Viena 1998
Iaşi 1999
Pentru a face din copil un individ social, trebuie să ştii nu doar cum este/ ar trebui să fie noul om, ci şi cum este în realitatea lui originară copilul. La origine, condiţia copilului e asemănătoare cu condiţia omului postmodern. Chiar putem spune că în măsura în care el pledează pentru ceva, postmodernismul pledează pentru copilărirea omului. Vom încerca spre sfîrşit să înţelegem ce înseamnă omul-copil al postmodernidsmului. Să reţinem deocamdată faptul că - după părerea lui Lyotard - postmodernii sînt nişte moderni sui generis care pentru a deveni moderni au trebuit să treacă mai întîi printr-o  condiţie prealabilă de postmoderni. E aici un paradox specific postmodernismului care pentru a deveni o paradigmă diferită de paradigma modernă, trebuie să îmbrace mai întîi forma ante-modernismului. Succesiunea e în postmodernism un mod al precesiunii. Posterioritatea e o formă de recuperare a anteriorităţii.
In ce-l priveşte pe copil, ca virtual subiect pedagogic, el este un postmodern fără conştiinţa propriei sale postmodernităţi. El este, am putea spune, postmodernul prealfabetic, un postmoderen în stare genuină, “sălbatică”. Or, ceea ce neagă condiţia postmodernă a copilului este tocmai gîndirea pedagogică tare, de tip vizual, univoc. Potrivit tradiţiei pedagogice, educaţia există odată cu “ideea că spiritul oamenilor nu le este dat cum trebuie şi că e nevoie să fie re-format”. Ideea care se conturează astfel e aceea că spiritul oamenilor e bun de la început, prin toate potenţialităţile sale, şi că sistemul de educaţie trebuie reformat. Merită să medităm asupra acestei idei. Scopul intervenţiei mele e şi acela de a pune sub semnul întrebării actualul nostru sistem de modelare infantilă. Constatarea lui Lyotard din Postmodernul pe înţelesul copiilor mi se parte adevărată: “Monstrul filosofilor (şi trebuie să presupunem aici că şi pedagogul este în felul lui un filosof sau că numai filosoful poate să fie şi un adevărat pedagog, vezi Pitagora, Platon, Aristotel, n.m.) este copilăria. Dar ea este şi complicele lor. Copilăria le spune că spiritul nu este dat. Dar că el este posibil.”
Importantă în toată acestă discuţie este problema imprezentabilului. Lumea postmodernă este în bună măsură şi o lume care - date fiind limitele raţionale ale limbajului - nu poate vorbi despre unele lucruri, însă le poate arăta şi transmite ca mesaje. Spre deosebire de Wittgenstein, postmodernului i se pare că despre ceea ce nu se poate vorbi nu trebuie să păstrăm tăcerea, ci să arătăm că această tăcere non-semantică trebuie percepută şi înţeleasă prin ea însăşi pentru a deveni astfel semantică. Lumea postmodernă ne pune şi în faţa necesităţii de a depăşi cadrele tradiţionalei semantici verbale. În postmodernism, precaritatea verbală a sensului e compensată prin interacţiunea perceptivă. Există şi  o opulenţă corporală a sensului, cum ne arată pictura abstractă, videoclipul, happeningul, internetul, body-art-ul, tehnicile reclamei şi ale publicităţii care integrează noi forme ale artisticului.
 Dar înainte de asta ar trebui să vorbim despre omul tribal, despre lumea prealfabetică şi despre satul global al societăţii informatico-mediatice despre care se vorbeşte de cîteva decenii încoace. Iată ce spunea Mc Luhan în urmă cu mai bine de 30 de ani în Galaxia Guttenberg:
“Prelungirile simţurilor noastre, unelte sau tehnici, au constituit în tot cursul istoriei sisteme închise, incapabile de a reacţiona unul faţă de celălalt şi de a se percepe colectiv. Acum, în epoca electricităţii, caracterul instantaneu al coexistenţei noilor noastre unelte este sursa unei crize fără precedent în istoria omenirii. Aceste prelungiri ale simţurilor şi facultăţilor noastre constituie în prezent un cîmp unic de experienţă, care impune ascensiunea lor la o conştiinţă colectivă. Tehnologiile noastre cer acum în mod imperios, pe potriva simţurilor noastre, o interacţiune şi relaţii reciproce care să facă posibilă coexistenţa lor raţională. Cîtă vreme tehnologiile noastre au fost lente, ca roata, alfabetul sau banii, faptul că erau sisteme închise şi izolate rămînea suportabil, atît din punct de vedere social, cît şi din punct de vedere psihic. Acest lucru nu mai este valabil acum, cînd imaginea, sunetul şi mişcarea sînt simultane şi globale ca întindere. O interacţiune echilibrată între aceste prelungiri ale funcţiilor noastre umane este astăzi la fel de necesară colectivităţii cum a fost dintotdeauna necesară raţionalităţii noastre particulare şi personale, din punctul de vedere al propriilor noastre simţuri sau «facultăţi», cum li se spunea odinioară”.
