Aerul tragi-comic al nostalgicilor comunismului mă face, întotdeauna, să mă gîndesc la acei bătrînei de pe care curg pieile în toate părţile (sau care par vătuiţi pe dinăuntru) şi care apar la televizor (sau în reviste) şi povestesc ce isprăvi erotice au săvîrşit de cînd folosesc miraculoasa  „Viagra“. Dac-ai sta să-i crezi, sînt mai ceva ca la 20 de ani. Spre a fi cît mai convingători apar şi cu cîte-o pipiţă (sau o frumuseţe intens utilizată, ajunsă spre 40 de ani) care, printre chicoteli, explică cît de fericită a făcut-o „papa“ - pe care, invariabil, îl pupă drăgăstos pe chelie.
Totuşi, vorba românului: ce-are Viagra cu politica sau - mai tradiţional - ce-are sula cu prefectura? Să le luăm pe rînd.

**

Nostalgia . Pentru cei trecuţi de prima tinereţe, aproape fără excepţie, „înainte era mai bine“. De ce? Răspunsul îl dă celebrul banc: Ivan Ivanovici: „- Ei, Vasili Vasilevici, înainte, pe vremea lui Stalin era mai bine.“ „Dar, Ivan Ivanîci, ai uitat bătăile, percheziţiile, lagărul, foametea?...“ „Da, da... dar pe atunci ştii şi tu, Vasil Vasilovici dimineaţa mă sculam cu ea ţeapănă, dreaptă, ca şi catargul de pe «Aurora», pe cînd acum...“
Amintirea comunismului funcţionează pentru mulţi ca şi „Viagra“ - e un mod de a retrăi, pentru scurt timp, indiferent de preţ, iluzia vigorii tinereşti, un mod de a retrăi starea de plenitudine a unui corp tînăr.

**

Televizorul (presa, publicitatea). A povesti despre efectele Viagrei sau a te manifesta ca un nostalgic al comunismului e şi un mijloc de a mai fi băgat în seamă. De a mai „exista“ (magicele „cinci minute la televizor“ de care vorbea Andy Warhol). Într-o „societate a spectacolului“, cum o definea Guy Debord, într-o lume mediatică, alături de femeia cu barbă, de aurolaci, zoofili, „ingineri financiari“, luptători pentru drepturile cîinilor vagabonzi ş.a.m.d. nostalgicii şi „resuscitaţii“ îşi au locul lor, un loc relativ modest, dar sigur (ca şi salariul din comunism). Iar pentru nişte oameni obişnuiţi să stea la rînd (la lapte, la carne, la bilete la mare, la apartament) asta e ceva; oricum, mai mult decît nimic (Îngrozitor, în lumea postcomunistă, e faptul că milioane de oameni s-au trezit complet inutili, nepregătiţi pentru noua lume, incapabili să se adapteze - despre ei, încă nu a scris nimeni, pentru a-i înţelege cît de cît trebuie să facem apel tot la Gogol, Dostoievski, Cehov...)
De altfel, aplaudacii nu apăreau pe vremuri mai des la televizor - atîta doar că, pe atunci lipsind blestemata de concurenţă capitalistă (toţi erau „pe linie“, nimeni nu ieşea din rînd) şi din acest punct de vedere „înainte era mai bine“.

**

Iluzia puterii (potenţei). Rob etern, aproape orice om din comunism avea clipele, orele, zilele, anii săi „de glorie“ - în care era şef, şef de scară, la strîns sticle şi borcane, şef de echipă, de gară, nu contează, o proiecţie a Marelui Şef. În care se răstea la ceilalţi, îi teroriza, se simţea un mic zeu. Situaţii „accesibile“ în lumea civilizată doar celor supermari sau şefilor marginalilor. Doar în lumea-închisoare comunistă, puteai avea iluzia că dispui de Celălalt. În democraţie există, implicit, permanent, contractul social - a-l trata pe celălalt ca pe un inferior e un abuz (întîlnit deseori, dar resimţit ca atare, de ambele părţi). Ierarhia e structura reală a comunismului, deşi el propagă, afirmă, „demonstrează“ egalitatea; egalitatea este baza democraţiei, care e - la suprafaţă - o structură supercomplicată de ierarhii, de inegalităţi dinamice (şi dinamizatoare). De aceea comunismul se „sclerozează“ rapid (deşi se pretinde mereu tînăr), în timp ce străvechile democraţii sînt extrem de mobile, de eficiente. Puterea, în comunism, e una „exterioară“, fizică aproape, ca o armură, o cochilie. Deci friabilă, instabilă, nesigură, trecătoare (ca şi „potenţa“ pe care ţi-o dă Viagra). Puterea autentică, cea spirituală, intelectuală, simbolică a „bătrînilor“ este înlocuită cu un substitut de putere fizică, imediată, specifică tinerilor. „Societatea spectacolului“, deşi afirmat egalitară este şi ea una non-democratică, feroce ierarhizată, dictatorială. Are, între altele, în comun cu comunismul: prezenţa (les absents ou toujours tort), primatul vigorii fizice, anularea (prezenteizarea) atît a trecutului, cît şi a viitorului. Într-o asemenea lume, Viagra e o necesară supapă, o iluzie (sau cum vreţi să-i ziceţi) pentru cei deveniţi - iremediabil - out-sideri, întocmai marii majorităţi a celor din lumea comunistă. (Dincolo de bunăstare, aproape toţi sînt - în lumea mediatică - aidoma prolilor şi celor din Partidul Exterior din „1984“ al lui Orwell.

