Club Interval
Doina Ioanid
Poeme
 
 

XII

Tramvaiul e aglomerat. Efemeride luminate o clipă de vocea ei. Blocuri, balcoane pline de rufe. Trebuie să-mi scriu curriculum vitae. Ce-aș putea să spun? Se eliberează un scaun, mă așez. Înconjurat de rulote de șantier, apare un bîlci părăsit (nu se mai aud chiotele copiilor, nici rîsetele surescitate ale femeilor). O scamă pe jachetă. S-o înlătur! Mîinile în poală, ca niște obiecte artizanale.
 
 
 

XV

Merg printre dărîmături: plantele pudrate, cărămizii. La un pas în fața mea, zeitatea hidropică. Îmi face semn să mă așez. Cutia muzicală s-a oprit. Cu mîinile pe spătar, mă privește atent. Îi vorbesc. Ochii decolorați mă urmăresc. Balerina își ține capul pe umăr. Colțurile gurii i s-au lăsat, piciorul îndoit i-a amorțit. Am pierdut șirul, trebuie s-o iau de la capăt. Spun totul dintr-o suflare, apoi aștept. Nimic! Întoarce cheița. Balerina începe să se rotească: zîmbetul stas. Pantofii de porțelan sclipesc. Cercurile se strîng în jurul meu: inele cerate. Chipul multiplicat. Închid ochii.
 
 
 

XXIX

Geamantanul portocaliu, din carton, în fața liftului. Cureaua trecută peste pîntecul burdușit. Ușile sînt închise. Deodată, dorința de a o porni spre gară. Ridici geamantanul: e destul de ușor. Te gîndești la lucrurile pe care le ascunde. Îi arunci o privire furișă, dar el își păstrează același aspect. Te urci în tren și îl așezi pe etajera de metal, pîndind momentul cînd va deveni un geamantan obișnuit (așa cum mama ta a devenit o femeie ca toate celalelate), deși îți dorești să nu se întîmple nimic.
 
 
 
 
 
 

XXXVI

Urmeazi linia de cretă de pe asfalt. Ești atentă să nu pășești alături. Cotești după bloc: el stă chiar pe linie, un gnom burtos cu ochi apoși. Asfaltul curge ca o gîrlă de o parte și de alta. Mirosul scoicilor putrezite. Înaintați amîndoi. Burta atîrnîndu-i ca un marsupiu. Numai puțin și o să vă ciocniți. În ochii lui se ivesc vîrtejuri din ce în ce mai albastre. Îi atingi umărul și atunci pleznește ca un balon de săpun. Continui să înaintezi pe linia șerpuind printre blocuri. Un tobogan în formă de elefant. Aluneci pe spinarea lui: lumina de miez alb, cearceafurile de madipolon fîlfîind pe culme.
 
 
 

XXXVII

Bunicul răstoarnă peștii în lighean. Solzii sar și mi se lipesc de piele: trupul strălucind în soare, ca și cînd aș fi îmbrăcat rochia din lamé a mamei. Muștele se rotesc neobosite în jurul meu. Pisica mă adulmecă. Dorința din ochii ei revărsîndu-se ca o apă mîloasă pe mustăți. Își linge botul, apoi limba îi trece pe piciorul meu. Strîng pleoapele, dar nu se mai întîmplă nimic. Cînd deschid ochii, o zăresc încercînd să-și prindă umbra de pe zid.
 
 
 

XXXIX

De multă vreme lucrurile și-au pierdut conturul. Drumul pînă la chiuvetă și înapoi - timp pentru proiecții. Stai între perne ca o păpușă de scorțișoară. Privirea plușată a duducii din fotografie îndreptată spre tine. Da, îți aduci aminte de fotograful acela impresionat de frumusețea ta. Aveai pe atunci 22 de ani. Poveștile despre București, despre cele două războaie - în timp ce nepoata, de acum în vîrstă și ea, îți taie unghiile. Visezi la cerdacul din mijlocul cîmpiei, unde îl așteptai pe bărbatul tău. Privești cartea de vizită prinsă de rama oglinzii: fața luminată de un zîmbet.
Dar trupul continuă să se micșoreze, iar în curînd vor rămîne numai poveștile tale și chipul de caolin al duducii din fotografie.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

XL

Amîndouă aplecate deasupra ceștilor: frunțile ni se ating. Îți spun o poveste pe care am inventat-o anume pentru tine. Din zațul de cafea, un personaj trage cu urechea. Pînza de păianjen se leagănă în aer și copacii înghesuiți pe tapet se deșiră înspre noi. Atunci scoți din poșetă portțigaretul și îți aprinzi o țigară, iar fumul ne înconjoară ca o membrană aromată. Foșnetul din ce în ce mai stins.
 
 

XLII

Stau în turnul de cărămidă roșie suspendat deasupra orașului. Un cronicar discret în căutare de senzațional. Am văzut chiciura depunîndu-se în horbote și dantele pe copaci, elefanți cu trompa roșie de chinovar, femei cu picioroange și cap de vultur pîndind la răspîntii, cîte un zîmbet alunecînd ca un muc de țigară strivit și chipuri incerte - ca și cînd atunci ar fi venit pe lume. Și cu toate acestea nimic nu se compară cu privirea cîinelui alb de la colțul străzii.
 
 
 

XLV

Din chioșc, privesc cum se așterne ninsoarea: imagini cu mine și cu Mary într-o altă iarnă, cînd totul mi se părea simplu și firesc. Un bărbat înalt se apropie. Îl urmăresc. Mi-e teamă că nu va încăpea cu totul sub streașină, dar el trece fără să se plece măcar, obișnuit cu propria statură. Trecînd, se uită spre mine (poate-mi văzuse spaima acoperindu-mi fața ca o voaletă). Nu mai vine nimeni. Imaginile se ivesc din nou - de parcă ar fi aflat c-am rămas singură -, plutind ca niște foliole luminoase în jurul meu.
 
 
 

LI

După-amiaza în piațeta pustie. Trupul tău integrat perfect în peisaj. Mierla izbucnindu-ți din umăr: aripile atingîndu-ți obrazul.
În cafenea, mîinile se agită pe fața de masă. Privirea mea le înregistrează traseul, apoi urcă și se pierde în cearcănele întinse ca o zonă protectoare. Chelnerul aduce cafeaua. Îmbătrînim sorbind ceașcă după ceașcă. Și numai chipul tău - ca o matriță unică - decupează realitatea.