Conflicte în fosta Iugoslavie
Mihai Mătieș
Despre funcția de responsabilitate socială a presei
Cauza reflectării războiului din Kosovo
în presa scrisă românească
 

Funcția primordială a mass-media este să informeze publicul corect și nepartizan. Nevoia de informație a publicului trebuie întîmpinată profesionist de către ziariști.

O altă funcție importantă a mass-media este funcția ei de responsabilitate publică. Ziaristul este „trimisul“ special al cititorului, ascultătorului sau privitorului pentru a asista la evenimentul respectiv sau pentru a se documenta într-o problemă interesantă. Deoarece el este învestit de către public cu încredere, datoria jurnalistului este să devină un filtru rapid, profesionist și neutru al informației pe care o procesează pentru a fi transmisă oamenilor. Cu alte cuvinte, publicul îi recunoaște ziaristului statutul său profesional și așteaptă de la acesta o transmitere cît mai obiectivă a realității. Jurnalistul are însă marea responsabilitate de a verifica știrile pentru a informa corect publicul și mai ales - după cum reiese și din Codul Deontologic al Ziaristului, semnat de către directorii ziarelor și publicat de cotidianul Național în luna martie 1998 - de a nu transmite voit informații neadevărate și denaturate. De asemenea, am putea aminti aici regulile generale, pe care - în opinia lui David Randall - ziariștii ar trebui să le respecte: Jurnaliștii trebuie să-și servească numai ziarele și cititorii lor; orice articol trebuie să reprezinte căutarea onestă a adevărului; nu trebuie acceptate nici un fel de stimulente pentru publicarea unui articol; ... întotdeauna citați cu acuratețe; nu vă folosiți de poziția dumneavoastră pentru a obține avantaje; nu inventați și nu îmbunătățiți informația; ... întotdeauna corectați-vă greșelile; (David Randall - Jurnalistul Universal. Ghid practic pentru presa scrisă, editura Collegium, Polirom, Iași - 1998).

Obiectivismul sau subiectivismul unor relatări este de domeniul unor lucrări de doctorat. În practica și deontologia jurnalistică s-au stabilit, însă, anumite roluri. Două dintre acestea sînt cele mai importante: reporterul, adică cel care aleargă pentru informație și căruia i se cere să transmită informația brută pentru a putea fi prelucrată de către redactor; și editorialistul sau formatorul de opinie. Din păcate pentru presa românească, aceste roluri se întrepătrund prea des. Ponderea articolelor scrise de reporteri și redactori, într-un mod cît mai obiectiv, este infinit mai mică decît cea a editorialiștilor. Există o tentație a ziariștilor români, de altfel subliniată și de către specialiștii de la facultățile de jurnalism din țară, de a introduce foarte multe opinii personale sau de a-și pune des amprenta pe ceea ce se dorește a fi doar o relatare obiectivă, care ar trebui să se înscrie în ceea ce se numește știre. Chiar dacă în presa scrisă din România coloanele care susțin opinia sînt bine stabilite în ziarele principale, un număr uriaș de articole care sînt fie știri, fie relatări, fie reportaje, conțin o sumedenie de interpretări sau judecăți de valoare. Astfel, presa românească este mult mai mult una de opinie, decît una de informație. Ce repercusiuni are acest lucru la nivel global? În loc să fie informat pentru a putea gîndi singur, publicul este bombardat cu prejudecăți, cu scenarii partizane, devenind astfel prizonierul unor manipulări.

Urmărind îndeaproape reacția presei scrise românești față de conflictul din Kosovo nu se poate să nu observăm aceste imixtiuni între genurile jurnalisticii. Prima parte a conflictului din Kosovo, mai exact perioada 24 martie - 2 aprilie 1999, oferă exemple din belșug pentru ceea ce am putea numi o „răstălmăcire“ a genurilor presei, știrile sau relatările abundînd în judecăți de valoare care sînt deseori induse de titluri, supratitluri, subtitluri sau chiar aprecieri ale autorului. Editorialele se întrepătrund des cu informațiile brute, opiniile sînt exprimate mai deschis sau mai voalat, uneori luîndu-se chiar „poziție“ față de anumite acțiuni pe care părțile aflate în conflict le-au întreprins.

Genul de presă preferat de către ziariștii români este, inevitabil, editorialul. Vorba care circulă printre jurnaliștii români este c㠄nu te simți împlinit profesional dacă nu ai scris cîteva sute de editoriale“ pentru a-ți „arăta talentul de scriitor“. Nu are rost să zăbovim acum asupra tuturor diferențelor între scriitori și ziariști, dar trebuie să o precizăm pe cea mai importantă dintre acestea: ziaristul se ocupă de problemele realității înconjurătoare și poartă responsabilitatea pentru corectitudinea cu care informează publicul, pe cînd scriitorul dezvoltă în primul rînd un exercițiu de imaginație care poate fi urmat și acceptat de public sau ignorat complet.

„Dragostea“ pentru editoriale în presa scrisă românească, mai ales în perioada conflictului din Kosovo, a depășit însă granițele profesiei. Argumentele lipsesc deseori, firul director dispare, iar locul lor este luat de sentimente, epitete, declarații furibunde, retorică, alegorii, o întreagă serie de încercări literaro-artistice.

Subiectul scurtei cercetări prezente, efectuate între 24 martie și 3 aprilie, se referă tocmai la o radiografiere a articolelor de opinie apărute la începutul crizei din fosta Iugoslavie.

Instituțiile statului român, începînd cu Președintele și terminînd cu Parlamentul au explicat poziția oficială a României față de evenimentele care au început pe 24 martie în provincia iugoslavă Kosovo-Metohia. În conformitate cu angajamentele luate față de partenerii ei occidentali și în vederea păstrării unei fermități a direcției care o duce către integrarea euro-atlantică, România a fost alături de NATO:
Rolul important al României, ca factor de stabilitate și securitate în zonă, dar și de participant la eforturile comunității internaționale în căutarea unei soluții politice a crizei din Kosovo, a ieșit în evidență clar și a fost bine apreciat de interlocutorii noștri din Alianța Nord-Atlantică - a declarat în exclusivitate pentru ROMPRES, Lazăr Comănescu, șeful Misiunii române la NATO, citat de România Liberă din 25 martie, comentînd reacțiile oficialilor NATO la declarația pe care a făcut-o Președintele Emil Constantinescu la începutul conflictului. Ambasadorul Comănescu a insistat asupra faptului că trebuie să înțelegem că atîta timp cît dorim să aderăm la o comunitate de valori și principii, care este NATO, o facem nu doar ca beneficiari, ci și ca furnizori și participanți la eforturile de realizare a obiectivelor Alianței Nord-Atlantice, iar poziția României față de criza din Kosovo este elaborată și construită tocmai
pornindu-se de la o astfel de premisă. Alte reacții ale vestului pe marginea declarației Președintelui Constantinescu privind susținerea operațiunilor NATO nu au întîrziat să apară. Un comentariu difuzat de Radio Vocea Americii pe 25 martie amintește de declarația lui James Rubin care spunea că SUA sînt mulțumite că Președintele României, Emil Constantinescu, a dat publicității o declarație în care se arată că dacă negocierile eșuează, România susține că o intervenție  a NATO în Kosovo este necesară și legitimă. Salutăm sprijinul neechivoc al României pentru procesul de pace de la Rambouillet și solidaritatea sa cu NATO. Purtătorul de cuvînt al Departamentului de Stat s-a referit și la preocuparea americană pentru securitatea țărilor din regiune, declarînd: Unul dintre lucrurile pe care Secretarul de Stat le-a făcut în această dimineață a fost să se consulte cu principalii săi consilieri și cu Sub-Secretarul de Stat, Thomas Pickering, în legătură cu acest subiect, pentru a ne asigura că este acordată atenție temerilor legitime ale țărilor din regiune.
Ministrul Apărării Victor Babiuc și Șeful Statului Major General, Constantin Degeratu, au arătat că România se raliază pozițiilor NATO în privința soluționării crizei din Kosovo, fără alte precizări asupra demersurilor pe care le au în vedere autoritățile, se arăta în România Liberă din 25 martie.
După radiografierea opiniilor a peste 40 de editorialiști, o primă concluzie asupra reflectării în presă a evenimentelor are un mesaj trist, oricum
l-am privi: fie majoritatea formatorilor de opinie habar nu aveau ce înseamnă integrarea în NATO cînd invitau populația în 1997, cu un zel neostenit, să îmbrățișeze valorile Alianței, fie au fost nesinceri în momentul în care contribuiau la ceea ce ei afirmă azi că a fost „nebunia NATO“ declanșată în 1997. Majoritatea editorialiștilor nu a acceptat că România, în calitate de viitor membru NATO, trebuie să dovedească faptul că împărtășește aceleași valori cu Alianța, că le apără, că participă activ la asigurarea securității regionale și că se poate conta pe ea ca aliat în rezolvarea unor atare tipuri de crize. Poziția Președintelui Emil Constantinescu, susținută de Miniștrii Pleșu și Babiuc, a fost complet distorsionată sau interpretată cu rea-voință de către majoritatea formatorilor de opinie. Marea majoritate a lor au înfierat poziția corectă adoptată de aleșii României, exprimîndu-se fățiș împotriva Alianței Nord-Atlantice. Mesajul pe care îl primea un observator neutru al „spectacolului“ oferit de presa scrisă românească era că România este complet
anti-occidentală, deoarece unii editorialiști afirmau, implicit sau explicit, că vorbesc în numele poporului român. Se observă o „orchestrare“ a unor tipuri de comentarii jurnalistice catastrofice, alarmiste, scrise cu mult patos, menite a forța influențarea opiniei publice. Comentatori ai vieții politice, cum ar fi Cristian Tudor Popescu sau Bogdan Chirieac, care scriseseră numeroase editoriale pro-euro-atlantice,
s-au aflat acum pe poziții anti-europene, anti-aliate și pro-sîrbe. Și acestea sînt doar două exemple din cele peste 40 de poziții exprimate de diferiți lideri de opinie în presa scrisă și audio-vizual.