**

Iluzia puterii politice versus iluzia potenţei sexuale. Alături de nostalgicii „pe bune“ vezi mereu tot soiul de curviştine politice, pipiţele care - pe baza of-urilor şi iluziilor bietului om - se aranjează, în capitalism, cum nu se poate mai bine: un loc în parlament, o licenţă, un butic... Politicienii care-i plîng pe cei „loviţi“ de capitalism sînt cel mai puţin sensibili la problemele reale ale aproapelui, ale concetăţenilor. Nimeni nu le-ntreabă pe pipiţele de la televizor ce le-a făcut să stea cu ruinele temporar restaurate de „Viagra“. Nimeni nu-i întreabă pe politicienii „populişti“ de cînd şi de ce compătimesc cu cei defavorizaţi. Toată lumea, inclusiv nostalgicii „adevăraţi“, ştie despre ce e vorba, dar dacă aşa e piesa!! Şi-apoi, bine că se găseşte cineva să te mai pupe pe chelie (şi nu numai)!
De altfel, aceste ingenue pipiţe postcomuniste sînt fiicele, nepoatele „fetelor“ din Marele Bordel Comunist (există chiar şi cîte-o patroană supravieţuitoare, gen Ion Iliescu).
Nesimţirea - umană, intelectuală, umană - ipocrizia şi prostituţia fără probleme erau esenţa omului politic comunist. Indecenţa lui o depăşea pe cea a lucrătoarelor de la Beate Ushe. Comunismul era o imensă închisoare, dar şi un imens concern pornografic. Ce „Penthouse“, ce „Play-boy“, ce „Sex şi crimă“ şi toate celelalte! „Scânteia“, „Pravda“, Academia, Universitatea! Aici, da, curve tinere, curve hîrşite, aici bătrîne patroane, prospături; aici zoofilie, pedofilie, homosexuali, sex în grup şi în public! Lenin şi amanţii săi, Stalin care „ponta“ toate angajatele Comitetului Central; cariera Anei Pauker, a Leanei Ceauşescu ş.a.m.d. Forţa propagandei şi spionajului comunist nu stătea în bani, în primul rînd, ci în oferta de sex, de orice fel, la preţuri minime (Caraman, dar şi Elsa Triolet); agenţii Moscovei satisfăceau orice gusturi erotice ale colaboratorilor (perverşi, complexaţi ca oameni) din Vest (Cuba, şi azi, e unul dintre paradisurile perverşilor de tot felul). Oamenii Moscovei erau gata să oblojească, să „redimensioneze“ toate impotenţele intelighenţiei, oamenilor politici din „putredul Occident“. Aragon, de exemplu, a căzut în braţele agentei Elsa Triolet şi a început să-l laude pe Stalin şi G.P.U.-ul, după ce a fost părăsit de o americancă.
Orice „produs“ al comunismului real era, e - din start - pregătit pentru perversiuni la care  nu s-ar preta decît „elita“ bordelurilor occidentale; pentru că, sub comunişti, omul era/e ieftin şi fără Dumnezeu (sinonime, în fond). Era un animal - obiect - mijloc de producţie.
Nu întîmplător, gîsculiţele (& cocoşeii) flower-power-ului au căzut drept în braţele comuniştilor, ca juna care vrea să se emancipeze de sub oprimarea autorităţii paterne, refugiindu-se, unde?, în braţele „peştilor“, ale madamelor.
Cred că numitul comunism a cedat şi în faţa minimei „decenţe“ mic-burgheze, sădită în orice om normal. De cine? De bunul Dumnezeu.