Era electronică devine astfel o eră a retribalizării şi în acest proces studiul condiţiei genuine a “sălbaticului” sau a copilului devin demersuri esenţiale. Nu poţi să fii postmodern dacă nu şti să fii un bun sălbatic sau un copil adevărat. Trecerea de la modernitatea culturii alfabetice şi tipografice la postmodernitatea societăţii mediatice şi informaţionale are nevoie de aceste două repere: “sălbaticul” şi copilul. Într-o carte pe care McLuhan o invocă în sprijinul observaţiilor sale, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Karl Popper vedea în organizarea tribală o societate de tip închis, pentru că ea e supusă mitului, magiei, tradiţiei nescrise, cutumei. Societatea deschisă este expresia atît a eliberării gîndirii de obsesiile magice cît şi a spiritului critic raţionalist - fenomene posibile, potrivit lui McLuhan, doar prin inventarea alfabetului fonetic. Mediile electronice postmoderne - prin noile lor mitologii şi ritualuri mediatice ar favoriza - crede Popper - reînchiderea societăţii în forme noi de non-raţionalitate. Rămîne de văzut dacă aceste noi forme de non-raţionalitate sînt periculoase sau nu.
Putem acum să revenim la problema imprezentabilului, aşa cum o prezintă Lyotard şi să vedem de ce atît copilul cît şi postmodernismul ca fenomen se înscriu ele însele în categoria imprezentabilului. Modernismul cunoaşte deja această contradicţie dintre ceea ce poate fi conceput ca realitate abstractă şi nu poate fi reprezentat psihologic, senzorial şi afectiv. Opera modernă e aceea care - potrivit lui Lyotard - îşi consacră tehnica “prezentării a ceea ce este imprezentabil”. “A arăta ceea ce poate fi conceput, dar nu poate fi nici văzut nici arătat” e miza artei moderne în general. Infinitul, absolutul, lumea în totalitatea ei, ideea de simplu sau de Unu sînt realităţi imprezentabile. Dar la fel de imprezentabile sînt şi eul, subconştientul, conştiinţa, textul, omul generic, absurdul, sublimul. Operele lui Joyce, Proust şi Kafka au menirea de a face aluzie la aceste realităţi ce nu pot fi prezentate, pentru că ele nu pot fi percepute empiric. Estetica modernă devine astfel o estetică minată de nostalgia unităţii şi a reprezentării conceptelor tari. Această nostalgie e înlocuită în postmodernism cu o căutare prezentării posibile.
 Ştim că despre scriitorii optzecişti unii critici grăbiţi au afirmat că ei nu scriu cărţi ci proiecte de cărţi. Dar a nu scrie cărţi în înţelesul consacrat al cărţilor de poezie sau proză nu înseamnă a rămîne la stadiul de proiect al unei opere ci a arăta ceea ce nu poate fi văzut şi conceptualizat, procesul prin care o operă devine ea însăşi ca un organism cu dezvoltare imprevizibilă. Iată ce spune Lyotard: “Postmodernul ar fi ceea ce în modern invocă imprezentabilul în prezentarea însăşi; ceea ce se refuză consolării formelor bune, consensului unui gust care ar permite resimţirea în comun a nostalgiei imposibilului; ceea ce se preocupă de prezentări noi, nu pentru a se bucura de ele, ci pentru a face să se simtă mai bine faptul că există imprezentabilul. Un artist, un scriitor postmodern este în situaţia unui filosof: textul pe care îl scrie, opera pe care o împlineşte nu sînt guverante, în principiu, de reguli deja stabilite şi nu pot fi judecate cu ajutorul unei judecăţi determinate, prin aplicarea la acest text, la această operă a unor categorii cunoscute. Aceste reguli şi aceste categorii sînt tocmai ceea ce caută opera sau textul (...). De aceea opera şi textul au proprietăţile evenimentului...”
