul suveranităţii populare yugoslave şi ale absenţei unei decizii a Consiliului de Securitate referitoare la intervenţia în Serbia; apoi, respectul embargoului cerut de Uniunea Europeană împotriva Yugoslaviei a produs pagube suplimentare unei economii aflate în stagnare; în sfîrşit, să adăugăm că România a îmbrăţişat o asemenea poziţie deşi şi-a văzut spulberate speranţele de a fi invitată să adere imediat la NATO.
Toate aceste schimbări au fost posibile întrucît realitatea politică românească este foarte diferită de ceea ce era ea în 1990.

8. De fapt, aşa cum am sugerat deja, dacă revoluţia a fost multă vreme o referinţă mai importantă decît Constituţia, ea şi-a pierdut astăzi acest statut.
Putem urmări această istorie într-o manieră ceva mai detaliată, analizînd diferitele retorici politice ale puterii şi ale opoziţiei. Evoluţia acestor retorici este revelatoare pentru procesul de democratizare a spaţiului politic românesc.
Putem distinge trei faze ale acestei istorii.
Prima acoperă perioada 1990-1992. Retorica puterii era construită plecînd de la două idei-cheie. Prima era ideea legimităţii date de revoluţia din decembrie 1989; cea de-a doua idee era cea a « democraţiei originale ». Această ultimă expresie era la fel de imprecisă ca şi definirea democraţiei ca « putere a poporului ». În mod paradoxal, autorităţile invocau în 1990-1992 şi modelele japonez şi suedez de societate, dar fără a intra vreodată în detalii. Replica opoziţiei era formulată pe baza unei contestări radicale atît a legimităţii revoluţionare a FSN-ului, cît şi şi a ideii democraţiei originale: retorica opoziţiei cuprindea teza « revoluţiei confiscate » şi pe cea a imposibilităţii unei democraţii căreia să-i dea formă neocomuniştii. Referinţa constantă a opoziţiei era modelul democraţiei româneşti interbelice. Pînă la urmă, disperarea născută de eşecul politic a împins opoziţia acelor vremuri să susţină teza poporului imatur şi a manipulării deşănţate practicate de succesorii lui Ceauşescu, care obţinuseră în 1990 65% din voturile pentru parlament şi 85% din voturile prezidenţiale. Tot în această epocă, s-a născut şi a murit iluzia unei reveniri la monarhie.
A doua perioadă se întinde din 1992 în 1996. Autorităţile îşi modifică acum retorica: reforma devine primadonă. Sprijinul obţinut de PDSR de la partidele naţionaliste a adăugat argumentarului reformist pasiuni naţionale extreme. Opoziţia a răspuns făcînd apel la o retorică revoluţionară, care avea drept nucleu ideea unei schimbări morale totale a societăţii ca o condiţie prealabilă a schimbării politice, sociale şi economice. Acest radicalism al opoziţiei era traversat, de asemenea, de o constantă pasiune antinaţionalistă.
Alegerile din 1996 deschid cea de-a treia perioadă în istoria politică a României postdecembriste, întrucît alternanţa la putere schimbă nu numai actorii, ci şi scena politică. Mai întîi - surpriză generală ! - spre deosebire de vechea opoziţie, care contestase rezultatele alegerilor din 1990 şi din 1992, noua opoziţie recunoaşte fără rezerve configuraţia politică decisă de alegerile din 1996. Coaliţia centristă care susţine guvernul abandonează retorica revoluţionară şi adoptă limbajul reformei, căruia îi adaugă tema « moştenirii grele » a trecutului imediat. Revoluţia este astfel expulzată din cadrul polemic al politicii. Acest lucru a îngăduit opoziţiei să renunţe la discursul naţionalist, pentru a adopta în schimb o retorică reacţionară standard: se regăsesc aici (a) teza efectului pervers, conform căreia orice acţiune a guvernării obţine rezultatul exact contrar celui sperat; (b) teza periclitării, potrivit căreia noua reformă pune în pericol reforma precedentă şi (c) teza inaniţiei, care afirmă că politica dusă de guvern are drept obiect modificarea structurilor fundamentale permanente (constituţionale şi economice) ale ţării, motiv pentru care ea nu are sorţi de izbîndă.

9. Acestor modificări retorice le corespunde un progres politic semnificativ.
Există mai multe argumente în favoarea acestui progres politic: alternanţa la putere şi încrederea reciprocă a actorilor jocului parlamentar, implantarea în România a tuturor familiilor politice europene, stabilitatea într-o regiune foarte tulburată de conflictele din ex-Yugoslavia, stabilitate dobîndită prin reconcilierile istorice cu Ungaria şi Ucraina.