**

Reducerea la biologic, despiritualizarea. „Soluţiile“ pe care le aduc, atît comunismul cît şi Viagra, problemelor reale ale oamenilor au drept punct de plecare o reducere la nivelul fizic, material a omului, a relaţiilor dintre oameni. Între „omul e cel mai preţios capital“ şi „totul e o problemă de circulaţie a sîngelui în zonă“ nu văd nici o deosebire. Între a trata omul ca pe un utilaj, ca pe o freză-raboteză şi a reduce dragostea (sexul) la o simplă problemă „hidraulică“... Nu dragoste, nu comunicare, nu responsabilitate, nu excitaţie psiho-fizică generată de prezenţa (unică) a celuilalt; nu, sexul mascul = o simplă pompă ieşită din uz, care poate fi recondiţionată, căreia i se poate prelungi durata de funcţionare. Adevărat şi comic totodată. Fiindcă e un adevăr parţial - mai exact spus un adevăr non-spiritual, adică - pentru omul ca fiinţă semnificativă/cu sens - un pseudo-adevăr.
La fel, în comunism: omul este o forţă de producţie, dar nu e doar atît; a-l considera doar sub aspect economic, ca şi cum ar fi o maşină sau un bou de povară, e a nu înţelege corect, pînă la capăt, economia. Analizele lui Marx, corecte în sine, sînt insuficiente; ele sînt - să zicem - complementare celor ale lui Max Weber. Există un „motor“ spiritual, fără de care motorul economic (întocmai „pompei“ în discuţie) nu poate funcţiona bine. Sau, funcţionează o perioadă - şi cu grave efecte secundare care, în timp, se dovedesc catastrofale.
Comunismul, „realizat“ în numele omului, a sucombat tocmai pentru că nu ţinea cont de dimensiunea spirituală a oricărei acţiuni, motivaţii a acţiunilor oamenilor. S-a dovedit anti-uman tocmai pentru că voia să „fericească“ doar o parte din om (implicit, încetul-pe-ncetul transformat în semi-om, în sub-om, în numele chiar ideii de om).
Utilizînd „Viagra“, cel „reactivat“ astfel nu mai e, în ultimă instanţă, în actul erotic (pentru el şi parteneră - chiar dacă numai el o ştie) decît un vibrator (uman). Tristeţea protezei de orice fel e tocmai această înlocuire niciodată completă, pentru că nu e o parte dintr-un tot, ci o parte asociată unui întreg.

**

Tinereţea perpetuă. Aparent, realizată de tineri (să ne amintim puştii de 14-16 ani din armata lui Pol Pot) şi pentru tineri, în numele tinereţii, amorală, lumea nouă comunistă a fost condusă - dintru început - de către bătrîni; a fost realizată în folosul unei facţiuni a acestora. Emblematică, pentru că se desfăşura, în interiorul lumii comuniste a fost Revoluţia Culturală: cu ajutorul tinerilor, Mao (la 70 de ani şi-a eliminat rivalii de aceeaşi vîrstă sau puţin mai tineri. În numele revoluţiei (tinereţii) continue.
Mumiile ambulante ale lui Stalin, Brejnev, acelaşi Mao, Deng, conducînd sute de milioane de tineri care credeau în ei, sînt cea mai clară metaforă a comunismului, exprimă esenţa acestuia: o sensibilitate întreţinută cu hormoni tineri.
„Salturile înainte“, momentele de „vigoare“ a societăţii nefăcînd altceva decît s-o şubrezească şi mai tare (întocmai medicamentului minune pe preafericiţii-i utilizatori).

**

Eterna reîntoarcere. Rezolvarea „materialistă“, momentană a problemelor (personale, respectiv colective) pe care o oferă atît Viagra, cît şi comunismul nu poate ascunde mitul eternei reîntoarceri, iluzia tinereţii regăsite (veşnice), respectiv a Paradisului Terestru.
Viagra, dincolo de „performanţe“ vinde iluzia recăpătării nu doar a vigorii, ci şi a bucuriei de a trăi a tinereţii; comunismul se vrea o restaurare a idealei „comune primitive“, a Vîrstei de Aur. Ambele cu o tehnologie de ultimă oră (inginerie biologică sau socială).

**

Soluţiile miraculoase. Secolul XX s-a deschis cu un panaceu colectiv - comunismul - şi se încheie cu un panaceu individual - Viagra. Aşa cum am mai spus ambele sînt profund atee, reprezintă extrema unei perspective strict materialiste, utilitariste asupra societăţii şi a omului, a persoanei. Din această cauză, de fapt, nu rezolvă decît simptome, iar nu cauzele profunde. Care ţin, în primul caz, de un rău inerent, originar al oricărei organizări sociale umane (cu cît structura socială e mai mare, cu atît creşte acest „rău“ - el nu poate fi eliminat, ci doar controlat, eufemizat, făcut suportabil), iar, în al doilea caz, de limitele biologice (înscrise în gene) ale aceleiaşi fiinţe umane, supusă inexorabil degradării.
„Soluţiile minune“ sînt, de aceea, cumva, împotriva naturii - îngheţarea competiţiei, a inovaţiei, în cazul comunismului; restaurarea actului sexual, dar fără procreere (într-o lume obsedată nu doar de vigoarea juvenilă, ci şi de controlul - anularea - naşterilor): Viagra.
Simulacre de perfecţiune, de viaţă. Substitute. Care, printr-un efect pervers (asemeni oricărei „opere“ a Ucenicului Vrăjitor, care vrea să se substituie Divinităţii), fac ca societatea să fie duşmana individului, iar individul duşmanul vieţii.