Conflictul din Serbia a fost catalogat de aproape toți editorialiștii drept „un război injust“ sau prin sintagma „David contra Goliat“, arătîndu-se c㠄Alianța agresează Serbia suverană“. Extrem de puține ziare prezintă, așa cum o cere deontologia jurnalistică, acțiunile milițiilor sîrbe anterioare bombardamentelor NATO sau politica guvernului lui Miloșevici.

Editorialiștii care au negat poziția oficială a României și-au susținut poziția anti-atlantică,
anti-americană și pro-sîrbă prin trei tipuri de argumente, din care doar ultimul este demn de luat în considerare:
1) Argumente sentimentalo-mistice - Acestea vizau o sensibilizare brutală a opiniei publice subliniindu-se doar caracteristicile pozitive ale sîrbilor și numai cele negative ale americanilor. Expresiile familiaro-triviale se împletesc cu cele răuvoitoare: „sula-n coaste...“, „Pleșu - ud pînă la chiloți“, „post-coitum“, „frustrarea sexuală a lui Bill Clinton“, „păduchele de pe fruntea Europei“, „un purice ca Serbia“, „acțiunile României sînt la plesneală“, „Miloșevici să fie pus cu botu’ pe labe“, „crocodilul Bill Clinton“, „Rosinantă travestită în Don-Quijote“ (despre Președintele Constantinescu), „puteți să mă tăiați bucăți, dar eu tot nu înțeleg...“, „autoritățile române ar trebui să-și țină gura“, „haloimis de opinii“. Sintagmele cel mai des folosite în editoriale sînt de tipul „prietenia seculară româno-sîrbă“, „de-a lungul istoriei doar cu doi vecini nu ne-am luptat: cu sîrbii și cu Marea Neagr㓠(?), „să nu ne plecăm capul în fața NATO“, „unde ne e coloana vertebrală?“, „americanii îi bombardează pe frații noștri“, „dîrzenia fantastică a sîrbilor probată și în cel de-al doilea război mondial“, „sîrbii nu pot fi înfrînți“, „americanii vor avea un al doilea Vietnam“; apoi un refren regăsit în majoritatea editorialelor - „AMERICANII NU ÎNȚELEG BALCANII!!“ - adică această zonă nu poate fi înțeleasă datorită complexității ei și a „situației speciale“ pe care foarte puțin editorialiști reușesc să o explice, „ei care nu sînt în stare să găsească Balcanii pe hartă“, „americanii vor doar să-și verifice noile arme“, „masacrele făcute de americani în Kosovo“, „nebunia supertehnologiei militare a SUA“, „ploaia de foc a rachetelor de croazieră“, „americanilor nu le pasă că acolo mor oameni“, americanii sînt „întruchiparea Satanei“ sau „vesticoizi“ și dau dovadă de o „tîmpenie criminală“, „America varsă sînge“, în timp ce „sîrbii nu pot accepta să li se sfîșie țara“, „Iugoslavia e crucificată pe nedrept“, „Iugoslavia e însîngerată“, „sîrbii își apără pămîntul“, sau „sîrbii au aplicat o palmă morală mărețelor trupe NATO“. Conflictul din Kosovo este văzut cînd în termenii unui „dezastru“, cînd ai unui „conflict sîngeros“, „genocid“ sau „catastrofă groaznică“. Adjectivele, metaforele și epitetele se repetă la nesfîrșit și domină majoritatea editorialelor, susținînd ideea unor construcții sentimentaliste, patetice în care mitizarea sîrbilor și denigrarea americanilor sînt prezențe constante.
Presa anglo-saxonă, nordică, germană și nici chiar cea franceză, italiană sau spaniolă nu folosește atît de des cuvinte grele croșetate în metafore sau epitete deplasate. Excesul de visceralitate necontrolată a editorialelor românești nu a fost egalat de vreun alt mediu de informații din țările neimplicate în conflict.
2. Argumente de proxemică exagerată și pericol iminent - Majoritatea acestor editorialiști a declarat ca iminent un conflict asemănător în Transilvania, sau și-au exprimat „deosebita îngrijorare“ cu privire la această posibilitate. „Precedentul periculos deschis de Kosovo“ este sintagma care se găsește în peste 70% din editorialele monitorizate, deși nimeni nu oferă argumente solide în sprijinul afirmațiilor. Și asta tocmai din cauză că ele nu există. Exacerbarea acestui conflict și inculcarea temerii, în rîndul românilor, că aceste evenimente s-ar putea întîmpla în Voievodina și apoi în Transilvania are un efect deosebit de nociv. În primul rînd, atît UDMR cît și celelalte forțe politice de la guvernare au respins categoric acest scenariu sumbru, demonstrînd cu argumente solide că situația nu se aseamănă deloc: democrația din România este mult mai solidă decît cea de la Belgrad, în România nu conduce un dictator, în România există libertatea de expresie, iar țara noastră a implementat toate convențiile internaționale și europene pentru respectarea drepturilor omului. Din punct de vedere politic, faptul că UDMR este la guvernare reprezintă una dintre cele mai importante garanții că drepturile minorității sînt respectate în România. Un alt fapt important este că în timp ce minoritatea maghiară se integrează în societatea românească, albanezii kosovari au ales calea separatismului și a izolării. Nu în ultimul rînd, nici criteriul proporției etnice nu corespunde situației din Iugoslavia. Dar toate aceste argumente raționale - prezentate de Președinte, de Ministrul Pleșu, de Ministrul Babiuc - au fost ignorate de liderii de opinie din presă care au exagerat pericolul din Kosovo. Mai mult chiar, s-a spus că acest precedent va „distruge noua ordine mondial㓠și „va schimba granițele“ sau „va isca conflicte nu numai în Europa, ci și în Asia sau în întreaga lume“, continuînd „lupta împotriva religiei roșii“ într-o lume în care „a sucombat ordinea wilsoniană“. Tot despre acest precedent s-a spus că va duce la „distrugerea ONU“ (dispare ONU?) sau la „sfîrșitul relațiilor internaționale bazate pe consens și începutul celor bazate doar pe forță“, „în Balcani se joacă pacea lumii în pragul unui nou război rece“, „America vrea să fie stăpînul lumii“. Posibilitatea izbucnirii unui nou război rece a fost evocată în principal de ziarele Cotidianul, Adevărul, Jurnalul Național, Libertatea și Dimineața care au constituit grupul hard împotriva atacurilor Alianței. Octavian Paler vorbea despre „o asemănare între invazia Cehoslovaciei în 1968 și cea a Iugoslaviei de azi“, făcînd afirmații repetate atît la PRO TV cît și în România Liberă, deși cele două evenimente nu se pot compara în acești termeni: Cehoslovacia a fost agresată de URSS împotriva unui crez democratic, împotriva dorinței de a ieși din sistem. Cehoslovacii nu agresaseră nici o minoritate. SUA a intervenit în Kosovo pentru a proteja viețile albanezilor și pentru a pune capăt conflictului. În ceea ce privește alimentarea zvonurilor cu iminența unui conflict similar în Transilvania, este important să amintim și poziția consulului general al Iugoslaviei de la Timișoara, Miroslav Mironovici, care a depășit cu mult cadrul diplomatic permis unei persoane acreditate în România. El a întreținut opiniile greșite cum că situația din Kosovo se poate repeta în Transilvania: Azi e Kosovo, mîine e, poate, Transilvania, a spus el, citat fiind de un editorialist.
3) Argumente de ordin juridic - Carta Națiunilor Unite, Tratatul de la Washington, Tratatul de la Helsinki și alte reglementări internaționale au fost aduse de către unii editorialiști în sprijinul afirmațiilor lor de condamnare a acțiunii NATO în Iugoslavia. Ponderea acestor argumente este mult redusă față de cele sentimentale. S-a spus c㠄nici o reglementare internațională nu le permitea occidentalilor să atace un stat suveran“. Doar cinci editorialiști (Stelian Tănase, Nicolae Cristache, Cristian Pîrvulescu, Dan Pavel și Valentin Stan) au amintit de rezoluția Consiliului de Securitate cu privire la Kosovo - nr. 1199 din 23 septembrie - care specifică faptul că părțile sînt invitate să obțină o soluție pe cale pașnică, dar, dacă nu se ajunge la această soluție, se întrevede o intervenție militară, și, de asemenea, numai ei au amintit de crimele și epurarea etnică pe care le-au făcut trupele federale iugoslave înainte de atacurile NATO.  Majoritatea editorialiștilor invocă faptul c㠄NATO este o alianță defensiv㓠și c㠄nu a avut mandat din partea ONU“ pentru această acțiune. Puținii formatori de opinie care au continuat să explice fenomenul în accepțiunea complexă pe care a dat-o Alianța Nord-Atlantică nu și-au putut face auzită vocea decît foarte greu. Influența cea mai mare asupra populației, după cum s-a văzut și din nesiguranța celor 70% din „neutrii“ din sondajul pe tema războiului, au avut-o anti-natoiștii. Culmea paradoxului e că aceștia afirmau, în același timp, că doresc integrarea României în NATO. Duplicitatea mesajului lor a uimit și dezamăgit occidentul. Chestiunea suveranității statului a fost des invocată și mult dezbătută, afirmîndu-se c㠄nu se poate accepta schimbarea acestui statut“. Dar majoritatea editorialiștilor nu vroiau să accepte faptul că un stat nu poate să se ascundă după suveranitatea sa continuînd să-și agreseze proprii cetățeni.