Dar cea mai bună probă a existenţei acestui progres politic se regăseşte probabil în atitudinea statului român faţă de minerii din Valea Jiului. Această atitudine ne permite, într-adevăr, să măsurăm schimbarea politică, cu atît mai mult cu cît exemplul minerilor este foarte semnificativ pentru experienţa politică a românilor, aşa cum au remarcat deja Katherine Verdery şi Gail Kligman. Minerii au avut şase tentative de a ajunge la Bucureşti, dintre care patru au reuşit şi două nu. În primele patru cazuri, în 1990 şi 1991, autorităţile au făcut apel la violenţa extremă a minerilor, împingîndu-i pe cetăţeni la limitele războiului civil, sau mai exact la limitele războiului statului împotriva societăţii. Ultimele două tentative, care datează din 1999, au fost foarte diferite. Acum, minerii au apucat calea Bucureştilor împotriva voinţei autorităţilor, care au făcut apel la lege. Un apel dramatic. Căci în momentul în care minerii se îndreptau către Bucureşti, Parlamentul discuta proiectul unei legi despre starea de urgenţă, document care nu-şi aflase încă locul în edificiul legislativ românesc. Autorităţile nu au vrut să intervină fără un temei legal, ele nu au vrut să restabilească ordinea în lipsa legii. Pînă la urmă, în acele zile am asistat la naşterea unui nou tip de stat, a statului protector. Să-mi fie îngăduit să observ că această idee despre stat nu e evidentă de la sine.

10. Cineva ar putea să fie totuşi surprins să constate că, în ciuda acestor fapte, nu există încă în România o retorică a progresului. Într-adevăr, nimeni nu vorbeşte despre progres. Totul este văzut, în cel mai bun caz, ca o schimbare lipsită de direcţie. Cum se poate explica absenţa unei retorici a progresului?
De fapt, elaborarea unei retorici a progresului are drept condiţie necesară o anumită viziune despre relaţia dintre politică şi economie. Mai exact, cu termenii lui Albert O. Hirschman, e vorba despre ideea existenţei unor legături accidentate între cele două domenii.
Or, partidele politice româneşti, dincolo de ceea ce le separă, susţin împreună că progresul economic este o condiţie indispensabilă a progresului politic. Abordările lor au, desigur, justificări filosofico-politice diferite. E vorba, mai întîi, despre o justificare împrumutată din marxism, cea potrivit căreia totul depinde de economie, adică schimbările sociale şi politice nu se produc decît în urma unei schimbări în ordinea economică. E vorba, apoi, de justificarea liberală, prezentă atît în versiunea ei radicală (de tip hayekian: fără economie de piaţă, fără libertate economică, nu există libertate politică), cît şi într-o versiune mai moderată (precum cea a lui Seymour Martin Lipset, potrivit căreia cu cît o naţiune cunoaşte mai multă bunăstare, cu atît ea are mai multe şanse de a se bucura de o guvernare democratică).
Aceste justificări au căpătat o forţă teribilă: astfel, convinşi de adevărul primei teze, neocomuniştii au făcut schimbări minore în economie pentru a se menţine la putere; pe de altă parte, cei care adoptă poziţii liberale tradiţionale se află în imposibilitatea de a recunoaşte progresul politic, întrucît ei văd doar faţa economică a lucrurilor. Există chiar intelectuali atît de orbiţi de această pespectivă încît neagă orice schimbare petrecută în România după 1989!
În ceea ce mă priveşte, cred că trebuie să acceptăm, împreună cu Guy Hermet, ideea unui progres lent al democraţiei şi independent de dezvoltarea economică. România ilustrează foarte bine afirmarea acelei « vremi a democraţiilor sărace » despre care vorbea autorul francez.
Altfel spus, tranziţia românească desemnează astăzi trecerea la democraţie în lipsa unei performanţe economice vizibile. E o situaţie foarte fragilă, dar ea trebuie recunoscută ca atare: există progres politic fără progres economic. A nu vedea acest lucru înseamnă a bloca posibilitatea oricărei alte evoluţii favorabile a societăţii. Căci insatisfacţia economică nu are un aliat mai redutabil decît nerecunoaşterea avansului democratic.

După instalarea la putere a comuniştilor în ţările din estul şi centrul Europei, singurul factor de risc în calea impunerii puterii necondiţionate a lui Stalin era „naţionalismul comunist“, care ar fi putut ameninţa unitatea „blocului sovietic“. De aceea, Poliţia politică a sistemului comunist trecea şi în România în 1948 la apărarea integrităţii doctrinei, sancţionînd drastic orice încercare de a-i da comunismului o linie naţională, fie cît de vagă.