**

Tragi-comicul. Revin: pentru cei care au trăit în comunism, pentru cei atinşi de impotenţă şi care-s obligaţi să ia Viagra, a fost, este groaznic, a fost, e tragic. Privite puţin dinafară lucrurile, situaţiile de viaţă, ca şi „soluţiile“ în cauză, sînt de un comic nebun. Pentru că, în ambele cazuri, avem de a face cu ceea ce Bergson definea ca principalul declanşator al rîsului: „du mécanique plaqué sur du vivant“. Substanţa marilor romancieri ruşi din anii ‘20-’30 (în primul rînd Bulgakov) este acest nou tragi-comic. (Reîntîlnit, în anii ‘60 - ‘70 la Kundera, Hrabal, Erofeev).

**

Lipsa şi Pulipsa. Comunismul s-a născut în ţările unde n-a fost exportat, ca o soluţie extremă la o situaţie de nesuportat pentru marea masă a populaţiei: Rusia de la sfîrşitul primului război mondial, China din anii ‘30-’40. Imensul experiment, gîndit în cu totul alte condiţii (în Europa de Vest) a fost aplicat unor uriaşe mase de cobai de către intelectuali marginali, atît în raport cu valorile Vestului (dar dependenţi de acestea), cît şi cu structurile de putere (şi simbolice!) din ţările respective. Pe fondul unei lipse generalizate, frustraţi ei înşişi, în punctul de plecare - atît în raport cu cultura de vîrf din Vest, cît şi cu ierarhiile politice din propria ţară - comuniştii s-au făcut purtătorii de cuvînt ai „ştiinţei occidentale“ în faţa celor fără speranţă, şi, simultan/succesiv ai acestora din urmă vizavi de civilizaţia occidentală.
Aceşti intermediari (Lenin, Stalin, Mao şi alţii mai mărunţei) erau reprezentanţii (pentru ai lor) ai celor mai noi cuceriri ale ştiinţei (politice, sociale şi nu numai) ale lumii civilizate şi, în acelaşi timp, opuneau dominaţiei marilor puteri europene („oligarhia capitalistă“) toate fantasmele, energiile, speranţele excluşilor - opuneau „Marginea viguroasă, tînără, deşi arhaică, unui „Centru“ obosit, bătrîn şi - aparent - extrem de uzat.“ Intelectualii occidentali, dincolo de manipulare, erau fascinaţi de marginalitate, ei, fii de burghezi, îl iubeau pe Jean Genet şi pe... Stalin. (Titlul lui Sartre, „Saint-Genet, comédien et martyr“, se potrivea atît lui Genet, cît şi proletariatului văzut de fiii burgheziei culpabilizate). Iubeau în aceştia vigoarea unui trup (suflet) încă „nepervertit“, „nemoleşit“ total de civilizaţie, de cultură.
Modelul liderilor comunişti era, conştient sau nu, un ţar, Petru I, marele intermediar între vîrful de lance al civilizaţiei Vestului în secolele XVII-XVIII, protestantismul anglo-saxon, şi imensa Halbasien (semi-Asie). Creierul lui Newton într-un trup de dinozaur. Instincte de dinozaur şi calcul rece, anglo-saxon, acesta a fost imperiul rus, începînd cu secolul al XVIII-lea.
Comunismul s-a născut din oboseala, din neputinţa a două imperii seculare (milenare), blocate în faţa modernităţii. A fost soluţia - miracol la această impotenţă, a fost „marele salt înainte“ (formula maoistă), arderea etapelor ş.a.m.d. Cu ce rezultate? Eşecul le-a lăsat de unde plecaseră - state marginale, semicolonii ale unui Occident care a păşit - singur - într-o nouă eră, o nouă fază a civilizaţiei.
Postmodernitatea, susţine Toynbee, începe după primul război mondial (ca şi comunismul real). Eşecul comunismului, impotenţa acestuia a lăsat Vestul singur, faţă în faţă cu propriile lipsuri. Născute din excesul de muncă, de eficienţă de bunăstare. Faţă în faţă cu propriile neputinţe, deghizate în atribute „pozitive“, mitologizate ca atare, tocmai pentru a ascunde... Pulipsa.
Dincolo de cele puse în evidenţă cu atîta subtilitate de Baudriard se află o unică, generalizată, atît de umană mică - mare problemă a Vestului: impotenţa masculină precoce.
Postmodernitatea este nu o „veselă Apocalipsă“, ci o tristă, agitată Pulipsă.
Occidentul contemporan e o societate emasculată. Bărbaţii au fost dresaţi, violenţa înnăscută, dezvoltată timp de sute de mii de ani la vînătoare şi în război, a fost deturnată (violenţa, explică Norbert Elias, a fost „etatizată“, a devenit apanajul statului, nu al indivizilor, familiilor, grupurilor). Necesităţile muncii industriale şi, mai ales, postindustriale au accentuat de-sexualizarea indivizilor.
Dincolo de bunăstare, eficienţă, loisir, o lume tragi-comică: lumea Pulipsei. Bărbaţi care combat pentru feminism, homosexuali care demonstrează pentru dreptul de a se căsători, de a avea (a lua să crească) copii, babe care combat pentru drepturile cîinilor vagabonzi etc. etc. Şi tot mai puţini, tot mai puţini copii. Cum există un echilibru în toate, procentul de maturi (bărbaţi şi femei) nu e-n creştere; ce lipseşte la copii se completează cu copiii de vîrsta a treia, plecaţi în excursii prin lume strînşi în tabere, grădiniţe, creşe... O lume în care e indecent să fii bărbat-bărbat. Aceştia sînt cultivaţi doar în cărţi, în filme, la televizor, pe computer. Muşchi, violenţă, sex, da, dar pe ecran. Ecranele-s pline de ce lipseşte în viaţa de zi cu zi, de ceea ce - în viaţa reală - e condamnat  ca indecent, sexist etc. Trebuie, ca şi în comunism, să te prefaci, să te deghizezi.
„Agresivitatea“ femeilor se datorează atît lipsei de hormon masculin, de autoritate
imediată, cît şi de obiect al muncii: copiii. I se cultivă modelul femeii „emancipate“, care-şi „realizează personalitatea“ - dar, dacă citeşti pînă la capăt modelul, felul cum poate fi el aplicat în viaţa de zi cu zi, descoperi că presupune sacrificarea unei relaţii stabile şi reducerea (chiar excluderea) copiilor. Modelul femeii de succes e hetaira, gheişa. Excepţia, iarăşi, devine regulă. Plăcerea, ca principiu ordonator, cu atît mai mult cu cît e împinsă spre trup, e irealizabilă - însă - deoarece stocul disponibil de „resurse naturale“, „ecologice“ care s-o satisfacă e limitat şi în scădere. Se va apela, deci, la substitute. La paliative. Viagra e unul dintre ele.
Dar, la fel cum comunismul  nu a putut rezolva decît aparent lipsa, nu a eliminat foametea, subdezvoltarea, nici Viagra nu poate rezolva Pulipsa. Poate, însă, menţine iluzia amînării epuizării complete a rezervelor naturale. Dînd naştere „vibratorului 100% natural“ (aşa cum bagi vibratorul în priză, dai partenerului o pastilă de Viagra).

