I.  Una din mirările (exasperările sau scandalizările) cele mai răspîndite în faţa războiului din (ce a mai rămas din) Iugoslavia se leagă de cvasiimposibilitatea de a mai concepe conflicte armate, totale şi deschise în Europa. Scurgerea celor cincizeci de ani de pace de la Al Doilea Război Mondial (fie că a fost o pace occidentală prosperă sau o pax sovietica) a spălat conştiinţa opiniei publice în special europene (de la elitele intelectuale la ultimul spectator al mass-media) de aluviunile istorice ale unei politici internaţionale tumultoase, precipitate şi polemice (în sens etimologic).
Referinţa ultimă şi adesea unică a conceptelor politice puse în joc astăzi se apropie de un grad zero, vizînd definiţii anistorice, sintetice şi categorice oferite de „uzul lingvistic comun”. Acesta  din urmă se manifestă plenar, etalîndu-şi inflaţionist evidenţa în mass-media, „uzul lingvistic comun” fiind dictat de fapt de limbajul jurnalistic. Aici evenimentele încep ex abrupto, ca nişte accidente, nu au o istorie sau factori favorizanţi. Spaţiul, să zicem, în cazul nostru, Iugoslavia, este un hinterland fără trecut sau cu un trecut recent (din 1989-1990 încoace). Conceptele-cheie la fel. Între ele primul este naţionalismul. Aplicat  unui grup sau unui individ la putere el descalifică (cel puţin în sistemul de referinţă occidental) în mod necesar, iar noi, chiar după o sumară privire asupra desfăşurărilor politice sinistre din acest secol, dintre care cred că nici una nu a existat în autonomie faţă de etosul naţionalist, nu putem decît să considerăm just acest verdict. Însă acest concept sau sentiment are o identitate istorică, prin excelenţă modernă şi europeană, are o suită de factori favorizanţi, relativ invariabili structural, are „condiţii de mediu” inhibitoare sau provocînd erupţii. Are alianţe cu alte concepte şi structuri care îi măresc forţa şi eficacitatea, iar dintre aceste alianţe cea mai puternică pare a fi aceea cu conceptul de stat sau, mai radical, cu etatismul, „doctrina supremaţiei statului în toate sferele, în special a statului naţiune”1. În forma sa agresivă, naţionalismul intră în perechi antagonice; dacă nu este anexat într-o poziţie exclusivă la puterea centrală, atunci este coroziv sau destructurant în raport cu formele de guvernare legitimate transnaţional, federativ etc.
Or, zona geopolitică pe care o ocupă „slavii de sud”, cum au fost numiţi şi grupaţi slovenii, croaţii, sîrbii şi bulgarii, are o istorie modernă jalonată tocmai de aceste probleme: definiţia şi rolul naţionalismului, oscilarea diferitelor concepte şi forme de stat, problema vecinăţilor, aparteneţelor şi comunităţilor, soluţiile pacifiste precare sau provizorii. Iar această istorie a teritoriului sud-est european e legată indisolubil de istoria politică a Europei Centrale, de Austro-Ungaria, de importurile de soluţii şi noţiuni politice germane din secolul trecut.
Explorarea, fie ea chiar una sumară sau diletantă cum este a mea, a acestei istorii poate descoperi structuri de semnificaţie persistente şi coerenţe diacronice acolo unde astăzi, pentru mulţi, în tabloul unei Europe idilic pluraliste şi în acelaşi timp democratic unite de la sfîrşitul secolului 20, ultimul conflict din Iugoslavia pare aberant şi, eufemistic spus, disonant. Ea poate eventual conduce la interpretări mai nuanţate sau cel puţin mai bogate, dacă nu la o relativă comprehensiune, într-un moment în care discursul comentatorilor „centrali” ai problemei este blocat dihotomic, pasional şi rudimentar.

II. „Istoria a îngrămădit la sud-estul Europei, de-a lungul frontierelor Rusiei, un grup de popoare foarte diferite, prin origini, limbă, istorie şi moravuri. Slavi, români, maghiari, fără să mai vorbim de greci, turci şi albanezi; aceste triburi dintre care nici unul nu este suficient de puternic pentru a rezista vecinului său de temut, şi-au pus în comun slăbiciunea, Dunărea care îi leagă pe unii de alţii (…).Într-adevăr, dacă imperiul Austriei n-ar exista de mult timp, ar trebui să ne grăbim să-l creăm, în interesul Europei, în interesul omenirii înseşi”2.
