„Obiectivitatea, în Bosnia, nu putea fi neutralitate, iar capul, în Bosnia, nu însemna nimic fără inimă.” (Cohen)
 

1.  Citesc cartea lui Robert Cohen Hearts Grown Brutal: Sagas of Sarajevo în Graz, Austria, într-un vechi Uhrturm de unde priveliştea se întinde pînă la frontierele cu Ungaria şi Slovenia. Dedesubt, pe Sackstrasse nr.18 se află o clădire căreia i se spunea „casa lui Conrad” şi în care, la 13 martie 1863, a venit pe lume Franz Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic. Astăzi clădirea găzduieşte un muzeu ce expune fotografii din viaţa Arhiducelui asasinat în Sarajevo la 28 iunie 1914. Mulţimea îl face dispărut pe sîrbul capturat, Gavrilo Princip. A doua zi, corpurile lui Franz Ferdinand şi ale soţiei sale sînt întinse în sicrie deschise într-o capelă funerară din Sarajevo. Atunci începe itinerarul lor prin Europa Centrală. Plutesc pe rîul Neretva, prin Mostar, pînă la Adriatica. Navighează pînă la Triest, apoi călătoresc de-a lungul Dunării pînă la castelul din Artstetten şi la Viena. Mulţimi de îndoliaţi sînt peste tot. Împăratul Franz Joseph este imortalizat într-o brişcă încercînd să ajungă la înmormîntare: bătrîn, neputincios. Între timp, tulburări în Sarajevo. Musulmanii sînt cei mai vizibili în demonstraţia anti-sîrbă. Fotografii de la procesul „Tinerei Bosnii”, organizaţia căreia îi aparţineau Princip şi Nedelijko Cabranovic, individul care instalase bomba: în ochii lor - o misiune, figuri îndărătnice, o evidentă disponibilitate de a lupta şi a muri. Inscripţia cioplită de pe Cîmpia Kosovei pare că transpare prin figurile acestor tineri: „ Fie ca acela care este sîrb sau de origine sîrbă şi nu vine să lupte la Kosovo, să nu aibă niciodată copii, fiu sau fiică. Fie ca tot ce va creşte el să ajungă sterp. Să n-aibă nici vin, nici grîne. Pînă să moară, fie ca tot să i se prefacă-n pulbere”.
De-a lungul anilor în care a existat Iugoslavia, o placă atîrna de Podul Gavrilo Princip comemorînd fapta sa, considerată eroică aici. Astăzi, tînărul naţionalist sîrb nu mai e un erou al Sarajevoului, iar în locul plăcii a rămas un spaţiu gol. „Aici istoria nu va fi lăsată în pace”, scrie Cohen. În ziua în care arhiducele a fost asasinat, ziua în care jarul s-a aprins sub Primul Război Mondial este ziua în care se aniversează bătălia de pe Cîmpia Kosovei.
28 iunie 1989 în faţa unei mulţimi de un milion de oameni adunaţi în locul înfrîngerii, care a devenit un loc al gloriei, liderul naţiunii, Miloşevici, a vorbit despre naţiune, „una dintre puţinele care în înfrîngere a rămas neînfrîntă”. Era deja evident atunci că aceşti oameni care „în sinucidere au găsit mîntuirea”, cum îi defineşte Cohen, „erau gata să se îngroape în dărîmăturile Iugoslaviei, pentru a se elibera de un jug, real sau iluzoriu, nu conta”.
Printre scrisorile şi comentariile comemorînd asasinatul din Sarajevo, ceva iscălit de un alt tînăr naţionalist, Mussolini, publicat în Popolo d’Italia în 10 iulie 1915, îmi atrage atenţia: “Heil dem Revolver des Princip und der Bombe des Cabranovic!”
Istoria s-a mişcat repede. Din turnul meu din Graz pot fi observate cîteva evenimente neobişnuite. Am găsit o veche carte poştală ilustrînd zborul unui zeppelin pe deasupra capetelor în 1931. Pare complet ireal, ca vizitatorii de pe o altă planetă imaginaţi de un copil. Curînd, ochii înmărmuriţi s-au întors către o figură incontestabil reală. Filmele documentare păstrate înregistrează marşul triumfal al lui Hitler prin Graz în aplauzele asurzitoare ale locuitorilor oraşului. O ilustrată din 1938 arată svastici atîrnînd din turnul meu şi oameni ieşind în grabă după lider. Cine a locuit în acest turn înaintea mea?
