Conflicte în fosta Iugoslavie
Mihai Ignat
Visul din subterană
 

Remarcat  de Jiri Menzel, ca student al Facultății de Cinematografie din Praga („în foarte scurt timp el va deveni unul dintre cei mai mari cineaști ai timpurilor noastre“), iugoslavul Emir Kusturica îi confirmă cineastului ceh previziunile: Guernica, filmul de absolvire din 1970, cîștigă Marele Premiu la Festivalul de la Karlovy Vary, Ce mai știi de Dolly Bell? ia premiul pentru debut laVeneția în 1981, Tata în călătorie de afaceri primește premiul Palme d’Or la Cannes 1985, Vremea țiganilor e răsplătit tot la Cannes cu Premiul pentru regie și Premiul Rossellini (în 1989), Arizona Dream capătă un Urs de argint la Berlinala din ‘93, iar în 1995 Underground „umfl㓠Palme d’Or-ul. După cum se vede, exceptînd primele sale două filme, de televiziune, Mirii sosesc (1978) și Bufet „Titanic“, toate peliculele realizate pentru marele ecran au luat cîte un premiu semnificativ. Un palmares impresionant, din care lipsește, deocamdată, Oscar-ul. Un palmares care, paradoxal, riscă să pună în umbră filmele înseși, în primul rînd prin suspiciunea pe care o trezește o asemenea neîntreruptă listă de trofee. Care, totodată, naște cel puțin o întrebare: mai are autorul lor timp și ochi pentru lumea obișnuită, aceea de dincolo de blitz-urile care luminează continuu  și feeric olimpul de celuloid?
*
În ciuda acestei posibile suspiciuni, Kusturica reușește să scape de beția celebrității. Refuză reuniunile mondene, dar și „rețetele“ succesului în filmele sale. Ajuns în Statele Unite (în primul rînd ca profesor de regie la Universitatea Columbia),  el face un singur film, celebrul Arizona Dream (cu titlul inițial The Arroutooth Waltz), care, însă, în ciuda localizării subiectului, e un film prea puțin „american“. Din fericire. Emir Kusturica reușește să rămînă Emir Kusturica și dincolo de ocean, ceea ce nu se poate spune despre un Milos Forman (între tulburătorul „Iubirile unei blonde“ și transoceanicul „Scandalul Larry Flynt“ fiind o distanță uriașă) ori un Roman Polanski. Și alții. Căci, poate că, așa cum observa cineva, Arizona Dream nu e reprezentativ pentru „specificul“ american, însă are marea calitate de a transgresa frontierele trasate cu stăruință și pentru comoditate de spiritele teoretice între americanism și europenism, între Vest și Est ș.a.m.d. Filmul „american“ al lui Kusturica este, din acest punct de vedere, un hibrid fermecător, care, dacă nu „dă seam㓠asupra vreunei pretinse configurații psiho-sociale, are cel puțin (ceea ce e chiar de ajuns) capacitatea de a da profunzime unei lumi a cărei proiecție culturală a rămas mai totdeauna BiDimensională.
*
Turnarea „Visului din Arizona“ a fost întreruptă de coșmarul din Iugoslavia: Emir s-a întors acasă, la Sarajevo, pentru cîteva săptămîni. Din visul urît al Balcanilor s-au născut nu doar cîteva state autonome, ci și filmul Underground. Pe care noi l-am putut vedea abia de curînd, în timpul ultimei confruntări de pe teritoriul Iugoslaviei. Dureros sau nu, în afară de dezavantaje economice și tensiuni mediatice sau politice, războiul din vecini ne-a adus și ultimul Kusturica.