Acest text este scris la 1848 de cehul Franz Palacky. Momentul este semnificativ pentru evaluarea ideii exprimate, aceea a imposibilităţii unei stabilităţi, a unui echilibru între naţionalităţile Europei Centrale în afara unei structuri de guvernare federative transnaţionale, aşa cum era imperiul Austro-Ungar. Pentru că este vorba de chiar anul „primăverii popoarelor”, al afirmării naţionalităţilor distincte şi legitime, al exaltării conştiinţei naţionale. Însă, iată, chiar unul dintre aderenţii acestei mişcări liberale aurorale este, deşi apărător al naţionalităţii cehe, extrem de sceptic faţă de posibilitatea unei pleiade armonioase de state suverane naţionale în această parte a Europei şi suţine proiectul habsburgic perceput drept coerent, stabil şi protector. De altfel, după cum observă Jacques Le Rider3, principalii susţinători ai „mitului habsburgic” (formula lui Claudio Magris), relevînd o tradiţie a coabitării, a sinergiei popoarelor şi limbilor celor mai diferite din spaţiul danubian, veneau din provinciile imperiului sau dintre evrei. Ideea habsburgică este de fapt un „mit” şi datorită faptului că germanii reprezentau în sînul acestei monarhii o ideologie naţionalistă opusă supranaţionalităţii. Formarea identităţilor naţionale moderne în Europa Centrală s-a făcut (şi în cazul sîrbilor) după modelul (romantic) german. Naţiunea se construieşte de la ideile de Volk şi de limbă, inventîndu-se sau descoperindu-se istoria şi etosul comune. Oricum, acest principiu este profund antinomic celui dinastic-habsburgic ai cărui reprezentanţi nu numai că evitau cu foarte mare grijă să ducă o politică bazată pe principiul naţionalităţilor („pentru că ne-am semna propria condamnare la moarte” după cum scria în 1862 ministrul Afacerilor Externe ale monarhiei habsburgice într-o scrisoare către ambasadorul său din Paris) dar practicau o epurare sau o selecţie scrupuloasă a limbajului diplomatic şi a retoricii oficiale, ocolind expresiile lexicale ce ţineau de ideologia naţionalistă. În schema antinomică trasată de aceste două viziuni politice, germană şi habsburgică, intră două concepte ce întreţineau de fapt relaţii semantice contrare, aspect adesea ignorat astăzi, în limbajul comun, publicistic: Mitteleuropa (cu o definiţie ţinînd de o anumită hegemonie germană) şi  Zentraleuropa (o descriere  habsburgică, a comunităţii organice de popoare diferite).
Evitarea problemei şi a politicii naţionalităţilor de către guvernarea habsburgică nu avea ca resort principal doar legitimarea simbolică, transnaţională a monarhiei (care, în sine, se legitimează în ultimă instanţă universalist, de la Dumnezeu) ci şi un calcul politic pragmatic. Însă principiul habsburgic era de fapt un mit şi un ideal trădat în practică prin chiar reducţia lui la un model dualist (Austro-Ungar). Situaţie la care se mai adaugă şi faptul că în partea maghiară prevala  mai mult sau mai puţin tacit principiul statului naţional.
Consecinţele existenţei acestui dualism (cu care revenim de fapt la tema noastră încheind aparenta digresiune consacrată monarhiei habsburgice) au fost de fapt marginalizarea, rănirea orgoliului şi umilirea politică a slavilor printre care locul cel mai puţin privilegiat îl ocupau sîrbii. În aceste condiţii în epocă s-a prezis că slavii vor căuta o ieşire din această monarhie, urmărind un viitor politic într-o altă structură, în ideea panslavismului propovăduit de Rusia (o palidă reiterare a acestei tendinţe a fost tentativa recentă a Belgradului de a forma o axă Rusia-Belarus-Iugoslavia). Chiar şi un teoretician social-democrat ca Otto Bauer (Chestiunea naţionalităţilor şi social-democraţia, 1907), care vedea în luptele naţionale nişte conflicte de clasă deghizate, a sesizat pericolul oprimării slavilor. Pe de altă parte, proiectul unui „trialism” care să includă pe o poziţie de egalitate şi slavii era blocat sistematic de germanii din Austria.
Astfel în ajunul anului 1914 cei mai dornici să plece din ansamblul habsburgic, „vîrful de lance” al tendinţelor centrifuge ale „naţionalităţilor” non-germane ale imperiului erau (alături de italieni) sîrbii.

