XII
Tramvaiul e aglomerat. Efemeride luminate o clipă de vocea ei. Blocuri,
balcoane pline de rufe. Trebuie să-mi scriu curriculum vitae. Ce-aș putea
să spun? Se eliberează un scaun, mă așez. Înconjurat de rulote de șantier,
apare un bîlci părăsit (nu se mai aud chiotele copiilor, nici rîsetele
surescitate ale femeilor). O scamă pe jachetă. S-o înlătur! Mîinile în
poală, ca niște obiecte artizanale.
XV
Merg printre dărîmături: plantele pudrate, cărămizii. La un pas în fața
mea, zeitatea hidropică. Îmi face semn să mă așez. Cutia muzicală s-a oprit.
Cu mîinile pe spătar, mă privește atent. Îi vorbesc. Ochii decolorați mă
urmăresc. Balerina își ține capul pe umăr. Colțurile gurii i s-au lăsat,
piciorul îndoit i-a amorțit. Am pierdut șirul, trebuie s-o iau de la capăt.
Spun totul dintr-o suflare, apoi aștept. Nimic! Întoarce cheița. Balerina
începe să se rotească: zîmbetul stas. Pantofii de porțelan sclipesc. Cercurile
se strîng în jurul meu: inele cerate. Chipul multiplicat. Închid ochii.
XXIX
Geamantanul portocaliu, din carton, în fața liftului. Cureaua trecută
peste pîntecul burdușit. Ușile sînt închise. Deodată, dorința de a o porni
spre gară. Ridici geamantanul: e destul de ușor. Te gîndești la lucrurile
pe care le ascunde. Îi arunci o privire furișă, dar el își păstrează același
aspect. Te urci în tren și îl așezi pe etajera de metal, pîndind momentul
cînd va deveni un geamantan obișnuit (așa cum mama ta a devenit o femeie
ca toate celalelate), deși îți dorești să nu se întîmple nimic.
XXXVI
Urmeazi linia de cretă de pe asfalt. Ești atentă să nu pășești alături.
Cotești după bloc: el stă chiar pe linie, un gnom burtos cu ochi apoși.
Asfaltul curge ca o gîrlă de o parte și de alta. Mirosul scoicilor putrezite.
Înaintați amîndoi. Burta atîrnîndu-i ca un marsupiu. Numai puțin și o să
vă ciocniți. În ochii lui se ivesc vîrtejuri din ce în ce mai albastre.
Îi atingi umărul și atunci pleznește ca un balon de săpun. Continui să
înaintezi pe linia șerpuind printre blocuri. Un tobogan în formă de elefant.
Aluneci pe spinarea lui: lumina de miez alb, cearceafurile de madipolon
fîlfîind pe culme.
XXXVII
Bunicul răstoarnă peștii în lighean. Solzii sar și mi se lipesc de piele:
trupul strălucind în soare, ca și cînd aș fi îmbrăcat rochia din lamé a
mamei. Muștele se rotesc neobosite în jurul meu. Pisica mă adulmecă. Dorința
din ochii ei revărsîndu-se ca o apă mîloasă pe mustăți. Își linge botul,
apoi limba îi trece pe piciorul meu. Strîng pleoapele, dar nu se mai întîmplă
nimic. Cînd deschid ochii, o zăresc încercînd să-și prindă umbra de pe
zid.
XXXIX
De multă vreme lucrurile și-au pierdut conturul. Drumul pînă la chiuvetă
și înapoi - timp pentru proiecții. Stai între perne ca o păpușă de scorțișoară.
Privirea plușată a duducii din fotografie îndreptată spre tine. Da, îți
aduci aminte de fotograful acela impresionat de frumusețea ta. Aveai pe
atunci 22 de ani. Poveștile despre București, despre cele două războaie
- în timp ce nepoata, de acum în vîrstă și ea, îți taie unghiile. Visezi
la cerdacul din mijlocul cîmpiei, unde îl așteptai pe bărbatul tău. Privești
cartea de vizită prinsă de rama oglinzii: fața luminată de un zîmbet.
Dar trupul continuă să se micșoreze, iar în curînd vor rămîne numai
poveștile tale și chipul de caolin al duducii din fotografie.
XL
Amîndouă aplecate deasupra ceștilor: frunțile ni se ating. Îți spun
o poveste pe care am inventat-o anume pentru tine. Din zațul de cafea,
un personaj trage cu urechea. Pînza de păianjen se leagănă în aer și copacii
înghesuiți pe tapet se deșiră înspre noi. Atunci scoți din poșetă portțigaretul
și îți aprinzi o țigară, iar fumul ne înconjoară ca o membrană aromată.
Foșnetul din ce în ce mai stins.
XLII
Stau în turnul de cărămidă roșie suspendat deasupra orașului. Un cronicar
discret în căutare de senzațional. Am văzut chiciura depunîndu-se în horbote
și dantele pe copaci, elefanți cu trompa roșie de chinovar, femei cu picioroange
și cap de vultur pîndind la răspîntii, cîte un zîmbet alunecînd ca un muc
de țigară strivit și chipuri incerte - ca și cînd atunci ar fi venit pe
lume. Și cu toate acestea nimic nu se compară cu privirea cîinelui alb
de la colțul străzii.
XLV
Din chioșc, privesc cum se așterne ninsoarea: imagini cu mine și cu
Mary într-o altă iarnă, cînd totul mi se părea simplu și firesc. Un bărbat
înalt se apropie. Îl urmăresc. Mi-e teamă că nu va încăpea cu totul sub
streașină, dar el trece fără să se plece măcar, obișnuit cu propria statură.
Trecînd, se uită spre mine (poate-mi văzuse spaima acoperindu-mi fața ca
o voaletă). Nu mai vine nimeni. Imaginile se ivesc din nou - de parcă ar
fi aflat c-am rămas singură -, plutind ca niște foliole luminoase în jurul
meu.
LI
După-amiaza în piațeta pustie. Trupul tău integrat perfect în peisaj.
Mierla izbucnindu-ți din umăr: aripile atingîndu-ți obrazul.
În cafenea, mîinile se agită pe fața de masă. Privirea mea le înregistrează
traseul, apoi urcă și se pierde în cearcănele întinse ca o zonă protectoare.
Chelnerul aduce cafeaua. Îmbătrînim sorbind ceașcă după ceașcă. Și numai
chipul tău - ca o matriță unică - decupează realitatea.