Se apropie prînzul. Simt un miros pe care mi-l amintesc atît de bine din Bosnia, miros de legume călite şi carne. E probabil vecina mea, doamna Saric, gătind dagara bosniacă. Ea şi soţul ei nu mai au la ce să se întoarcă. Graz le-a dat adăpost deocamdată. Prietenul meu din Sarajevo, Dzevad Karahazan, trăieşte şi el aici cu soţia. El se întoarce acolo. L-am întrebat dacă mă ia cu el. „Ştii - mi-a răspuns - la un moment dat, în timpul războiului, am vrut să duc mulţi oameni acolo: se întîmplau lucruri acolo, era nevoie de ei acolo, era viaţă şi luptă. Acum nu vreau să duc pe nimeni în Sarajevo. E mai rău acolo acum decît era în timpul războiului.” M-am gîndit la sinagoga care fusese incendiată in timpul acelei Kristallnacht. Urmează să fie reconstruită curînd. În pacificul Graz, ceea ce a fost abandonat după ce fusese devastat cu furie oarbă trebuie să aştepte peste şaizeci de ani pentru a fi reînviat. Se întunecă. Prin fereastră îl privesc pe dl. Saric ieşind la o plimbare. La ce se gîndeşte acest mereu tăcut prizonier de lagăr de concentrare din Bosnia? E februarie 1999. Încep să citesc Hearts Grown Brutal (Inimi devenite brutale).

2. Merită oare să te întorci în Bosnia la cîţiva ani după ce un acord de pace a fost semnat în Dayton în decembrie 1995? După tot ce am văzut pe ecranele televizoarelor şi după tot ce am citit în ziare, mai poate fi spus ceva nou despre Bosnia? Am lăsat Bosnia în urma noastră, ne-am ocupat deja de chestiune îndeajuns. Viaţa merge înainte, există alte probleme, mai importante. De ce se întoarce Robert Cohen la Bosnia? Cartea e groasă. Pare să zică „hai să spunem povestea asta încă o dată, de la început”. Cronologia din prefaţă începe cu 395, cu divizarea Imperiului Roman în Răsărit şi Apus, de-a lungul rîului Drina. Faptele şi datele încep să se aglomereze în 1918: crearea Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor care, în 1929, s-a transformat în Iugoslavia. Aici se află, în opinia lui Cohen, rădăcinile dramei - nu în conflicte sîngeroase, vechi de secole, aşa cum politicienii occidentali ca Secretarul de Stat american Warren Christopher au încercat să demonstreze. Christopher declara în 1993: „Ura dintre cele trei grupuri - bosniacii, sîrbii şi croaţii - este aproape incredibilă. Este aproape cutremurătoare şi este veche de secole. Este într-adevăr o problemă din infern”. Nu. Problema stă în Iugoslavia însăşi, in istoria ei distorsionată de şaptezeci şi trei de ani care de la început evoca tensiuni ce trebuiau să fie distruse cu forţa, fie de către o dictatură regală, fie de către regimul comunist.
Deci, „a spune istoria de la început” înseamnă pentru Cohen a o spune de la momentul în care a apărut prima Iugoslavie. Din ziua în care izbucneşte războiul în Croaţia în 1991 şi apoi în Bosnia în 1992, datele încep să se înghesuie în cronologie. Aproape fiecare lună e trecută separat. Trebuie să mai parcurgem o dată toate etapele războiului pentru a ajunge la locurile ale căror nume am prefera să le uităm: Jasenovac, Omarska, Srebrenica… Subtitlul cărţii, „Epopei ale Sarajevoului” este simbolic, din moment ce evenimentele se petrec şi în Belgrad, Kosovo, Tuzla, Bihac, Knin, Zagreb…
Cohen, totuşi, nu vrea să ne ducă înapoi în Bosnia anilor de război pentru a ne face să retrăim istoria încă o dată. Această carte ne pune faţă în faţă cu Bosnia de astăzi. Rana continuă să supureze. Nu doar pentru că Dayton nu a ajuns la o soluţie finală pentru Bosnia. Nu a fost vorba doar de un război ci şi de o oglindă ţinută în faţa lumii occidentale, reflectînd reflexul adevărului de la sfîrşitul secolului douăzeci. „Am vrut să ajung dincolo de războiul în sine, scrie Cohen în prefaţa sa, pentru că am simţit că suferinţa îndurată de Bosnia e mai profundă decît sîngele vărsat. În chipurile acelea care îmi tot apar în minte, chipuri zgîriate şi orbite, exista o rană care părea să ajungă pînă în măruntaiele timpului nostru.”
Cohen ne pune faţă în faţă cu Bosnia de astăzi, oprindu-ne în încercarea noastră de a scăpa. După ce citim această carte, Bosnia devine a noastră - pînă cînd doare.

3. Înainte de război marea era aproape la o aruncătură de băţ de Sarajevo: Trei ore cu maşina. În timpul războiului lua mult mai mult. Poduri aruncate în aer, ocoluri condiţionate de mutarea liniei frontului, puncte de control.