S-au ridicat, din nou, voci care l-au acuzat pe Președintele Emil Constantinescu de faptul c㠄a sărit să legitimeze acțiunea NATO cînd nimeni nu
i-a cerut-o“. În afară de Adrian Severin, Dan Pavel și Nicolae Cristache nici un alt editorialist nu a apreciat  poziția clară și tranșantă a Președintelui. Răspunsul la această problemă este că în relațiile internaționale nu trebuie să aștepți să te invite cineva pentru a-ți exprima opinia în legătură cu un eveniment care se desfășoară în apropierea ta sau care te privește direct. Această poziție trebuie să fie luată în concordanță cu politica și programul de guvernare asumat de puterea politică. Poziția  Președintelui a fost susținută atît de Guvern cît și de Parlament și ea demonstrează în modul cel mai clar atașamentul României față de valorile occidentale pe care le apără NATO. Președintele nu a făcut nici o gafă, ci a exprimat o opinie limpede și conformă aspirațiilor celor care au mandatat puterea să-i conducă. Răspunsul occidentului la declarația Președintelui a fost de susținere și de aprobare a poziției României.

Într-adevăr, așa cum remarca un editorialist, trebuie spus că aproape aceiași formatori de opinie și aceleași ziare care au ținut partea minerilor în timpul mineriadei din 1999 au fost acum, de partea „Serbiei prietene“. Ion Cristoiu, C.T. Popescu, Dumitru Tinu și Marius Tucă sînt doar cîteva dintre aceste exemple. Mijloacele de argumentare s-au situat și ele pe aceeași linie sentimentalistă: „minerii sînt români, își apără locurile de muncă ... vor doar să munceasc㓠„sîrbii sînt și ei oamenii... sîrbii își apără dreptul la suveranitate“, sau „sîrbii sînt atacați cu brutalitate, NATO varsă bombe peste ei...“,  „minerii au fost loviți și tratați inuman de către forțele de represiune“. Editorialiști precum Bogdan Chirieac, debordînd anterior de o retorică pro-euroatlantică s-au situat acum pe poziții adverse arătînd, de fapt, modul în care înțeleg ei să acționeze în spiritul celor afirmate.

Una dintre cele mai mari probleme a fost tocmai influența formatorilor de opinie asupra publicului, regăsită în sondajul de opinie în care 70,9% dintre români au afirmat că România ar trebui să aibă o poziție neutră. Îmbrăcarea mesajelor în cuvinte și în imagini care apelau tot timpul la latura sentimentală a românilor a creat un spirit general de dezaprobare a acțiunilor NATO în rîndul populației, unii dintre editorialiști sugerînd chiar c㠄de acum încolo vom asista la o scădere a suportului pentru NATO“. Amestecînd pervers situația României cu cea a Iugoslaviei, majoritatea editorialiștilor a îndemnat publicul să susțină cauza lui Miloșevici, uitînd că acest conducător a contribuit decisiv la deznaționalizarea românilor din Banatul sîrbesc. Problema românilor din Iugoslavia care sînt forțați să lupte pentru un regim cu care nu sînt de acord nu a fost deloc dezbătută de editorialiști, cu excepția lui Dan Pavel.

Imaginea întregului, pe care presa scrisă a reușit să o transmită în afara României, a fost una de nesiguranță, de indecizie a populației, de teama exagerată, în totală contradicție cu poziția limpede luată de oficialități. S-a încercat din răsputeri creionarea unei imagini a frățietății româno-sîrbe și a unei reorientări anti-occidentale. Cu alte cuvinte, a fost o dovadă a faptului că sechelele unei gîndiri învechite nu au dispărut încă din rîndurile unor formatori de opinie și că, din păcate, populația mai poate fi încă manipulată cu aceleași „arii“
național-comuniste.

Extrase cu citate din editoriale:

„Azi e Kosovo, mâine poate fi Transilvania“ se intitulează articolul trimis Libertății din 25 martie de către G. Lazăr din Timișoara. Autorul afirmă în subtitlu că românii din Banatul sîrbesc sînt gata să-și apere pămîntul. Ziaristul citează declarația Consulului General al Iugoslaviei la Timișoara, Mironovici Miroslav, care afirmă că România nu trebuie să se amestece în treburile interne ale țării sale. Diplomatul sîrb spune că ultima declarație a Președintelui Constantinescu nu e în spiritul relațiilor tradiționale de bună vecinătate, dar este convins că ea nu exprimă opinia poporului român. Mironovici atrage, de asemenea, atenția afirmînd că precedentul la care recurge NATO în Kosovo poate fi periculos pentru orice țară europeană. Astăzi e Kosovo, mâine poate fi Transilvania.