Ce este Underground? O parabolă mai puțin obișnuită, în sensul că structura uscată și demonstrativă, specifică genului, are carnalitate, vigoare și, exceptînd finalul acesteia, naturalețe. O istorie neverosimilă după canoanele realismului, dar salvată de sensul ei simbolic: în Belgradul celui de-al doilea război mondial, doi patrioți, Nașul și Finul, se ocupă în același timp de sabotarea „mașinii de război germane“ și de propriile afaceri mafiote. Rănit grav, Finul se va vindeca în subsolul casei Nașului, loc populat de o întreagă micro-societate care încearcă să supraviețuiască ocupației și războiului și se face utilă lumii „de sus“ făcînd arme pe care Nașul le vinde spre propriul cîștig. Această stare de lucruri se prelungește și dup㠄eliberarea“ sovietică, pentru că Nașul le dă celor din catacombă iluzia continuării războiului. După mai bine de 20 de ani - timp în care Nașul se căsătorește cu fosta logodnică a Finului, o celebră actriță curtată cîndva și de ofițerul german Franz - un accident precipită ieșirea Finului, împreună cu fiul său crescut exclusiv în subterană, și fuga Nașului de partea cealaltă a Zidului. Finalul tragic al acestei povești se petrece pe fundalul războiului din Iugoslavia: protagoniștii mor rînd pe rînd într-un conflict al „fratelui cu fratele“, spre a se revedea în limbul paradisiac al unei nunți care-i reunește simbolic și definitiv.
*
Ceea ce mi se pare cel mai interesant la Underground este că reușește să facă dintr-o parabolă o poveste de sine stătătoare. Personajele, în ciuda bizareriei lor - sau tocmai de aceea -, sînt vii, în pofida neverosimilității unor gesturi, nu rămîn simple semne ale unei demonstrații, nu se reduc la rolurile unor repere ideologice. Ele nu țin discursuri grave și pilduitoare și care dau măsura vreunei ideologii în numele căreia se manifestă - așa cum se întîmplă, de pildă, în parabole cinematografice românească precum Hotel de lux sau A 11-a poruncă. Nașul, Finul, Fiul, Actrița, Străinul și ceilalți își văd de treaba lor, n-au timp decît pentru ei înșiși și tocmai prin asta devin reprezentative (atunci cînd totuși se întîmplă asta - o singură dată, cînd, în final, un personaj se adresează direct camerei de luat vederi spre a explica sensul scenei în desfășurare - faptul acesta e resimțit ca alogen, artificial și inutil). Nici comicul absurd nu e străin de efectul general de naturalețe al lui Underground. Scurt-circuitul  burlesc e binevenit într-o pledoarie pe teme majore, iar Underground, ca și Arizona Dream, știe să seducă prin aliajul său tragi-comic.
*
În altă ordine de idei, nu știu cît de „corect㓠este explicația lui Kusturica cu privire la cauzele conflictelor din fosta Iugoslavie. Și asta pentru că filmul său nu e preocupat de ceea ce a fost numit „infernul interetnic“ al acestui spațiu, ci de infernul etic și social. Pe de o parte, e vorba de infernul socializat și „îmblînzit“ al subteranei care devine metafora vieții „de pivniț㓠a lumii estului comunist . Pe de altă parte, e vorba de sensul general al nevoii lui Kusturica de a înregistra, fie și periferic, doar ca fundal, succesiunea de războaie (al doilea război mondial, războiul rece, războaiele începute în ‘91), și anume de sugestia că aceste locuri sînt marcate de o mentalitate beligerantă. Că ea are cauze etnice, politice sau economice, nu e prea limpede. Însă că ea e o marcă a locului, o damnare, se întrevede din această continuă febră a violenței în care trăiesc cei doi protagoniști, Nașul și Finul, din această euforie a acțiunii perpetue (vezi, de pildă, hilarul mod de a inspecta „trupele“ al Finului, cu lovituri de cap năucitoare), pentru care e de la sine înțeleasă existența permanentă a unui inamic, a unei alterități împotriva căreia trebuie să i te opui pînă la desființare, fie că e vorba de străini, de fin ori de frate.  Concluzia amară  a Nașului (aproximez replica: „Războiul nu e cu adevărat război pînă fratele nu-l omoară pe frate“) ne plasează în spațiul unei idei de mare generalitate care nu epuizează, de fapt, problema, însă confirmă caracterul de parabolă al peliculei. Iar sugestia mistică, aceea a destrămării legăturii sacre dintre naș și fin, în fond dintre tatăl (spiritual) și fiu, aparține aceleiași sfere.
*
E o lume nebună, nebună, nebună, lumea din Underground, cu personaje sucite mai ceva ca-n prozele lui Velea, însă este completă, adică suficientă sieși, contradictorie și greu de prins într-o proiecție teoretică.  În această parțial㠄ilizibilitate“ stă și farmecul filmului, care altminteri ar fi riscat să cadă în tezism ieftin și, probabil, partizan.