Este o extraordinară lipsă de spaţiu pe drum. Nişte tractoare care vor să niveleze solul, apoi vehicole blindate care vor să asigure pacea într-un loc în care aşa ceva n-a mai fost de mult timp, altele care colectau proviziile de arme şi muniţii. Camioane cu ajutoare umanitare, autobuze cu geamuri fumurii transportînd următoarea rundă de negociatori internaţionali, un mercedes cu un mafiot local, ambulanţele Crucii Roşii… Aici găseşti oameni pe care trocul îi ţine în viaţă; oameni care-şi caută familiile şi oameni care-şi caută o nouă casă; unii care trăiesc de pe urma războiului, alţii care mor din cauza războiului; cerşetori, schilozi, răniţi şi turişti politici cu camere de filmat; unii care îşi manifestă naţionalitatea şi alţii care ar vrea să uite de ea. Treci pe lîngă ruine de altare musulmane, catolice, slavone, case mistuite de flăcări, ferestre sfărîmate, balcoane umplute cu lemne strînse pentru iarnă, steaguri naţionale: bosniac, croat şi sîrb (nu vei vedea niciodată două dintre ele fluturînd pe aceeaşi casă). Şi morminte, morminte peste tot, proaspete, orbitor de albe. Un fel de linişte stupefiantă pluteşte prin praf şi strigă, apasă pe suflet şi înnegurează ochii cu un gol.
Punctul de trecere a frontierei bosniaco-croate la Metkovic: dintr-o dată, literal, cîteva sute de metri mai încolo, o altă lume. O izbucnire nepăsătoare de lumini de la Split, portul la Adriatica; apa, pentru care îţi pierdeai viaţa dincolo, aici ţîşneşte din fîntîni; frumuseţea tăcută şi armonioasă a palatului lui Diocleţian, spălat de valurile mării, indestructibil de-a lungul timpului; îndrăgostiţi, îndrăgostiţi pretutindeni; magazine bine aprovizionate; şi lipsa grijilor pe feţe.
Oricine a petrecut ceva vreme în Bosnia în timpul războiului si mai apoi a ajuns în Split, nu uită diferenţa dintre infern şi paradis, apăsare şi uşurătate, amurg şi lumină, complexitate şi evidentă simplitate, ispita de a muri şi ispita de a trăi. În primul rînd este o impresie senzitivă, care-ţi rămîne tot restul vieţii: miroşi libertatea, da, libertatea miroase, libertatea este marea, după care toţi în Sarajevo, Tuzla, Banja Luka, Mostar tînjesc.
Totuşi - şi aceasta este impresia care urmează după o vreme şi care încearcă şi reuşeşte să o alunge pe prima - e greu să te bucuri mult timp în această renaştere cînd ea e însoţită de sentimentul schizofreniei şi de o ciudată nelinişte. Deci ce este real? Cu fiecare clipă care trece, Bosnia în care am fost scufundaţi începe să se distanţeze de noi, să devină ireală. Oare tot ce s-a întîmplat s-a întîmplat într-adevăr? Copleşitoarea, aproape corporala tentaţie de a te lăsa sedus de ademenirea unei alte lumi în spatele căreia se ascund nu mirosurile, ci o interpretare simplă a faptelor in media, interesele vieţii, consensul şi alte „circumstanţe obiective”. Ce ne poate sustrage de la această tentaţie şi întoarce către ceea ce este întunecat, dureros şi dificil?
Într-un asemenea moment chipurile oamenilor întîlniţi în Bosnia se pot întoarce către tine iar inima ţi se strînge cînd te gîndeşti cît de singuri sînt cei lăsaţi în urmă. Nimeni nu poate îndura să asiste la adevărul lor, la tragedia lor, la plîngerile lor nerostite. Cînd eşti cu ei ai uneori impresia că ceea ce-i deranjează cel mai mult nu este foamea, degradarea sau desconsiderarea, ci totala lipsă de înţelegere din partea celorlalţi. Cum se poate împăca cineva cu faptul că această dramă complicată şi plurivocă a putut conduce la un măcel tribal? Să părăseşti aceşti oameni sau să lupţi pentru dreptate în numele lor? Nu este vorba despre a face dreptate unei părţi aflate în conflict, unui stat, aşa cum a făcut un anumit scriitor austriac, ci este vorba de dreptate pentru oameni, pentru locuitorii fostei Iugoslavii.