„Noi vrem să intrăm în NATO“, cam asta e deviza celor aflați la putere, în frunte cu președintele Constantinescu, și nici un argument nu mai există în fața acestei devize, își începe Marius Tucă editorialul. Domnilor, v-ați gândit vreodată că putem intra în NATO cu picioarele înainte? - se întreabă Marius Tucă în Jurnalul Național din 25 martie. Dintr-un stat „vecin și prieten“, Iugoslavia, cred că ați reușit să vă faceți un stat dușman și vecin, este replica pe care el o d㠄regimului“ de la putere de astăzi... Asta vă întreb pentru că înainte să vă întrebe cineva ați hotărât c㠄intervenția NATO este necesară și legitimă în cazul în care negocierile de pace ar eșua“. Noi suntem cu moț, ieșim ca păduchele pe fruntea Europei, când țări care fac parte din NATO se ascund în coama neimplicării. El se îndoiește că poziția Președintelui ar fi împărtășită de liderii coaliției: susțin liderii partidelor din coaliția guvernamentală poziția președintelui Emil Constantinescu? Sunt întrebări la care opinia publică din România trebuie să afle răspunsul. Războiul e la doi pași de granița noastră. România nu-și poate permite în aceste momente să navigheze pe ape tulburi.

Nicolae Cristache este de părere că prietenul la nevoie se cunoaște și în politica internațională. El afirmă în editorialul său din Jurnalul Național din 25 martie că dacă interesul național al României este să primească adăpost sub scutul atlantic, orice mișcare din ureche trebuie întâmpinată cu bunăvoință... în limbaj diplomatic: prietenul loial la nevoie îl verifici. Același editorialist declară că interesul național este cel definit de domnul președinte, cot la cot, dar independent unul de celălalt, cu tânărul mare gazetar. Poporul, cu sprijinul TVR, a confirmat.

Ion Cristoiu și-a continuat seria editorialelor chiar și din Thailanda, cel publicat în Cotidianul din 25 martie anunțînd iminența unui nou Război Rece. De ce interesează întâmplările din Kosovo întreaga planetă? - se întreabă Cristoiu. Pentru că, fie chiar și la o simplă privire, în Balcani se joacă acum pacea care a urmat Războiului Rece. Dacă ne gîndim că nu numai Rusia, dar și China - o altă mare putere a planetei - se opun intervenției militare, putem spune că omenirea se află în pragul celui de-al doilea Război Rece. Dacă intervenția NATO va avea loc (editorialul a fost scris înainte de atacurile Alianței, n.n.), întregul echilibru mondial creat după 1989 va fi pus în discuție... În ultimul timp, tentativa SUA de a pune la îndoială ordinea stabilită la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, ordine bazată pe luarea unor decizii în materie de conflicte doar de către Consiliul de Securitate al ONU, a fost privită cu suspiciune de Rusia și China, membre cu drept de veto ale respectivului organism doar în cadrul discret de la cele mai înalte niveluri. Considerînd că, în Kosovo, acțiunea NATO nu beneficiază nici măcar de un mandat subînțeles din partea Consiliului de Securitate, Cristoiu pune și el accent pe crearea unui precedent periculos, care pune în discuție ordinea mondială de după 1945... Rusia și China se văd excluse pe față de la conducerea lumii... Chiar dacă ar vrea să închidă ochii la atitudinea Americii, rușii n-o pot face. Menționînd că planeta trece printr-un moment de criză, Cristoiu ține să condamne faptul că prin NATO, America și-a dat pe față pretenția de a fi singura stăpână a lumii.

Liviu Ioan Stoiciu, vorbind despre „securiștii răi și securiștii buni“, consideră în editorialul său din Cotidianul, din 25 martie, că se gîndea că numai securiștii buni (îndrumați de CIA, prin I.M. Pacepa din SUA?) au putut să-l pună pe președintele Emil Constantinescu să declare război Iugoslaviei! România fiind gata să trimită trupe în Iugoslavia! Vorbind împotriva reabilitării „securiștilor buni“ în categoria cărora ar intra și Pacepa, Stoiciu anunță: Domnia sa (Președintele, n.n.) trezindu-se vorbind zilele trecute (fără să fie întrebat de cineva), iresponsabil, împotriva intereselor noastre naționale - că intervenția armată  a SUA, mă rog, a NATO, care a întors spatele României, este „necesară și legitim㓠în Iugoslavia, țară suverană, vecină nouă! Deși nu are acoperire juridică... într-un moment în care crocodilul Bill Clinton râde cu gura până la urechi în fața contestatarilor săi din Senatul american, spunând: „Conflictul din Kosovo amenință interesele naționale ale SUA!“ și ne face pe noi să pufnim în plâns...

„România pe sârm㓠este titlul editorialului lui Cornel Nistorescu din Evenimentul Zilei din 25 martie. Editorialistul începe prin a arăta că Mesajul trimis de Javier Solana ar putea să ne mai liniștească puțin în privința conflictului din Iugoslavia. El consideră că ne aflăm în fața primei garanții privind siguranța României, dar proximitatea conflictului ar trebui să ne îngrijoreze. Nistorescu este de părere că situația din Kosovo poate furniza argumente în favoarea sau împotriva unei evoluții a României pe termen mediu și lung. Și Nistorescu acreditează ideea că acest conflict reprezintă o teribilă acumulare de tensiuni între marile puteri gata să transforme focarul în chibritul care aprinde vâlvătaia. Pentru noi, cea mai fericită opțiune de rezolvare ar fi fost calea negocierilor. Cît despre reacția Rusiei, editorialistul crede că această țară nu mai este dispusă să tolereze capricii. Mergînd pe aceeași idee cu Cristoiu, și el susține că intervenția americană și a trupelor NATO în numele unor idealuri umanitare (!?), fără a avea susținerea Consiliului de Securitate al ONU și al propriului statut, riscă nu doar să dezbine comunitatea internațională, dar să creeze și un precedent periculos pentru rolul Pactului Nord-Atlantic în mileniul următor. Nistorescu identifică riscul României ca fiind de a se plasa greșit și de a fi prinsă în punctele de contact, acolo unde presiunile sunt de-a dreptul mortale.

Octavian Știreanu are un editorial în AZI, 26 martie, intitulat „Balanța cu mai multe talere“. Vorbind despre schimbările din dreptul și politica internațională, Știreanu scrie: Într-un taler se află bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei; în celălalt rămân, parcă aruncate într-o arhivă fără valoare, textele Tratatului de la Helsinki și ale Cartei ONU care stipulau regulile precise în care un asemenea atac ar fi fost posibil... Într-un taler al acestei dramatice balanțe se află voința efectivă a României și a poporului român de a se integra în NATO - deci de a deveni aliată cu numai una din părțile beligerante - dar, în celălalt taler se află sentimentele imprescriptibile ale românilor, de prietenie, simpatie și solidaritate cu sârbii de rând. Așa se face că, pentru România, balanța este un taler rațional și unul emoțional, devenind limpede că Ministerul de Externe și celelalte autorități ale statului român n-au fost capabile să anticipeze și să asigure din vreme un echilibru necesar între aceste două trăiri ale românilor - aparent contradictorii, dar care, iată, sunt puse în situația de a coexista. Într-un taler se află nominalizarea încrâncenată a unui șef de stat, căruia i se personalizează întreaga vină și răspundere pentru cele întâmplate, iar în celălalt taler se află realitatea, ignorată retoric și pe nedrept, potrivit căreia acel șef de stat nu numai că nu este singur în ceea ce face, ci, dimpotrivă, are susținerea unanimă a Parlamentului și a poporului din țara sa.