**

Omul de laborator. Idealul comunismului era „omul nou“, produs în laboratoarele comuniste. Printr-un soi de inseminare artificială - educaţia comunistă era eprubeta în care donatorii (părinţii) îşi lăsau produsul genetic. Aici, rolul lor înceta. A face un copil la modul natural, după care... Pentru societatea comunistă actul sexual nu avea un scop transcendent sau unul în sine (plăcerea), ci avea o utilitate socială (de aici şi „controlul naşterilor“); „Nici un act, fără copii“ era deviza regimurilor comuniste cu deficit de populaţie. Aceeaşi regulă, cu semnul inversat, era valabilă în cele cu excedent. În ambele, abaterea de la regulă era pedepsită de societate.
Regula chineză - sex fără copii - e valabilă şi în Occident, numai că , în democraţie, e „internalizată“, în numele igienei (sănătăţii) şi al plăcerii. Sex protejat. Idealul e un sex simulat, pe computer. Pentru înmulţire: o mică labă (pentru donatorii de spermă) şi implantul (pentru femelele-gazdă). Control social maxim.
Viagra e medicamentul perfect: plăcerea sexului protejat, fără suferinţa de a „rata“ copiii. Mulţumit cu erecţia, bărbatul condamnat la impotenţă, nici nu se va mai gîndi la copii. Pe aceştia îi vor „fabrica“ laboratoarele, specialiştii.
La fel, în comunism: sexul era liber; nu trebuia să te gîndeşti la copii rezultaţi. De ei se ocupau Partidul, activiştii.
Omul: produsul de vîrf al ingineriei genetice sau sociale.

**

Clonarea era, este „idealul“ atît al conducătorilor comunişti - care, prin propagandă, prin „educaţia comunistă“, se multiplicau la nesfîrşit în supuşi, copii ale lor înşile -, cît şi al occidentalului contemporan care visează să fie multiplicat în eprubetele specialiştilor.  Dacă Lenin ar fi murit cu trei sferturi de secol mai tîrziu, ar fi fost clonat, nu împăiat. Un copil născut în eprubetă ar fi condus, în continuare, Imperiul. În numele unei ideologii atee. Nemurire factice. Sau, dacă vreţi, aberaţie maximă: să vrei să înlocuieşti Natura. Cînd tu eşti produs al, conţinut în, parte a sa. Partea-tot, prin negarea întregului, prin reducţie, prin simplificare. A crede că poţi fi în afară, fiind înăuntru. Sofistică (sin)ucigaşă.