4. „Modul în care înţeleg eu războaiele porneşte de la familii.” Robert Cohen a scris epopeea familiilor iugoslave ale căror despărţiri şi suferinţe exprimă cel mai profund drama războiului. Pentru că Iugoslavia nu era doar un construct artificial fabricat în saloanele politicienilor. Comunitatea oamenilor de diferite naţionalităţi era o realitate în viaţă, în cultură, în limbaj şi, mai ales, în familiile care nu recunoşteau divizările naţionale. „Nu există croat care să spună că el este croat pur, nici sîrb care să zică că este sîrb pur, nici musulman pur musulman… Sîntem amestecaţi”, sune Vojna Adamovic, al cărei soţ este sloven, al cărei bunic a fost sîrb iar bunica austriacă. Aceasta a fost baza unei persistente convingeri că un conflict armat nu poate izbucni. A asedia şi ataca orice oraş din Bosnia ar fi însemnat uciderea „propriului popor”. Şi totuşi au fost asediate oraşe, s-au tras gloanţe şi „propriul lor popor” a pierit de mîna „alor lor”. Teoria lui Radovan Karadzici că sîrbii nu pot trăi împreună cu croaţii şi musulmanii, aşa cum apa nu e poate amesteca cu uleiul, s-a dovedit mai puternică decît viaţa. Comunitatea internatională a acceptat această logică comprehensibilă a sîrbilor bosniaci  şi s-a apucat să traseze linii precise de împărţire peste organismul sîngerînd al oraşelor şi familiilor divizate. Ceea ce a fost trasat pe hartă a început să penetreze viaţa pînă cînd, după cum spune Vojna, „pînă la urmă oamenii şi-au făcut graniţe în minţi”. Guvernul musulman din Sarajevo a început o campanie împotriva căsătoriilor mixte, considerîndu-le „căsătorii distruse”. Războiul din Bosnia a devenit „un război al trădărilor intime”, după cum îl numeşte Cohen într-un loc în cartea sa.
Poveştile de familie descrise în Hearts Grown Brutal cu atîta măiestrie literară devin metafore pentru fenomene perceptibile la scară mai largă decît aceea a destinelor individuale. Povestea lui Sead Mehmedovic căutîndu-şi tatăl - căutare care-l conduce la descoperirea circumstanţelor din jurul creării Iugoslaviei, şi a tragicelor evenimente ale Celui De-al Doilea Război Mondial - acea călătorie a fiului către propriul tată simbolizează dorinţa omului de a-şi recăpăta propria identitate, dorinţa de a-şi stabili un acoperiş deasupra capului într-o lume a cărei esenţă este dezrădăcinarea. Un simbol evident al moralităţii europene şi al prezenţei puterilor internaţionale în Bosnia devine, sub condeiul lui Cohen, soarta Biserei Zacevic, a cărei familie musulmano-sîrbă trăieşte în Sarajevo şi Belgrad. După ce şi-a pierdut fiul, care lupta în armata bosniacă, Bisera s-a hotărît să părăsească asediatul Sarajevo. În vara lui 1993, singura rută de scăpare trecea prin aeroportul liber. Femeia de cincizeci şi şapte de ani a alergat noaptea peste pistă, însoţită de prietenul fiului său care fusese de acord să o ajute. Apoi, de la capătul controlat de armata Naţiunilor Unite, un puternic fascicol de lumină a fixat perechea ce fugea în timp ce, de pe partea controlată de armata lui Karadzici, gloanţele au pornit pe urmele lor. Totul s-a desfăşurat conform regulilor stabilite: soldaţii Naţiunilor Unite, în acord cu statutul lor de neutralitate, şi-au împlinit o datorie rituală deoarece orice altă atitudine - aşa cum au explicat comandanţii lor - ar fi însemnat încălcarea imparţialităţii şi a înţelegerii cu Karadzici; de partea lor, soldaţii sîrbi, şi-au împlinit datoria sacră de a-şi apăra propria ţară, care era ameninţată de fundamentalismul islamic. „Cînd Bisera Zacevic a căzut, acum o victimă aflată într-o nevoie disperată de asistenţă umanitară, ONU i-a venit în ajutor.” Un vehicol blindat a venit după ea şi a dus-o la spital. „Băgată într-un sac de plastic, a ajuns la morgă despuiată de haine, inele şi alte bijuterii, dintre care nici una n-a fost recuperată. Pe sac era scris un singur cuvînt: NECUNOSCUT.”
Robert Cohen vede drama din inima Europei prin prisma indivizilor şi a familiilor lor. Asta nu înseamnă, totuşi, că opera sa este o saga intimă de familie, o saga a dramelor mărunte ce se joacă pe fundalul abia schiţat al istoriei. Cohen nu doreşte deloc să distanţeze de noi lumea politicii, căci atunci ar deveni incomprehensibilă, aproape inumană, şi s-ar dezintegra. Dimpotrivă. El vrea să o dezvăluie toată, să reveleze întregul mecanism al tragediei iugoslave. Preşedinţii puterilor occidentale, liderii organizaţiilor internaţionale, comandanţii armatelor, negociatorii, politicienii, capii taberelor în conflict, toţi aceştia sînt nişte vii dramatis personae ale acestei cărţi.