Francisc Podoabă se întreabă în AZI-ul din 26 martie dacă asistăm cumva la amurgul ONU? Motivele pentru care trebuie să ne punem această întrebare sînt pentru că părțile aflate în conflict, respectiv sârbii și albanezii secesioniști, au ignorat practic Rezoluția 1199, din 23 septembrie 1998 a Consiliului de Securitate, document ce le invita, în esență, să pună capăt ostilităților și să purceadă la negocierea unei soluții pașnice reciproc acceptabile, ci și pentru că NATO și-a pregătit și declanșat intervenția armată în regiune, încălcând în mod flagrant articolul 5 al Tratatului Organizației Nord-Atlantice, semnat cu 50 de ani în urmă... Podoabă insistă apoi pe faptul că nu a avut loc un atac împotriva NATO și, deci, răspunsul lor militar nu era justificat. De această dat㠄ONU este pe tușă“, după cum constata și cotidianul francez LE SOIR, chiar dacă, paradoxal, NATO face trimitere la Rezoluția 1199 pentru a-și justifica acțiunile militare în Kosovo - completează Podoabă.

.Dumitru Tinu a simțit și el nevoia să comenteze evenimentele din Kosovo în Adevărul din 26 martie. Discutînd proximitatea conflictului, Tinu spune: acum nu mai avem nici o îndoială că flăcările războiului s-au întins până-n imediata noastră vecinătate. Apoi și Tinu împărtășește părerea că statele NATO au greșit cînd au început atacurile armate asupra Iugoslaviei: Statele NATO au luat miercuri seara cea mai gravă decizie de la crearea, în urmă cu 50 de ani, a Alianței - aceea de a ataca o țară care n-a atacat și nu a amenințat nici una din țările membre ale organizației. Editorialistul este nedumerit asupra conținutului acordului de pace pe care l-au refuzat sîrbii, afirmînd că nimeni nu spune ce conține acest document și ce anume nu vor să accepte autoritățile iugoslave. El acuză apoi faptul că specialiștii NATO sînt rupți de realitate: este uluitor să constați cât de departe sunt evaluările lor din fața computerelor de realitatea din Iugoslavia. Autorul editorialului nu scapă ocazia să critice declarațiile Președintelui, afirmații despre care spune că fără să i-o ceară cineva, a sărit s㠄legitimeze“ recurgerea la forța armată, când înseși țările Alianței se dau de ceasul morții să găsească o legitimare. Tratatul Nord-Atlantic semnat în 1949 nu le-o dă, pentru că acolo se prevede în mod expres că NATO poate ataca doar dacă o țară membră a fost atacată. Ceea ce nu este cazul. Carta ONU - nici atât. Rezoluțiile Consiliului de Securitate - așijderea. Ocupîndu-se de cea de-a doua declarație a Președintelui Constantinescu el susține că, de data aceasta, șeful statului are o declarație mai nuanțată care aduce o serie de precizări privind atât drepturile omului, cât și respectarea suveranității și integrității teritoriale, declarând, totodată, solemn, că România nu va participe cu trupe în Iugoslavia. E drept că nu i s-a cerut și nu i se va cere acest lucru. O supralicitare gratuită, care se regăsește și în declarațiile Ministrului Apărării și ale altor politicieni - consideră Dumitru Tinu. Cît despre asigurările pe care le-a dat Javier Solana Guvernului României, Tinu crede că nu Iugoslavia este principala noastră temere, ci precedentul Kosovo. În final, editorialistul consideră că nu este o revenire la războiul rece, ceea ce ar crea probleme suplimentare mai ales țărilor din așa-zisa „zonă gri“, în care se află, din păcate, și România.

Conflictul dintre NATO și Rusia este pentru Romulus Căplescu un risc asumat al SUA: Vietnamul din inima Europei. În editorialul său din Adevărul, 26 martie, el pleacă de la aserțiunea generală că relațiile internaționale trec prin cea mai gravă criză de la încetarea Războiului Rece. Practic, tot ceea ce s-a realizat pe planul lichidării sechelelor jumătății de veac de confruntare acerbă între Est și Vest riscă să fie șters dintr-o singură trăsătură de condei. El argumentează această afirmație prin ordinul de reamplasare a rachetelor nucleare rusești pe teritoriul Belarus, la granița cu noul membru al NATO - Polonia, înghețarea sine die a procesului de ratificare a Tratatului START II de reducere a arsenalelor nucleare ale SUA și Rusiei, rechemarea reprezentantului permanent al Rusiei pe lângă Alianța atlantică și suspendarea participării la Consiliul NATO - Rusia și aluziile transparente la trimiterea de tehnici militare antiaeriene guvernului de la Belgrad. Pentru a-și explica loviturile aeriene el preia, după cum afirmă singur, opiniile unor analiști occidentali care spun că asistăm în Iugoslavia la o primă punere în aplicare a Noului Concept Strategic al NATO ce urmează a fi adoptat la summit-ul de luna viitoare, de la Washington. Acum câteva zile Secretarul General al Alianței Atlantice, Javier Solana, vorbea de necesitatea adaptării NATO la noi misiuni, pe lângă cea clasică, vizând apărarea colectivă a membrilor săi, și anume exportul de stabilitate în zonele din vecinătatea statelor membre ale Alianței. Punctul în care el se diferențiază de analiștii occidentali este, în opinia lui, faptul că acest Nou Concept înseamnă trecerea pe linie moartă a Consiliului de Securitate al ONU, căruia, potrivit Cartei Națiunilor Unite, îi revine rolul hotărâtor în soluționarea conflictelor militare. Editorialistul încheie menționînd, încă o dată, că aceasta ar putea fi miza intervenției NATO în Iugoslavia, ca un prim test al Noului Concept.

Ioan Groșan tratează problema conflictului kosovar cu ironie și malițiozitate față de americani. El scrie în Ziua din 26 martie că martori îmi sunt Dumnezeu y compris Allah că deși nu mi-a cerut nimeni părerea - da’parcă președintelui Constantinescu, în criza din Kosovo, i-a cerut-o cineva? - am fost constant alături de Bill Clinton în greaua încercare prin care a trecut, post coitum, în afacerea Lewinsky. Autorul își amintește unele texte ale lui Freud în care găsește explicația a ceea ce se întîmplă acum: ceea ce am descoperit acolo s-ar putea rezuma astfel: frustrarea sexuală a unui om poate avea, în timp, consecințe imprevizibile: visezi, când ți-e lumea mai dragă, numai prostii, începe
să-ți placă brusc o verișoară urâțică, aspiri la înalta funcție de unic administrator al blocului... asta dacă ești simplu cetățean. Dacă ești, întâmplător, și Președintele Statelor Unite ale Americii, ăl mai tare om din lume, frustrarea capătă, ca să zic așa, conotații planetare. Ceea ce n-ai reușit din varii motive, într-un birou oval, vrei să reușești într-un oval mai mare... Oricât s-ar strădui Bill Clinton să explice în ton grav-firesc blândului, înțeleptului și obezului popor american rațiunile intervenției NATO în Balcani, ceva sună fals în vorbele sale. Și asta deoarece, precum în cazul Lewinsky, Bill Clinton are cu Iugoslavia o relație nepotrivită. Am însă vaga senzație că trabucul se află de data aceasta în mâna lui Miloșevici.

Nimeni nu are motive de bucurie privitor la acțiunile NATO, este fraza cu care începe editorialul lui Adrian Severin din Ziua din 26 martie. Severin consideră că toată lumea are câte o vină față de impasul la care s-a ajuns. Totuși, el consideră că la origine se află greșelile președintelui Miloșevici care s-a refugiat pe baza naționalismului sârb, suprimând libertățile cunoscute ale kosovarilor. Editorialistul afirmă că greșeli au comis și cei care
i-au înarmat pe kosovari. Și Rusia a greșit, este de părere Severin, lăsând să se înțeleagă că este necondiționat de partea extremismului și iraționalismului de la Belgrad. El apreciază apoi efortul Președintelui Constantinescu, dar, spune el, mesajele președintelui Constantinescu și câteva idei schimbate pe la summit-uri nu pot suplini o acțiune constantă, perseverentă, persuasivă, riguroasă, profesionistă... prin care România trebuia să funcționeze ca o navă pilot pentru „crucișătorul NATO“ și ca un prieten critic pentru vecinul iugoslav. Referindu-se la „trezirea democrației românești“, editorialistul spune că ea a venit târziu, și ca atare e inutilă, dacă nu chiar, prin contratimp, la limita ridicolului.