**

Efectele secundare. Ceea ce comunismul numea, eufemizînd, un „rău necesar“, trecător („mici“ crime, cu milioane de victime, schilodirea - fizică şi psihică - a tuturor) era de fapt esenţa regimului. Era nu răul profund, care macină o construcţie, în sine bună, ci însuşi principiul de generare şi funcţionare a sistemului. O societate anti-socială, în care Excepţia devine Regulă, în care Monstruosul devine Normă, în care Detritusul devine Formă Modelatoare.
Ceea ce medicii, farmaciştii numesc „efecte secundare“ ale utilizării Viagrei sînt baza „funcţionării ei“ - să iei sîngele din anumite zone, pentru a-l spori pe cel din Zonă. Să măreşti presiunea în Omul-maşină, ca să ajungă şi la componentele „uzate“ (Rădăcina ideologică a comunismului e în iluminism).
Lagăre, execuţii, foamete, suspiciune şi teroare generalizate, destructurarea societăţii şi transformarea indivizilor în marginali, cu mentalitate de marginal.
Dureri de cap, stări de ameţeală, leşin, atac de cord, pierderea temporară a memoriei, vomă, creşterea tensiunii.
Efecte secundare. Zic ei. Încercaţi!

N.B. Nu întîmplător, în lucidul - totuşi - şi pragmaticul Occident piloţii de avioane, respectiv şefii de state, au interdicţie totală la Viagra, respectiv comunism. Ambele duc la încurcarea butoanelor de pe tabloul de comandă de la bord, putînd provoca grave accidente, mai ales la decolare şi la aterizare.

**

Doctorii. Cel mai puţin se vorbeşte despre cei care stau în spatele ambelor afaceri: comunismul şi Viagra. Despre cei care scot bani şi din piatră seacă. Despre cei care au făcut averi fabuloase cumpărînd pe nimic grîul din Ucraina anilor ‘30, în timp ce milioane de oameni mureau de foame, despre cei care s-au îmbogăţit pe seama petrolului, aurului, bumbacului, caviarului livrate de „tătucii“ comunismului, care livrau planuri şi utilaje pentru canalele şi uzinele Gulagului ş.a.m.d.
Care vînd şi cumpără orice. Cu cît mai mare lipsa, cu cît mai aiurea fantasmele, cu atît mai mulţi banii cîştigaţi de stăpînii Ştiinţei Supreme, adevărat nervus rerum gerendarum - Banul.
Îi voi numi doctori. Doctori sociali, politici, intelectuali. Doctori ai impotenţiei.
Locul şi rolul lor sînt atît de greu de analizat, de complexe şi subtil implicate în viaţa noastre de zi cu zi, încît ar necesita - pentru a schiţa o analiză - o carte întreagă. Pentru a le înţelege, totuşi, voi face apel - ca de obicei - la o chintesenţă de înţelepciune, la un banc: „Domnule doctor, ştiţi, în seara asta am întîlnire cu o jună, e prima întîlnire, aş vrea s-o dau gata, dar eu... ştiţi... nu mai sînt tînăr... şi“. Doctorul: „Am înţeles. Probleme cu...“ Tipul, fericit „Da, da... deşi în tinereţe, ehei... dar...“ Doctorul: „Nici o problemă. De-asta sîntem aici. Am o soluţie, garantată... ultima cucerire a Occidentului: Viagra. O luaţi cu o oră înainte să... şi va fi perfect. Atîta doar că-i cam scump.“ Tipul: „Cît?!“ „Două milioane. Dar face. E garantată.“ Tipul, fericit: „Nici o problemă, domnule doctor, tocmai mi-am scos economiile de la «Bancorex»“ A doua zi, doctorul se întîlneşte cu pacientul, acesta avea un braţ în ghips, ochiul vînăt, un plasture pe frunte, ba mai şi şchiopăta. Conştiincios, îl întreabă: „N-a mers? S-a-ntîmplat ceva! Vă spun, e garantată!“ „Vai, dar a fost  peste aşteptări: şi-n pat şi sub pat şi pe masă şi la perete şi la frigider, şi...“ „Şi tipa ce-a zis?“ „Din păcate tipa n-a venit...“