III. În eseul său despre naţionalism, Isaiah Berlin (vezi nota 1) observa că o condiţie necesară (nu însă şi suficientă) pentru naşterea acestuia este experienţa unei răni în sensibilitatea colectivă a societăţii, a poporului sau cel puţin a liderilor spirituali. Orgoliul rănit şi un sentiment al umilirii produc mînie şi stimulează autoafirmarea. Această condiţie a fost satisfăcută în cazul naţionalismului sîrb. Ocuparea şi administrarea Bosniei-Herţegovina de către Austro-Ungaria în 1878 şi anexarea ei în 1908 au conturat această rană şi au anunţat criza din 1914. Pentru ca naţionalismul să se dezvolte însă într-o societate mai e nevoie de cel puţin o condiţie: naţiunea trebuie să-şi creeze o imagine despre sine ca naţiune şi o istorie (reală sau fictivă). Or, pentru naţionaliştii sîrbi de la sfîrşitul secolului 19 Bosnia-Heţegovina era parte integrantă a inimii istorice a Serbiei, a „Marii Serbii” (la fel ca şi Kosovo; sentimentul a supravieţuit plenar la urmaşii lor de astăzi). Administraţia austriacă a zonei dorea să împiedice o potenţială unificare a sîrbilor în cadrul Regatului Serbiei încurajînd catolicismul (contra ortodoxiei) şi „croatismul” (contra „sîrbismului”). Trebuie spus că naţionaliştii croaţi visau şi ei la o „Mare Croaţie” catolică. În această epocă, în regiune, o foarte mică elită liberală, mult minoritară, după cum remarcă Le Rider4, începea să expună proiecte de „iugoslavism”. După 1918 relaţiile de vecinătate dintre nou-creata Iugoslavie şi Austria au fost foarte sumbre şi tensionate: minorităţi de o parte şi de alta, schimburi comerciale slabe, graniţe contestate, formule de stat autoritar în anii ’30. Toate întărind  vechea adversitate  germano-sîrbă. (O imagine a acestei adversităţi, constituind unul dintre ultimele avataruri simbolice ale conflictului, generalizabil într-unul est vs. vest, este viziunea, doar în parte ironică, din Underground-ul lui Emir Kusturica.)
Formula federaţiei iugoslave era considerată de austrieci drept o „Austro-Ungarie în miniatură” creată de Aliaţi dar mai instabilă, care în scurt timp ar fi urmat să scuture jugul sîrb.
Relaţiile Belgradului cu Budapesta de după 1914 nu erau mai bune decît cele cu Viena, iar natura celor cu Zagrebul am sugerat-o. Astfel, ideea unei solidarităţi în pluralitate a statelor-naţiune din Europa Centrală în această zonă de sud-est se dovedea a fi departe de realitate5. O astfel de idee, ce se opune ideilor universaliste revolute, umanitare sau pacifiste definind o nouă ordine internaţională interetnică şi care vedea într-un pluralism universal de state-naţiune „situaţia normală”găsim şi la Carl Schmitt6 între cele două războaie. Acesta, teoretician al statului prin excelenţă (şi teoretician din ce în ce mai „german” pînă spre 1939) pare însă să ia prea puţin în calcul naţionalismele propriu zise, focalizîndu-se pe descrierea contemporaneităţii politice ca „eră a statelor naţionale democratice”. Pentru o astfel de poziţie, reiterată contemporan (Istvan Bibo, 1993), imperiile multinaţionale (în speţă cel habsburgic) sînt responsabile de retardarea şi caracterul „anormal” al formării statelor naţionale în zona centrală şi estică a Europei.
IV. Constructorul Iugoslaviei socialiste federale, Tito, a fost numit „ultimul dintre Habsburgi” (Paul Garde). Deşi o parte din problemele unei astfel de construcţii erau rezolvate de îngheţul şi atmosfera comunistă „sedativă”, totuşi ea se baza pe o distincţie între cetăţenie şi naţionalitate şi avea măcar meritul de a rezolva problema,  de al cărei caracter complicat ne-am convins astăzi, a trasării graniţelor naţionale în această regiune unde suprapunerea naţionalităţilor nu permite delimitări clare, care să excludă existenţa minorităţilor de o parte şi de alta.
După dispariţia lui Tito, care păstrase echilibrul între naţiuni, (echilibru în faţa căruia s-au entuziasmat istorici şi intelectuali celebri, nostalgici ai Imperiului, precum Francois Fejto) am asistat la o noua emergenţă a naţionalismului, în special a celui sîrb, în Iugoslavia. Acestă nouă izbucnire conţine ingredientele structurale „clasice”  ale (re)apariţiei naţionalismului. Metaideologia comunistă (supranaţională în esenţă) nu mai împiedică acestă transformare. Precedentul îl crease chiar Stalin (în timp ce inauguratorii „purişti” Marx şi Lenin respingeau naţionalismul) şi încă într-o epocă în care ideea comunistă şi practica ei politică erau viguroase.