Sub titlul „Istoria nu-i iartă pe cei mici“, redacția  de la Național scrie un editorial pe 26 martie, care începe cu fraza Criza din Iugoslavia riscă să se transforme într-un război în toată regula. Autorul este de părere că situația din țara vecină ne ține pe toți cu sufletul la gură. Mergînd pe ideea războiului, editorialistul crede că acesta va fi unul de lungă durată. De uzură, și de o parte și de alta, care n-ar avea nici un învingător, ci doar învinși. În opinia lui, Rusia va juca un rol cheie în conflict. Editorialistul sesizează, totuși, că implicarea Rusiei de partea Iugoslaviei ar putea arunca în aer liniștea și așa precară din Europa. Conflictul ar lua o întorsătură neașteptată, atrăgând în vâltoarea lui și alte state. Referitor la România, autorul conchide că, asemeni datelor anterioare, România se găsește prinsă tot la răscrucea furtunilor. Extinderea conflictului - este de părere autorul - prin participarea directă și nemijlocită a Rusiei în războiul dintre Iugoslavia și NATO ar marca definitiv soarta României, prinsă iarăși în zona de conflict. Temător că am putea fi atrași din nou
într-un război care nu ne aparține autorul spune: Ca și-n primele două războaie mondiale, țara noastră va avea de suportat consecințele unui război pe care nu l-a declanșat și nici nu l-a dorit. Ca întotdeauna, istoria o vor face cei puternici și nu noi. Pentru ca România să evite intrarea în război, editorialistul propune următoarea soluție: România va trenbui să aibă abilitatea și diplomația necesară pentru a cădea în picioare, fără să-și asume riscuri inutile și fără să-și ignore interesele, în așa fel încât să nu-și închidă poarta NATO, dar nici să intre în conflict direct cu Iugoslavia sau Rusia.

„A treia Rom㓠este titlul editorialului lui Octavian Paler din România Liberă din 26 martie. Autorul construiește un scenariu în care SUA de azi ar dori să instaureze o pax romana la nivel mondial. El compară prima Romă care s-a lăsat învinsă spiritual și a doua - imperiul sovietic - unde se năștea „doctrina suveranității limitate“ cu atacul NATO asupra Iugoslaviei. Atacul URSS asupra Cehoslovaciei este apoi asemuit cu represaliile NATO asupra Iugoslaviei, Paler găsind 2 asemănări - faptul că ambele state au ocolit ONU și ambele au folosit un pact militar împotriva unei țări suverane și independente, dar și 2 deosebiri, adică - în 1968 cauza era una ideologică, iar acum cauza o reprezintă masacrele din Kosovo, și atunci țările Pactului de la Varșovia au atacat o țară membră, astăzi NATO atacă o țară din afara jurisdicției ei. Pe această linie, Paler consideră, ca și alți analiști, că miercuri seara a sucombat ordinea wilsoniană, întemeiată pe cele „patrusprezece puncte“ concepute de arhitectul Societății Națiunilor. Editorialistul acuză regimul Miloșevici care este anacronic și vinovat de crime, cît și reprimarea etnicilor albanezi, dar se întreabă dacă avea NATO dreptul să acționeze ca polițist mondial împotriva unui regim infractor? Pe ce bază juridică a devenit el tribunal și executor al sentinței? Trebuie să înțelegem cumva că ONU nu va mai fi decât o organizație decorativă, pentru ceremonialuri și discursuri? În final, el își exprimă nedumerirea cu privire la faptul că d-nii Constantinescu și Babiuc și alți „legitimiști“ de la noi nu și-au pus niște întrebări logice înainte de a se arăta mai zeloși decât unii omologi ai lor din țările recent primite în NATO.

Și Bogdan Iorga scrie în aceeași Românie Liberă din 26 martie. El consideră justificările Casei Albe cu privire la intervenția armată menită să oprească crimele drept o dezamorsare a unui butoi cu pulbere prin aprinderea fitilului. Editorialistul reia și mitul poporului sârb dârz care în al doilea război mondial a dat dovadă că poate purta istovitoare lupte de rezistență.

Dănuț Ungureanu consideră, în Curentul din 26 martie, c㠄Ziua Kosovo“, pe care analiștii o consideră o răscruce a istoriei, va dovedi însă că atuul poziției geostrategice nu face două parale în calculele exacte ale militarilor, ca răspuns la faptul că România pune accent pe poziția geostrategică foarte importantă a țării în Europa. Referindu-se la declarația Președintelui, editorialistul se întreabă dacă declarând la cel mai înalt nivel că intervenția trupelor NATO este „justificată și legitim㓠înțelegem oare că în țara de lângă noi trăiesc oameni? Preluînd sintagma unui deputat român de origine sîrbă care vorbea de „verticalitate“, Ungureanu se întreabă de câtă verticalitate am dat noi dovadă în acest conflict? Susținînd că am fi putut să ne lăudăm cu o neutralitate imaculată, cu apetitul pentru dialog... cu respectul religios pentru pace... cu disponibilitatea de a media în această regiune a Balcanilor, editorialistul ține să remarca o duplicitate  a mesajului: Ce păstrăm din tradiționalele noastre atitudini? Facem atâta caz în jurul dorinței de a trăi pașnic, dar apreciem războiul ca „justificat și legitim“. Cine l-a justificat? Cine i-a dat legitimitate? Teamă îmi e că tot aceia care l-au declanșat. Ce-o să mai urmeze acum? Speranța că ne vor cere trupe, ori măcar un spital de campanie, ca să putem face frumos și să plecăm pe pile și șpăgi, sau rugămințile pentru o bază militară ori un culoar aerian.Vorbind și el despre puterea care domină lumea - America -, editorialistul amintește din nou că poziția geostrategică nu contează în planurile unei puteri care se pregătește să domine lumea. Cît despre proxemica acestui conflict, Ungureanu ne aduce aminte că acum bombele cad peste drum, la niște cunoscuți de-ai noștri. Precedentul este un lucru periculos - mai precizează Ungureanu.

Tia Șerbănescu își începe editorialul din Curentul din 26 martie cu următoarele afirmații: Tot ce ne lipsea acum era încă un război - și încă unul în imediata apropiere. Se știe că necazurile vecinului sunt aproape ca și ale tale, personalizează editorialista. Ea apreciază, în continuare, că NATO ne-a promis că îl interesează securitatea noastră în timp ce sîrbii ne-au amenințat că se vor considera în război cu noi dacă sprijinim NATO. Șerbănescu consideră că, în acest conflict, lumea politică mondială încearcă să-și clarifice raportul de forțe. Și ea sesizează separarea lumii politice românești: actuala putere a optat pentru NATO, în timp ce opoziția susține Iugoslavia, suprapunînd acest șablon pe cel SUA - Rusia, China, Iugoslavia. La nivelul cetățeanului, editorialista vorbește de un conflict de interese între aspirația spre NATO și „vechimea în munc㓠alături de Iugoslavia.

Cristian Tudor Popescu dă frîu liber epitetelor, sentimentelor și limbajului profund afectat (bombe care distrug ființe umane, lupta împotriva religiei roșii, ideile abstracte ale anticomunismului, viitorul țării, ciocnirea civilizațiilor, întruchiparea Satanei, vesticoizilor) în editorialul său din Adevărul din 27 martie, acuzînd Westul că se separă de restul lumii. El acuză apoi America pentru ceea ce consideră el a fi singura lor dorință: Ceea de dorește America este să domine în continuare Europa. Popescu îl acuză și el pe Președintele Constantinescu pentru prima declarație referitoare la conflict: ... această Rosinantă travestită în Don Quijote a politicii românești, pe nume Emil Constantinescu, s-a înghesuit să legitimeze el intervenția militară americană... Nu m-ar mira dacă l-ar bate gîndul să proclame tot necesară și legitimă intervenția trupelor amnistiate și înarmate cu muniție de război împotriva sutelor de mii de demonstranți români, exagerează CT Popescu.