**

Deturnarea. La fel cum deturnează sîngele din alte zone ale corpului în, mai nou, „zona centrală“, Viagra (de fapt, ce e în spatele ei, o întreagă ideologie, un mod de a gîndi individul şi societatea) deturnează şi atenţia individului de vîrsta a treia de la sine la o parte din sine; şi încă; de la sine ca membru al societăţii, la „membrul“ său de individ biologic, de la corpul social la corpul personal. De la datorie, la plăcere. Plăcerea sa e astfel, un substitut. Pentru că nu-i aparţine, de fapt, depinde de ceilalţi (mai simplu - de cîţi bani are!) nici nu mai e plăcere, ci un substitut de plăcere. În locul responsabilităţii, al demnităţii şi importanţei sociale (al locului central în societate), individul are parte de un substitut al substitutului noilor „valori“ centrale din societatea spectacolului, din societatea de consum. În loc să fie un cetăţean de rangul I, e un consumator de rangul III.
Societatea postmodernă se află într-o schimbare atît de accelerată, încît pare a nu mai avea nevoie de bărbaţi (şi femei) de peste 50 - 60 de ani. Oricum, nu de marea majoritate a lor. Aceştia sînt, tacit, excluşi. Pentru a nu suferi, pentru a participa în continuare, fie şi marginal, la societatea-show, li se dă o „jucărie“: loisirul. Redeveniţi copii, un tip special de copii, li se oferă excursii, tabere, spectacole etc. Pentru cei care se încăpăţînează să rămînă adolescenţi şi, mai ales, se află în poziţii de forţă, deci cei mai periculoşi, Viagra e soluţia ideală. Muncă, desigur, cît mai multă (asta-ţi dă senzaţia utilităţii) dar şi sex (pentru timpul liber).
Odată cu prăbuşirea comunismului, pentru Rambo ccidentali de 60 - 80 de ani, din perioada postbelică, a picat la ţanc Viagra, ca nouă jucărie pentru pornirile adolescentine. Altminteri, există riscul (vezi procurorul Star) să vrea să moralizeze, să aducă societatea la valorile afirmate, înscrise în constituţii.
„Totuşi, înainte s-a mai făcut cîte ceva“ îţi spun nostalgicii comunismului. „Desigur - le-aş răspunde - la fel cum moşulicii care iau Viagra au activitate sexuală.“ Li s-a luat toată recolta la milioane de ţărani (care au murit, la propriu, de foame) şi cu banii de pe ea s-au cumpărat utilaje, planuri pentru combinate siderurgice. Ţii oamenii în frig, fără lumină şi faci un canal, faci Casa Poporului. Plăteşti muncitorii cu salarii de mizerie şi construieşti rachete balistice intercontinentale, lansezi sateliţi. O imensă risipă, o deturnare fără precedent de energie, talent, inteligenţă umană, de resurse naturale ş.a.m.d. După experienţa comunistă, ţările au rămas la fel de zdrobite, de epuizate, ca un octogenar după o experienţă erotică pe bază de Viagra. Esenţa comunismului e deturnarea (s-au înscris despre asta sute de cărţi, nu o să le analizez aici).
În ciuda celor afirmate, „idealul“ ţărilor comuniste au fost mereu... ţările capitaliste (la fel cum pentru erotomanii de vîrsta a treia modelul sînt tinerii; aberantă răsturnare a relaţiei potenţiale magistru - discipol). Se afirma superioritatea sistemului comunist, dar în comparaţie cu cel capitalist: dreptate socială şi mai multe (!?) tone de oţel de cărbune pe cap de locuitor, mai mulţi (?!) ingineri la mia de locuitori ş.a.m.d. Societatea „capitalistă“ îşi avea propriile obiective (inclusiv să ţină-n frîu şi să exploateze ţările comuniste, prin mijloace multiple, comerciale, financiare, în primul rînd), în timp ce „obiectivul“ comuniştilor era... să-i depăşească pe capitalişti, să le „demonstreze“ acestora că... (la fel ca un moşulică ce măreşte doza de Viagra şi-şi numără „numerele“ pentru a se compara cu unul tînăr). Dolarul a fost mereu sistem de referinţă pentru rublă, niciodată invers.
După experienţa cu medicamentul „comunism“, ţările care l-au folosit s-au trezit nişte... ruine, grămezi de fiare vechi. Mai rău chiar decît fuseseră înainte: hinterlandul Occidentului.
Un singur lucru a învăţat „societatea spectacolului“ de la comunişti: ipocrizia desăvîrşită. Potemkiniada. Constituţia sovietică din 1936 era cea mai democrată din epocă. La fel, plăcerea e, teoretic, pentru toată lumea; dar la televizor.