Pe ruinele comunismului iugoslav înfloreşte o formulă a neoromantismului politic, o formulă naţionalistă. Tinerii activişti în urmărirea puterii şi a unei identităţii puternice ce nu le putea fi conferită, în măsura visată, de forţele de coeziune anterioare (federative), devin febrili. Începe în paralel reconstrucţia imaginii de sine a Serbiei ca naţiune, o reconstrucţie prin excelenţă romantică, tenebroasă, ”as a society of the living, the dead and those yet unborn” cum descrie o astfel de imagine Isaiah Berlin, şi a unei mitologii eroice, grefată pe ideea unui martiraj etern al poporului sîrb. (Toate acestea se concentraseră, de pildă, în inscripţia aşezată în cîmpia Kosovoului şi conţinînd chemarea la luptă a poporului sîrb şi blestemul pe care voievodul legendar îl aruncă asupra oricărui sîrb care se va sustrage luptei eroice.)
Priza acestei sensibilităţi, a acestui sentiment de apartenenţă dureroasă dar beatifică la destinul naţiunii, la majoritatea sîrbilor e favorizată şi de disoluţia comunismului ce fusese o devastare a ordinii, a valorilor tradiţionale şi a identităţilor. Vidul lăsat e umplut cu repeziciune : naţionalismul e un înlocuitor psihologic, cultural, politic, religios. Sîrbii redescoperă solidaritatea. Naţionalismul lor are şi o funcţie terapeutică. Încă din 1989 Miloşevic se erijează într-o figură paternă, mesianică: sîrbilor din Kosovo, după altercaţile acestora cu administraţia albaneză pe care o provocaseră, le rosteşte cuvinte impregnate de o tonalitate şi o retorică voievodală, salvatoare: „nu veţi mai fi bătuţi”.
După alterarea (distrugerea) proporţiilor interne ale federaţiei prin abuzurile dominaţiei sîrbe, legitimarea acţiunilor violente în ajutorul ideii de stat iugoslav a fost percepută drept o impostură. Unitatea, condiţie fundamentală a existenţei oricărui stat, s-a spart. Urmează desprinderea Sloveniei şi Croaţiei, susţinute de Germania şi Austria, suporteri ancestrali. Independenţa acestor provincii odată internaţional recunoscută ar fi justificat o intervenţie externă într-un război ce fusese pînă atunci un conflict intern.
Aventura plină de contradicţii a afirmării naţionalităţilor din această zonă pare să se încheie (cel puţin provizoriu) astăzi, cînd provincia Kosovo este ocupată de trupele de pace ale Occidentului (şi, printr-o lovitură de teatru, ale Rusiei, o eternă rivală în dominaţia asupra Balcanilor - în ciuda metamorfozelor identităţilor politice, reflexele şi veleităţile istorice persistă). Federaţia este sfărîmată, naţiunile traumatizate, sîrbii mai răniţi ca oricînd. Revirimentul grotesc al unei politici romantice întîrziate falimentează - acolo unde obţinuse puterea totală - pus la punct de ofensiva internaţională (auto)legitimată de un model etic liberal-iluminist.
Însă aceste produse expirate ale romantismului politic european, scoase pe piaţa politică estică după ce fuseseră congelate în spatele cortinei, pot fi găsite peste tot în zonă: în România, în Ungaria, mai ales în Rusia. Esticii nu mai sînt de mult exigenţi sau atenţi la termenul de valabilitate al produselor şi oricum, (neo)romantice fiind, ele se adresează sufletului, inimii rănite, la ale cărei dorinţe oamenii rezistă mai greu.
 
 

Note:

1 Isaiah Berlin, Nationalism. Past Neglect and Present Power, in Against the Current. Essays in the History of Ideas, Clarendon Press, Oxford, 1991 p. 345.
2 apud Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Polirom, Iaşi, 1997, p.91.
3 op. cit.
4 Jacques Le Rider, L’Autriche, l’Europe Centrale et les Balkans în Commentaire, automne 1997, p. 609
5 ibid, p.610
6 Carl Schmitt, Etique d’Etat et Etat pluraliste, în Parlementarisme et democratie, Seuil, Paris, 1988