Deoarece Cohen are întotdeauna în faţa sa chipurile victimelor, el este necruţător în anchetarea surselor adevărului şi insensibil la orice „raţiuni obiective”. După cum spun bosniacii, „drvo ne raste s neba” („un copac nu creşte din cer”). Fiecare decizie sau indecizie cîntărind soarta oamenilor are un nume în această carte, fiecare eveniment are o cauză. Cîtă trădare, laşitate, ipocrizie, înşelăciune… Bosnia ne deschide ochii către ceea ce Europa şi America reprezintă astăzi. Nu a existat nici o necesitate, nici o putere oarbă, independentă de eforturile oamenilor, în ceea ce s-a întîmplat. Cohen arată cît de multe ar fi putut fi schimbate prin curaj, onoare umană şi fermitatea anumitor ofiţeri şi negociatori precum generalul Philippe Morillon sau Richard Holbrooke. Însă ei au fost fie rechemaţi din misiune, fie au apărut în scenă prea tîrziu.

5. Este dificil să găseşti o carte despre Bosnia sau despre fosta Iugoslavie în librăriile din Graz. E uşor să găseşti cartea lui Peter Handke. Acest album cu fotografii de Lisl Ponger şi text de Handke, intitulat Ein Wortland. Eine Reise durch Kartnen (Carinthia), Slovenien, Friaul, Istrien und Dalmatien, a fost publicat anul trecut. Reflecţii liniştite despre viaţa de zi cu zi, natura mîngîietoare, obişnuitul, de nu chiar plictiseala. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Şi într-adevăr, pentru a reda precis atmosfera acestei cărţi: „Nu s-a întîmplat nimic. În linişte dragii mei. Trăiţi normal şi nu-i ascultaţi pe cei ce vorbesc despre o tragedie a istoriei”. Handke a devenit renumit spunînd că, pentru el, Europa Centrală „are o semnificaţie strict meteorologică”. De aceea el se distanţează de marca tragică aplicată acelei părţi a Europei. Era în 1987. Drago Jancar, un scriitor sloven, într-o polemică temperată cu el, a atras atenţia asupra faptului că „e bine să priveşti în sus la norii hoinărind pe cer, dar e de asemenea bine să te uiţi pe unde calci, cel puţin atîta timp cît există terenuri minate, sîrmă ghimpată şi Zidul Berlinului în această Europă Centrală”. După această prefaţă a venit vremea testării cuvintelor care înnegresc hîrtia împotriva realităţii istorice, împotriva Bosniei. Jancar scrie un eseu faimos intitulat  Augsburg. „Radioul se chinuie să convingă turiştii străini că Slovenia este o ţară liniştită. Războiul este în altă parte. Războiul este închis în televizorul ce stă într-un colţ. În gaura aceea făcută în lume prin care noi cadavre îţi tot cad în cameră.” Şi el s-a dus la Sarajevo după care şi-a scris  şocantul Scurt reportaj dintr-un oraş mult aflat sub asediu. Deci Handke se hotărăşte să călătorească şi el, numai că războiul din Bosnia s-a terminat. La începutul lui 1996 îşi publică raportul, publică Dreptate pentru Serbia. Handke devine un erou. Milorad Pavic, un naţionalist sîrb care l-a însoţit în călătoria spre Kosovo, scrie: „… e bine să-l ai pe Peter Handke. Dar numai naţiunile mari îl pot avea pe Peter Handke”. Să ocolim această linie naţionalistă. Ceea ce îl preocupă mai mult decît orice pe Handke este să pună la îndoială realitatea tragediei bosniace pe care am observat-o, despre care am citit şi pe care am experimentat-o. Totul este ireal, un efect al conspiraţiei mediatice internaţionale. Există o realitate alternativă? Scriitorul nu răspunde, scriitorul şterge imaginea, spune că nu este clar cine a atacat pe cine, întreabă cum s-a întîmplat cu adevărat în Dubrovnik şi dacă musulmanii proveniţi din sîrbi pot fi consideraţi cu adevărat o naţiune. Răspunsul nu e important; importantă este obliterarea, derealizarea. Acesta este leacul european pentru aceia care ar putea simţi junghiuri ale conştiinţei din cauza indiferenţei la tragedia ce se întîmplă atît de aproape încît e imposibil să închizi ochii. „În linişte dragii mei”, pare să repete „meteorologul” nostru. „Din moment ce totul este atît de neclar şi îndoielnic, de ce să te mai deranjezi să te implici aici? Nu lăsa jurnaliştii să se insinueze în conştiinţa ta deoarece ei sînt în slujba unei conspiraţii mondiale.”
Printre cei aflaţi în această „hoardă de jurnalişti”, cum le spune Handke, se află şi Robert Cohen, corespondent pentru  The New York Times. Peste cincizeci dintre colegii lui au fost ucişi în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Cohen nu ne lasă conştiinţele în pace, nu estompează tabloul, el dă un răspuns. Dreptate pentru Serbia încearcă să meargă dincolo de fapte, „să atingă profunzimile” şi să atace barbarismul „literaturii politice”. Hearts Grown Brutal este literatură realistă, angajată, bazată pe fapte. E de ajuns să citeşti titlurile celor două cărţi pentru a-ţi da seama de diferenţe.