**

Infantilizarea. Cum am mai pus, numărul, procentul celor de peste 50 de ani a crescut neaşteptat de mult în ultimul secol. Cînd speranţa de viaţă era de 40 de ani, bătrînii erau extrem de puţini. Cum societatea se schimba extrem de lent, experienţa, cunoştinţele lor, relaţiile lor - sociale, simbolice, de rudenie - care acopereau trei generaţii, legîndu-le între ele) erau extrem de importante. Bătrînii legau afectiv (simbolic, la modul premodern) prin chiar prezenţa lor comunităţi întregi. Odată cu abstractizarea, cu raţionalizarea societăţii, a persoanei prezenţa nu mai e atît de importantă. Cu atît mai puţin importantă e în era „mediilor“, a intermedierii (şi a substitutelor, simulacrelor).
Cultura, societatea sînt, însă, inerţiale. Mai există nevoia modelelor (chiar numai pentru a fi intermediate), mai e necesară charisma (chiar cînd e „fabricată“ prin efecte speciale), încă funcţionează relaţia magistru - discipol (chiar şi cînd „magistrul“ e o carte sau un program pe computer). „Bătrîneţe - înţelepciune, tinereţe - forţă“. Pentru că societatea se pretinde raţională, „înţeleaptă“, deşi exaltă „tinereţea“ (forţa); ea nu se poate dispensa de „bătrîneţe“. De „Bătrîneţe“ are nevoie lumea contemporană, nu şi de neputincioşii bătrîni, care sînt, astfel scoşi din joc, în primul rînd prin infantilizare.
Viagra - jucăria copiilor de vîrsta a 3-a.
De altfel, problema potenţei după 50 de ani nici nu se prea punea în lumea modernă. Nu era, oricum, o problemă socială.
Pe de o parte, fiindcă viaţa în aer liber, alimentaţia (obligatoriu „ecologică“, că nu era alta), lipsa stresului omniprezent azi şi a poluării de cele mai diverse feluri, omniprezentă şi ea, făceau ca bărbaţii să fie mult mai „virili“ ca astăzi. Impotenţa la 40-45 de ani era o excepţie, nu regula. Pe de altă parte, fiindcă prea puţini depăşeau vîrsta de 50 de ani, iar pentru asta una dintre condiţiile obligatorii era chiar vigoarea fizică (genetic moştenită). Selecţia natural-socială era extrem de dură. Nu supravieţuiau decît cei dotaţi (din toate punctele de vedere). Pe cînd azi...
Nici vigoare, nici înţelepciune. Nu-i de mirare că Bătrînul - Înţelept (rege, mag, judecător) a ajuns împlinire logică a modelului iluminist, în care toate valorile umane sînt înnăscute, copilul fiind la origine „perfect“, deformat de societate apoi - în Bătrînul - Copil.
La înţelepciune ajungeai prin iniţiere (de către Zeu sau reprezentanţii acestuia) şi pe baza experienţei, trăind între oameni. Dumnezeu „a murit“ (sau e o abstracţiune), societatea e „rea“ (perfidă, manipulatorie), deci...
Despre infantilizarea generalizată din comunism (cu excepţia celor din „Partidul Interior“) am scris de prea multe ori ca să mai simt nevoia să mă repet aici. Şi pentru comunişti, Cetăţeanul Ideal e Cetăţeanul Copil (mai ales acela care îşi toarnă părinţii la C.E.K.A., întocmai „eroului“ Pavel Morozov).

**

Concluzie. Dacă Lenin a spus: „Comunismul = puterea sovietelor plus electrificare“, eu spun „Comunismul = Viagra“.

Morala. Nu există morală la cele scrise de mai sus. Degeaba explici oamenilor că „înainte nu era mai bine“, degeaba le explici că n-are rost să iei Viagra „înainte să vină tipa“. Că adevărata soluţie este să faci în aşa fel încît să n-ajungi să ai nevoie de paliative, gen comunism sau Viagra. Poate doar să atragi iar şi iar atenţia că apelul la ele e posibil doar într-o lume fără Dumnezeu.

**

În încheiere, pentru a fixa în mintea şi inima cititorilor mei esenţa ideilor dezvoltate în prezentul eseu, voi face apel, în tradiţia inaugurată de Luca Piţu, la o „Cîntare a comunismului şi a Vigarăi“. Conaţionalii mei, ocupaţi să-şi facă viaţa mai bună, nu vor avea, poate, timp de sofisticăriile de mai sus, dar îşi vor găsi - sper- oleacă de răgaz pentru versurile de mai jos. Dacă ele vor intra în folclor - urban, suburban, rural, profesional, al adolescenţilor, pensionarilor etc., nu contează! - n-am scris degeaba.
 
 

Cîntarea Comunismului şi a Viagrăi
 

Foaie verde foi ca fraga,
Comunismu-i ca Viagra.
Pare că te întăreşte,
Dar de cap te bolunzeşte,
Pare că te-ntinereşte,
Dar groapa ţi-o pregăteşte.
Pentru-o oră de amor
Stai un an în cărucior,
Pentru-o clipă de extaz,
Stai o zi cu acu-n braţ.
Juna strigă „Ia-mă, ia-mă!“
Iar tu simţi că - adio mamă!
Arz-o focul Americă,
De nimica n-are frică,
N-are frică nici ruşine
Şi nu gîndeşte la nime.
De comunism am scăpat
Şi de-altă belea am dat.
Că Viagra-i o capsulă,
Nu pentru om, pentru pulă.
Nu la capul ăl de sus
Bagă sîngele în plus,
Ci la ăla prost, de jos,
Ce rămîne cum o fost,
După o juma’ de ceas
Tot cum o fo’o rămas.
Numai juna’a bălaie
Zice „Merci fain, tataie!
Dar la data următoare
Să-ţi cumperi doză mai mare“.
Mi-aş lua io, că nu strică,
Da-i penzia tare mică,
Mi-aş lua eu că nu-i bai,
Dar nu am destui parai.
Foaie verde şi-o sipică,
Americă, Americă,
De-ar creşte dolaru-n pom,
Tot românul ar fi om
Şi tot moşu-ar fi flăcău.
Dar aşa, cum e mai rău:
Unul mult, altul puţin.
Tot comunismu-i mai bun.