„Să mai avem încredere în NATO?“ — se întreabă dubitativ Bogdan Chirieac în Adevărul din 29 martie. El insistă asupra faptului că se adeveresc previziunile celor care spuneau că atacurile aeriene nu vor îmbunătăți situația din Kosovo. Făcînd mare caz de faptul că la Timișoara niște cetățeni români au ars drapelul SUA, Chirieac atrage atenția asupra modului în care va primi populația aderarea la Alianță în viitor. Patetismul afirmațiilor și întrebărilor editorialistului atinge apogeul în paragraful următor: În tot estul necăjit al Europei, NATO era un simbol al democrației, al prosperității și al stabilității. Acum prin atacarea unui stat independent și suveran, confruntat cu o problemă internă de secesiune, ce garanții de stabilitate mai pot avea slovacii, ucrainienii sau românii? Oare trebuie ca de acum încolo să ne fie frică de NATO? ... De trei zile, principiul suveranității statelor nu mai există... Niciodată după înființarea ONU acest principiu nu a fost încălcat atât de flagrant. El afirmă apoi că a devenit incert cine poate confirma  statului minorităților în țările din estul Europei. Cine mai poate decide acum dacă drepturile minorităților în România sunt respectate? ONU, Consiliul Europei sau NATO? Fiindcă de București oricum nu poate fi vorba. Editorialistul susține apoi că în toată această criză gravă, atitudinea guvernanților țării noastre a oscilat între ridicol și grotesc. Bucureștiul a fost singura capitală din regiune care și-a dat de la bun început cu părerea, afirmînd că toate celelalte state s-au abținut de la a califica acest conflict. La noi, președintele Constantinescu a anunțat, fără ca nimeni să-i ceară, oficial, acest lucru, că intervenția e necesară și legitimă. Apoi, sub presiunea opiniei publice, a dat înapoi nuanțându-și intervenția, când, iată că Ministrul de Externe al României, Andrei Pleșu, a revenit, „legitimând în spirit“ intervenția NATO. Chirieac „anunț㓠că America nu prețuiește, pe termen lung, slugărnicia, ci performanța, reiterînd faptul că, în opinia lui atît declarația Ministrului Pleșu, cît și cea a lui, Petre Roman au fost ambivalente, polisemantice, nici anti-NATO, nici anti-sârbești. Pe aceste considerente, el susține că nu e de mirare că românii sunt confuzi și nu mai știu ce să creadă despre valorile Occidentului, cu asemenea guvernanți.

Cristian Antonescu semnalează în Curentul din 29 martie, ceea ce consideră el, nerezolvarea situației din Kosovo. Războiul a scăpat de sub control, spune el amintind de barbariile la care s-au dedat sîrbii în ultimele zile. Sînt amintite apoi și marile demonstrații anti-NATO din țările Americii de Nord și din Europa de Vest: În ochii unei largi părți a opiniei publice, cea crucificată pe nedrept este Iugoslavia, stat suveran căzut victimă agresiunii externe... Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte o misiune purtată în numele păcii s-ar putea foarte bine metamorfoza, în ochii lumii, într-o acțiune de pedepsire. Drepturile umanitare invocate de NATO intră în conflict deschis cu dreptul internațional universal recunoscut. Vorbind despre situația regională, editorialistul afirmă: Întreaga regiune balcanică trăiește sub semnul încordării și instabilității. Fiecare dintre țările învecinate Iugoslaviei se simte amenințată de pericolul extinderii conflictului armat, dar și de eventualitatea de a trece ea însăși prin aceeași tragică încercare... Instabilitatea regională mai este și contagioasă.

Cristian R. Pârvulescu insistă în editorialul din Curentul din 29 martie asupra transformărilor din punct de vedere istoric care se declanșează odată cu criza din Kosovo. El amintește de izbucnirea Primului Război Mondial și cum a schimbat acesta lumea. Oprindu-se asupra bombardamentelor de astăzi, le găsește justificate prin pericolul pe care terorismul de stat, promovat de conducerea iugoslavă, îl reprezintă pentru pace și pentru stabilitatea Europei. Problemele pe care și le pune Pârvulescu sînt dacă se încheie într-adevăr o epocă acum și dacă se va redefini războiul ca o prelungire, pe alte căi, a diplomației și totodată depășirea leninistei subordonări a diplomației logicii confruntării. Editorialistul consideră că războiul actual din Iugoslavia este unul post-modern și efect al politicii de purificare etnică. El presupune o nouă viziune despre lume, o viziune în care concepte ale modernității, precum stat-națiune sau suveranitate națională, se cer reevaluate. Explicînd greutatea transformărilor prin care au trecut statele est europene, Pârvulescu afirmă că sfidarea pe care Iugoslavia o adresează lumii este rezultatul unei tranziții nerealizate între tranziția de la totalitarism la democrația Iugoslaviei post-titoiste. Referindu-se la naționalismul sîrbesc, Pârvulescu declară că acesta valorizează tradiția războinică și ortodoxia ca piloni ai identității naționale și implicit promovează excluderea. Politica Marii Serbii pe care Miloșevici a inaugurat-o în 1989 prin retragerea autonomiei provinciei Kosovo a avut ca rezultat secesiunea Sloveniei, Croației, Macedoniei și Bosniei. Degradarea continuă a situației din Kosovo nu a fost rezultatul rebeliunii albaneze, ci urmarea politicii naționaliste și agresive prin care Miloșevici a încercat să își legitimeze regimul, a completat editorialistul. El mai afirmă că dictatorii, nici chiar cei ce au sprijin popular ca Miloșevici, nu se mai pot ascunde după suveranități și imunități naționale.

Adrian Halpert consideră că tot mai multe voci din cadrul Alianței se pronunță împotriva acțiunilor NATO. El scrie în editorialul său din Libertatea din 29 martie: după Grecia, țară membră a NATO ... și Italia și Franța încep să se îndoiască de justețea loviturilor aeriene. El precizează că manifestațiile anti-NATO s-au înmulțit pe toate meridianele. După părerea sa, dacă Clinton nu va opri atacurile riscă
să-și atragă oprobiul celor care pînă acum erau fascinați de Hollywood și de Coca-Cola. Cît privește reflectarea evenimentului, editorialistul susține că manipularea ieftină a CNN-ului, urmărit cu sufletul la gură de milioane de ochi în fiecare secund㠗 nu mai impresionează pe nimeni. Într-un limbaj mai rar întîlnit într-un ziar, Halpert îl acuză de servilism pe Ministrul de Externe afirmînd: Ud până la chiloți de emoția de a fi primit o scrisoare de apreciere a poziției României de la însăși Madeleine Albright, „doamna de fier a Americii“, Pleșu s-a lansat din nou în explicarea atitudinii autorităților de la București, de parcă cele două declarații publice ale Președintelui Constantinescu n-ar fi de ajuns. Rea sau bună, poziția României a fost explicată tranșant de Cotroceni. Are nevoie Constantinescu de un traducător bâlbâit al deciziilor sale politice? Poate că autoritățile române ar trebui să-și țină gura în aceste zile pentru că ceea ce a fost de spus s-a spus. Fie și numai din respect pentru opinia publică românească, care nu e trup și suflet față de atacurile NATO.