Poate că Robert Cohen nu cercetează atît de adînc esenţa spirituală a lucrurilor aşa cum o pretinde Handke; totuşi, cu siguranţă ajunge în „chiar măruntaiele timpului nostru”. E timpul să aruncăm o privire asupra imaginilor lumii occidentale atinse de experienţa Bosniei. „Nu era vorba doar de război; era vorba despre ipocrizia şi degradarea morală care-l înconjurau.”

6. Profesoara Maria Todorova, care predă la Institutul de Istorie al Universităţii din Florida se ocupă de stereotipul „balcanizării”. În 1998 ea a publicat o carte intitulată Imagining the Balkans, una dintre cele mai interesante cărţi care au apărut despre Balcani. Într-un interviu luat de Jedrzej Morawiecki în Czarnogora (în Tygodnik Powszechny, 13.09. 1998), ea ia poziţia unui cercetător obiectiv şi critică jurnaliştii americani şi media pentru înclinaţii anti-sîrbeşti şi pentru fabricarea şi exploatarea stereotipurilor. Cînd Profesoara Todorova relatează povestea unei femei sîrbe locuind în Boston ce se împrietenise cu un neamţ, poveste în care amîndoi încep să suspecteze că privirile ciudate pe care li le aruncau alţi studenţi veneau din acuza că ei sînt nazişti, atunci cu toţii sîntem de partea acestor victime inocente ale stereotipurilor (deşi aici mass media este vinovată?). Îndoielile noastre sporesc cînd Profesoara Todorova afirmă că maniera în care media americană a comentat războiul din fosta Iugoslavie se potrivea cu nevoile societăţii şi că inteligenţa jurnaliştilor le permite acestora să definească „direcţia în care bate vîntul”. Aceasta înseamnă că dacă acea „direcţie în care bate vîntul” ar fi diferită - ea fiind determinată în vreun salon de către un grup de personaje suspecte care-şi joacă jocurile propriilor interese pe tabla de şah a lumii - atunci, de exemplu, ne-am putea uita la asedirea timp de ani de zile a Belgradului la televizor care ar avea loc fără amestecul fundamentaliştilor islamici de sînge creştin. Am exagerat? Dar media poate face orice, şi cu atît mai mult un geniu precum regizorul unui mare şi popular film precum The Truman Show. Deci, nimic mai simplu decît să arăţi un Radovan Karadzici eroi care poartă o bătălie defensivă în numele naţiunii sale ameninţate de armata bosniacă înarmată pînă-n dinţi. Oricum, după părerea Profesoarei Todorova, imaginea războiului în media americană nu a fost obiectivă (a se citi a fost anti-sîrbă). Aceasta este perspectiva unui istoric care, cu un ochi rece (a se citi obiectiv) priveşte la ecranul televizorului şi vede prezente acolo stereotipuri străvechi. „Am considerat întotdeauna - spune Profesoara Todorova în interviu - că jurnalismul ar trebui tratat ca o activitate academică”.
Şi care e perspectiva celor din interiorul ecranului, de pildă a americanului care luptă în Sarajevo? John Jordan (citat de Cohen) după ce a ascultat CNN-ul despre războiul civil şi pe preşedintele lui exprimîndu-şi satisfacţia faţă de îmbunătăţirea situaţiei în Bosnia deoarece muriseră mai puţini oameni în 1994 decît în 1992, după o asemenea „doză de media” acest pompier din Rhode Island a explodat: „Eu cred că e o glumă. Eu vă spun, asta a fost o scenă care-ţi deschide într-adevăr ochii asupra a ceea ce reprezintă America… Aici e vorba de un oraş european înconjurat de tranşee cu noroi şi unde bărbaţi cu puşti omoară copii în mod regulat şi asta e normal… Ăsta nu e război civil, asta e crima lui Miloşevici.”
Dar nu problema mass-media este cea mai importantă în consideraţiile Profesoarei Todorova. La urma urmelor, nimeni nu contestă faptul că media se complace în stereotipuri şi sînt convins că cine încearcă să depisteze atitudini anti-sîrbeşti printre jurnalişti are la îndemînă mai mult de un exemplu care derivă din corectitudinea tezei vreunei cercetări. (Handke, de exemplu, a găsit că victimele musulmane sînt arătate mai mult decît cele sîrbe în prim-planuri.) Mai important este altceva. Lucrurile se petrec la sfîrşitul secolului al douăzecilea, deci într-o epocă în care ştiinţa nu mai este atît de implicată în cercetarea unei naţionalităţi etnice şi a primatului acesteia asupra celorlalte. Pentru o generaţie mai veche de intelectuali faptul că  ceva era anti-sîrb sau pro-sîrb putea fi o problemă cu greutate esenţială. Pentru Profesoara Todorova, un cercetător modern, greutatea problemei apasă în altă parte. În lumea în care valorile sînt obiectivitatea, neutralitatea, teoria distanţei egale, multiplicitatea adevărurilor, relativitatea valorilor, într-o astfel de lume nu s-a mai auzit ca cineva să invoce raţiuni morale - asta în literatură înseamnă angajare, în jurnalism părtinire şi în vreme de război a distinge între vinovaţi şi nevinovaţi.