În 1947, relaţiile dintre Moscova şi Belgrad s-au deteriorat tot mai serios. În acest context, pentru Stalin a devenit şi mai evident faptul că nu poate tolera o proliferare a ideilor naţional-comuniste în ţările ocupate de Armata Roşie, decît cu riscul de a crea un cadru de manifestare publică a sentimentelor antisovietice. Se arăta gata să răspundă în faţa unei asemenea pierderi de autoritate, chiar cu riscul declanşării unui nou război. Fără să fie însă nevoie, atîta vreme cît agenturile Poliţiei secrete sovietice care controlau partidele comuniste „frăţeşti“ i-au identificat rapid pe activiştii comunişti susceptibili de a privi favorabil linia naţional-comunistă a lui Tito. Odată cu rezoluţia Cominformului, citită în iunie 1948 la Bucureşti de Gheorghiu Dej, „titoismul“ a fost oficial incriminat drept similar celei mai înalte trădări. Prima victimă a „noii linii“ trasate de Stalin a fost Pătrăşcanu. Chiar înainte de declanşarea valului de epurări care a urmat rezoluţiei Cominformului în tot blocul comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu era atacat în 22 februarie de la tribuna Congresului PMR de către Teohari Georgescu. Aflat în sala Ateneului Român unde avea loc Congresul, Pătrăşcanu asista neputincios la spectacolul căderii sale dintr-o lojă a invitaţilor. După înlăturarea din funcţiile de partid şi de stat, a mai fost văzut doar ţinîndu-şi cursurile ca profesor la Facultatea de drept, supravegheat fără discreţie de agenţi în civil. A fost arestat o lună mai tîrziu, în 28 aprilie 1948, pe baza unei dispoziţii a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Arestarea lui Pătrăşcanu s-a datorat mai puţin intrigilor lui Dej, care deşi îl ura, n-ar fi putut să-şi asume singur o asemenea măsură, cît mai ales Moscovei: fostul ministru de justiţie din România fusese identificat ca potenţial defector de la „linia“ stalinistă şi prevedea o posibilă aderare a lui la ideile comunismului naţional de tip titoist. În toamna anului 1949 soarta acestuia a fost pecetluită. În octombrie 1949, Lucreţiu Pătrăşcanu a intrat în stare propriu-zisă de arest, într-o celulă a SSI-ului, din ordinul personal al lui Dej: la 16 septembrie începuse la Budapesta procesul fostului ministru de interne Laszlo Rajk, în cursul căruia unul din acuzaţi, Lazar Brankov, incriminat ca şef al rezidenţei serviciilor secrete iugoslave din Ungaria, a afirmat între altele că „Pătrăşcanu urma să ducă la îndeplinire planurile lui Tito în România“. Ca urmare, în a doua jumătate a lunii noiembrie, la consfătuirea Cominformului, Dej era autorizat de sovietici să treacă la un atac frontal împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu, implicîndu-l alături de Rajk şi Traicio Kostov în „conspiraţia titoistă“. Importanţa Raportului lui Dej la Cominform rezidă şi în publicarea acestuia în Pravda din 4 decembrie 1949: „Faptele date la iveală la procesul de la Budepesta, în Republica Populară Bulgaria, în Republica Populară Română şi în celelalte ţări de democraţie populară au dovedit pe deplin că Tito, Pătrăşcanu şi cei care împărtăşesc ideile lor sînt agenţi ai serviciilor de spionaj imperialiste anglo-americane. Aceşti spioni şi trădători odioşi au ajutat încă în cursul celui de-al doilea război mondial pe imperialiştii anglo-americani să pregătească punctele de sprijin pentru realizarea planului de dominaţie mondială.“
Dar nu numai liderii politici comunişti au avut de suferit în urma deciziei politice a lui Stalin, care a dus la masivele epurări ale partidelor „frăţeşti“ de elementele „titoiste“, ci şi etnicii sîrbi din toate statele blocului sovietic. În România, arestările şi deportările lor din zona de graniţă cu Iugoslavia sînt fapte istorice de notorietate. Ceea ce se ştie însă mai puţin este că Securitatea a fost implicată chiar în arestarea şi anchetarea refugiaţilor sîrbi care treceau graniţa în România. Comunişti de cea mai pură factură stalinistă, aceştia deciseseră să părăsească Iugoslavia tocmai pentru că dragostea lor pentru Moscova era mai puternică decît sentimentul de apartenenţă etnică. Dar, după cum lasă să se întrevadă documentul pe care îl publicăm mai jos, „fraţii“ sîrbi nu au fost primiţi în România cu pîine şi sare. Dimpotrivă. E drept însă că poporul sîrb a ajuns „frate“ cu românii, dar mult mai tîrziu, în anii în care şi în România, sub dictatura lui Ceauşescu, a triumfat comunismul naţionalist.