Dan Pavel este de părere c㠄Soarta lumii depinde de Kosovo“. În Ziua din 29 martie editorialistul afirmă că transformările care pînă acum erau verificate în laboratoare și tipărite în tratate se întîmplă azi în realitatea imediată. Referindu-se la schimbările din relațiile internaționale Pavel scrie că nu a apucat principiul suveranității să devină regula de fier a relațiilor internaționale, că aceiași gînditori au început să-i observe serioasele limite. Urmînd aceeași linie cu a lui Pârvulescu din Curentul, Pavel sesizează că la adăpostul principiului suveranității s-au dezvoltat cele mai abjecte dictaturi din lume, regimurile totalitare cele mai dure. Ca o reacție la această realitate au apărut și ideile care încercau o democratizare a relațiilor dintre state. Problema cu care se confruntă lumea democratică, arată Pavel, este că drepturile omului nu sînt respectate decît în țările democratice. Și Pavel face apoi referire la regimul comunist iugoslav din 1989 identificînd acolo cauzele pentru ceea ce se întîmplă astăzi. Sintetizînd situația din Kosovo, Pavel merge pe linia școlii occidentale afirmînd că ceea ce încearcă să facă acum NATO este un pas în plus în relațiile internaționle în privința recunoașterii drepturilor omului, a drepturilor minorităților de către statele suverane. Suveranitatea nu are valoare decât în măsura în care se garantează drepturile cetățenilor, în egală măsură ale majorității și minorităților de tot felul (etnice, religioase, sexuale etc.) Situația lumii depinde de ceea ce se întîmplă acum în Kosovo, crede Pavel, deoarece dacă sârbii vor ceda atunci va fi mult mai ușor pe viitor să se impună aceste principii pe cale pașnică ... dacă nu, atunci acest proces, care este oricum inevitabil, va avea nevoie încă de foarte multe decenii. Această tendință nouă este în război cu structurile vechi, în principal ale statelor comuniste sau care nu au rupt-o definitiv cu acest trecut, consideră Pavel. Analistul găsește o similitudine interesantă între modul în care a tratat presa românească mineriada și criza din Kosovo: cauza sârbească este apărată în România de acele ziare, posturi de televiziune, radio, de acele mișcări sau forțe politice care au apărat și cauza minerească. Iar s-au despărțit apele în societatea și politica românească între pro-occidentali, pe de o parte, și pro-ruși, pro-sârbi, pe de altă parte, iar ultimii încearcă să manipuleze ortodoxia în sens politic. Pavel este unul dintre puținii editorialiști care demonteaz㠄mitul“ prieteniei româno-sîrbești, afirmînd chiar că pentru români, a apăra cauza sârbească reprezintă actul cel mai imoral cu putință. Justificarea lui Pavel este că noi nu putem apăra cauza lui Miloșevici în timp ce regimurile iugoslave au deznaționalizat românii din Valea Timocului cum nici măcar cu albanezii nu au
făcut-o..

Bazil Ștefan semnalează și el în România Liberă din 29 martie că presa a greșit prin relatările pur sentimentale, creându-se astfel impresia că între sentimentele românilor și politica oficială a României față de acțiunea NATO în Serbia ar exista o prăpastie. Mai rău, că poziția guvernului României față de acțiunea NATO în Serbia ar fi, cumva, contrară interesului național. Bazil Ștefan consideră și el că speriat de valul de critici din presă și dinspre stânga eșicherului politic, președintele Emil Constantinescu s-a văzut nevoit, de altfel, să-și modereze declarația inițială care, cu toată brutalitatea ei aparentă, era cea corectă din punctul de vedere al interesului național al României. Naționalismul dur al lui Miloșevici este contestat de editorialist care afirmă că acțiunea NATO împotriva Iugoslaviei este justificată și necesară din punct de vedere al dreptului internațional. Autorul editorialului consideră că și din punct de vedere moral acțiunea NATO este așa cum a calificat-o România în prima sa luare de poziție: justificată și necesară. El încheie tranșant afirmînd că în politică trebuie să primeze interesele și nu sentimentele. Iar dacă este vorba de interese, între Miloșevici și NATO opțiunea trebuie să fie NATO. Fără nici un dar sau dacă.

Puteți să mă tăiați în bucăți, dar n-am să înțeleg ce rezolvare pot aduce în Iugoslavia bombele, își începe, emoțional, George Pruteanu pamfletul din Jurnalul Național din 29 martie. El afirmă apoi că este revoltat de combaterea măcelului prin măcel, aceasta fiind o strategie care-i provoacă o perplexitate explozivă. Același editorialist consideră că America face o mare și tragică gafă, acuzînd conducătorii acestei națiuni că au momente de eclipsă a bunului-simț. Continuîndu-și critica el apreciază că America arde etapele, pune în paranteză convenții și tratate și crede că poate face binele vărsând sânge. Mă tem că se înșeală amarnic ... și nu va reuși decât crerea unui noi Vietnam în Balcani ... Consider că fiecare bombă care cade pe spațiul iugoslav este o pată pe obrazul Americii. Deviind de la cursul evenimentelor Pruteanu susține, prin întrebarea retorică pe care o pune, că NATO afirmă primordialitatea drepturilor minorităților în fața existenței unui stat: NATO își propune să zdrobească un stat ca să sprijine o minoritate? ... Cu ce drept masacrăm nevinovați, în numele unei cauze abstracte și îndeajuns de echivoce?... Extremiștilor din comunitățile minoritare de oriunde li se va da apă la moară ca să pună la maximum placa secesionismului, a autonomiei teritoriale pe criterii etnice. Referitor la aprecierea pe care a dat-o Președintele Constantinescu conflictului, Pruteanu afirmă: Președintele Constantinescu a scăpat două vorbe grele ca plumbul din gloanțe: că acțiunea ar fi „legitimă și necesară“. Nu e nici una, nici alta. Și nu noi, românii, trebuia să vorbim astfel. Cu numai doi vecini n-am avut, în veac, litigii: cu Marea Neagră și cu sârbii.

Horia Alexandrescu dă dreptate, în Cronica Română din 30 martie, tuturor celor care în România sînt atît pro cît și anti-NATO: ...fiecare are dreptate în felul lui. Nici Alexandrescu nu scapă prilejul de a aminti de buna vecinătate cu iugoslavii. Editorialistul își dorește ca cineva să se gîndească să amintească aliaților că România are de recuperat cîteva miliarde bune de dolari, dacă tot ni se pune sula în coaste că ne-ar strivi datoria externă. Alexandrescu afirmă apoi că mergînd la nesfîrșit pe calea neutralității false nu facem decât să perpetuăm vechile ambiguități, făcînd trimitere la „anii“ Ceaușescu. Editorialistul explică sondajul cu cele 70 de procente de români care au afirmat că trebuie să fim neutri prin faptul că la această atitudine a contribuit din plin decizia NATO de a nu include România în primul val al extinderii. Editorialistul mai precizează că Românului nu-i trebuie prea mult pentru a spune simplu: „Lăsați-ne cu ale noastre!“ Și e de înțeles. De-aceea și cred că, fiind în continuare de partea NATO, chiar cu prețul unei impopularități, a cam venit momentul ca opțiunea fermă a României să mai genereze și altceva decît sfaturi, mângâiere pe creștet și dojeni.

Bogdan Teodorescu este de părere, în Curentul din 31 martie, că după fiecare izbucnire a unei crize, la noi în țară, încep să fie construite jocurile de picioare ale partidelor și, fiindcă ne apropiem de anul 2000, jocurile electorale ale acestora. El spune că nu este o noutate că Vadim a organizat la Timișoara mitinguri de sprijin pentru Serbia, împotriva NATO, și nici că PUNR cere oprirea loviturilor aeriene. Referitor la CDR, el spune: Că CDR stă cu un ochi pe NATO și cu un altul pe sondaje și încearcă să dea mesaje bune din toate direcțiile este de înțeles. Dar poziția PDSR i se pare absolut periculoasă prin plasarea României de partea Iugoslaviei ... faptul că partidul care vrea să conducă România la începutul mileniului trei ne trimite discret spre o alianță cu Rusia, Belarus, China și Iugoslavia, mă înspăimântă. Teodorescu acceptă faptul că modul în care NATO tratează Balcanii este cel puțin riscant. El consideră și că România a fost prost tratată fie din superficialitatea oficialităților NATO, fie din erorile unor demnitari care preferă să adopte o atitudine de așteptare în loc să forțeze, pe această criză, o poziție mai bună pentru România. Și Teodorescu se lasă tras de mrejele precedentului: Este clar că precedentul Kosovo poate fi deosebit de periculos din perspectiva relațiilor româno-maghiare, dar precizează, totuși, că în acest moment nu există nici un fel de comparație între cele două situații. Editorialistul își afirmă crezul că trebuie să fim riguroși în sprijinul pe care-l acordăm Alianței, deoarece acesta este interesul României.