Maria Todorova, care a investigat problema din mai multe unghiuri, a citit mai multe cărţi, a examinat media cu un ochi obiectiv, ştie un lucru: „Adevărul este acela că nu există «alb» şi «negru»”. Acesta este credo-ul imparţialităţii intelectualului recomandat jurnaliştilor.
Robert Cohen, care a fost în Bosnia în timpul războiului, care a vorbit cu toate părţile aflate în conflict, care a trăit experienţa tragediilor oamenilor din toate zonele frontului, ştie un lucru: există alb şi negru. Mai mult, de la începutul războiului, mulţi politicieni, şi în siajul lor o parte din media, au făcut mari eforturi ca adevărul în legătură cu existenţa albului şi a negrului să fie distrus. Formula „adevărul este că nu există «alb» şi «negru»” a devenit cel mai mare stereotip care apasă Bosnia sau mai degrabă Bosnia a demascat unul dintre cele mai răspîndite şi nerecunoscute stereotipuri ale acestui secol. Ca expert în aceste probleme, Profesoara Todorova va confirma cu siguranţă că anumite stereotipuri simplifică, eliberează omul de responsabilitate, uşurează viaţa celor care le perpetuează şi, în exemplul Bosniei, nimic nu poate realiza mai bine aceste lucruri decît afirmaţia că „adevărul este că nu există «alb» şi «negru»”.
În vara lui 1995, după asediul de trei ani al Sarajevoului, o femeie l-a tras deoparte pe Robert Cohen, l-a privit drept în ochi: „Aici lucrurile sînt alb şi negru, i-a spus. Aşa sînt. Există rău şi există bine. Răul este sus pe dealuri. Aşa că atunci cînd spui că eşti ziarist şi de aceea trebuie să fi obiectiv şi o parte din ceea ce scrii s-ar putea să nu fie bună pentru noi ci pentru cei răi, atunci te înţeleg, dar tot te urăsc. Da, te urăsc. Toţi întreabă cum este cu adevărat aici. Ne întreabă: «Cum e să fii fără curent, sau fără gaz, sau fără bani, sau fără o viaţă? Cum e să stai la coadă pentru apă? Cum e să fii un cobai într-un laborator? Ne întreabă, ne întreabă şi iar ne întreabă. Dar ca să înţelegi poate că ar trebui să te duci de partea cealaltă. Atunci or să-ţi dea o puşcă şi te vei putea uita de pe un bloc, vei privi prin lunetă şi vei vedea un om. Atunci vei şti ce înseamnă să fi vînător. Şi vei apăsa pe trăgaci şi vei vedea acel om căzînd şi vei şti că l-ai omorît. Asta-i realitatea. Realitatea. Şi atunci poate că n-o să ai nevoie să şti atîtea despre noi, nu va trebui să ştii din cine ne tragem, sau de ce am devenit musulmani, sau dacă musulmanii sînt o naţiune, sau dacă Bosnia există sau orice altceva”.

7. Distrugerea diferenţei dintre alb şi negru, identificarea obiectivităţii cu neutralitatea, lipsa responsabilităţii şi indiferenţa în faţa tragediei, acestea sînt doar cîteva simptome ale condiţiei noastre spirituale pe care Robert Cohen le extrage din „chiar măruntaiele timpului nostru”. Bosnia s-a arătat a fi un test dur al umanitarismului, probabil ultima iluzie spirituală a lumii occidentale la sfîrşitul secolului douăzeci. Practica umanitarismului a căpătat însemnătate în Europa după căderea Zidului Berlinului. Sfîrşitul Războiului Rece, colapsul imperiului sovietic, crearea de noi state naţionale, toate acestea au fost însoţite de pericolul unor noi conflicte care în multe cazuri fuseseră doar congelate de către dictatura comunistă. Răspunsul la aceste ameninţări avea să fie umanitarismul, atractiv din două motive. Cohen:   „… fără îndoială că livrarea unei medii de aproape o mie de tone de ajutoare alimentare pe zi la 2,7 milioane de beneficiari din Bosnia a salvat vieţi. Dă impresia că se face ceva în timp ce se evită riscul intervenţiei militare. Se potriveşte foarte bine cu «multilateralismul», acest alt splendid mecanism al diluării riscului… Existenţa victimelor atrage emoţia şi amorţeşte inteligenţa. Precum vremea, această inepuizabilă sursă a dramei moderne atrage în mod facil telespectatorul”.
Deci „meteorologia” scoate capul din nou, de data aceasta nu într-o publicaţie a unui scriitor care contestă faptele, ci în doctrinele Comunităţii Internaţionale. Şi astfel, ca şi acolo, cînd uitatul pe cer la norii hoinari ne distrăgea atenţia de la realitatea dureroasă, aici avem de-a face cu „hrănirea victimelor ca substitut pentru oprirea măcelarilor”.
Ceea ce s-a întîmplat în Bosnia a fost în ochii celor care iau deciziile nu un război ci un „dezastru umanitar” şi chiar un „dezastru natural” din moment ce rădăcinile lui coborau în duşmănia tribală şi erau „vlăstarele infernului”. Aceste teorii au condus la crearea de „zone de securitate” şi la un embargo pe aprovizionarea cu arme acolo unde una din părţi se afla în posesia unui armament excepţional iar cealaltă nu avea aproape nimic; Margaret Thatcher a numit Uniunea Europeană „complice la un masacru”. Şi umanitarismul îşi are propriul său „limbaj dublu”, reamintind de retorica Cîmpiei Kosovei, unde înfrîngerea devine victorie şi atacul apărare. De exemplu, se vorbeşte în acelaşi timp despre apărătorii Bosniei barbare şi despre agenţii nepărtinitori ai umanitarismului; asediul Sarajevoului nu a fost un adevărat asediu ci o „încercuire militar avantajoasă” pentru sîrbi şi un „dezavantaj tactic” pentru bosniaci; privind Sarajevoul aflat sub focurile artileriei grele, ofiţerii UNPROFOR spuneau de obicei: „Noi nu putem controla situaţia dar o monitorizăm”; recomandarea de a „descuraja atacul” în cazul „zonei apărate” a fost interpretată la început drept o „apărare împotriva atacului” şi apoi ca o „asistenţă umanitară” din momentul în care armata generalului Mladici a ocupat Srebrenica fără ca trupele Naţiunilor Unite să tragă un singur foc de armă. Nu s-au schimbat multe de cînd fostul Secretar General U Thant a comentat că Organizaţia Naţiunilor Unite „este o umbrelă care se închide cînd plouă”.
Dintre multele voci ale oamenilor şocaţi de declinul moral al elitei occidentale revelat de situaţia Bosniei, Robert Cohen citează opinia diplomatului american Charles Thomas: „Politica externă este ca formula veche a sărutului: fă-l simplu, stupid. Ar fi trebuit să le spunem cînd a izbucnit războiul: ajungeţi la o înţelegere, opriţi focul obuzelor asupra Sarajevoului sau vă omorîm”. Această declaraţie n-ar fi putut veni, la începutul războiului din fosta Iugoslavie, din gura vreunui diplomat, politician sau lider. Ar fi fost o supărătoare spargere a retoricii umanitarismului, barbarismul ei ar fi iritat urechea civilizată obişnuită cu declaraţii despre drepturile omului şi conservarea vieţii umane. În 1995, după un puternic atac aerian asupra armatelor lui Karadzici şi Mladici, a devenit clar că numai prin forţă pot fi opriţi criminalii şi poate fi impusă pacea. Între timp au murit 200 000 de oameni. De ce au trecut trei ani pînă să se intervină în Bosnia - o întrebare care pluteşte deasupra noastră ca un nor negru.
Acordul de pace a fost semnat la Dayton în 14 decembrie 1995. Cînd Robert Cohen l-a întrebat pe Asim, soţul femeii împuşcate la aeroport, ce simte, răspunsul lui a sunat cam aşa: nimic. Nu era bucurie în Sarajevo în iarna aceea. Ciudatul sfîrşit al războiului: duşmanul nu a fost învins, nici răul nu a triumfat. Eram la Sarajevo iarna următoare cînd Papa Ioan Paul al II-lea a venit acolo. Papa, pe un stadion deschis, sub ninsoarea care cădea, era aproape luat pe sus de vijelie. I-a auzit cineva cuvintele: „Niste sami. Bog je sa vama”? („Nu sînteţi singuri. Dumnezeu este cu voi.”) E iarnă din nou. Aici se caută muncitori care să cureţe cărămizile din clădirea gestapo-ului demolată cu mult timp în urmă. Cărămizile proveneau de la o sinagogă incendiată. Pe locul unde se afla odinioară sinagoga pămîntul a fost deja săpat şi fundaţia a fost pusă. Dzevad a părăsit oraşul. Eu am rămas în Graz cu Bosnia.
 

În româneşte de
Adrian LĂCĂTUŞ