Copilul este el însuşi o operă care se face potrivit propriului ei proiect şi potrivit educatorului său, cel care-l scrie, îi dă o formă. Toată problema educaţiei în lumea noastră care a trecut de la tipografic la electronic e de a şti dacă dincolo de forma umană la care copilul va ajunge oricum, prin datele sale genetice, prin temperament, caracter, sex şi apartenenţă culturală şi rasială, mai poate exista o formă externă creditabilă aflată la dispoziţia educatorului şi dacă această formă externă se mai supune vreunui absolut al educaţiei.
Observ că în modul în care am formulat această dilemă am legat realitate mediilor electronice de forma pedagogică externă. Cum se condiţionează cele două?
Într-o lume supusă secundă de secundă bombardamentului mediatic mai este copilul informul, natura genuină analfabetă, neculturalizată? Mediile electronice nu reprezintă ele însele un alfabet? Sensibilitatea copilului la prezenţa mediilor electronice a fost constatată de mult, ca şi capacitatea sa rapidă de integrare în aceste medii. Geniile precoce ale electronicii formează o realitate intrată de mult în obişnuit. Dar aceste naturi nu par să se mai poată supune logicii uniliniare vizuale a scrisului. Din punctul de vedere al acestei logici natura infantilă devine o natură imprezentabilă, iar toate bunele intenţii ale pedagogiei intră în stare de inhibiţie.
 Copilul mai mult decît omul matur este în mai marte măsură fascinat de toate acele produse ale tehnoştiinţei care nu mai aparţin nevoilor umane imaginabile, oricît de rafinate ar fi acestea. Adevăratul contemporan al procesului de complexificare ce caracterizează lumea postmodernă este copilul şi nu omul matur. În raport cu maturul, copilul deţine prin natura sa două atuuri infailibile: deschiderea spre virtualitatea realităţii şi înţelegerea existenţei ca joc. Lipsit de stereotipiile noastre, gratuitatea tehnologică a mediilor electronice nu-l sperie. Tocmai exigenţa de simplitate a lumii e ceea ce-i lipseşte copilului. În ce-l priveşte pe adult, Lyotard constată următoarele:
“Dezvoltarea tehnoştiinţelor a devenit un mijloc de a spori neliniştea şi nu de a o domoli. Nu mai putem să numim progres această dezvoltare. Ea pare să se continue de la sine, printr-o forţă, o motricitate autonomă, independentă de noi. Ea nu răspunde cererilor născute din nevoile omului. Dimpotrivă, entităţile umane, individuale sau sociale, par mereu destabilizate de rezultatele dezvoltării şi consecinţele lor. Vreau să spun: nu numai rezultatele materiale, ci şi cele intelectuale şi mentale. Ar trebui să spunem că umanitatea este în situaţia de a alerga după procesul de acumulare a noilor obiecte de practică şi gîndire.(...). S-ar spune că există un fel de destin, de destinare involuntară la o condiţie din ce în ce mai complexă. Cererile noastre de securitate, de identitate, de fericire, care provin din condiţia noastră imediată de fiinţe vii, şi chiar de fiinţe sociale, par astăzi fără nici o pertinenţă în faţa acestei constrîngeri de a complexifica, de a mediatiza, de a numeriza şi sintetiza orice obiect şi a-i modifica scara. Sîntem în lumea tehnoştiinţifică, asemeni lui Gulliver, cînd prea mari, cînd prea mici, niciodată la scara potrivită.”
Condiţia lui Gulliver este întotdeauna condiţia adultului şi niciodată condiţia copilului. Copilul e întodeauna o “Alice în ţara minunilor”, iar lumea postmodernă pare făcută pentru el ca o mănuşă. Postmodernismul pe înţelesul copiilor e o culegere de scrisori adresate de Lyotard fiilor unor prieteni ai săi filosofi. În capitolul intitulat Bilet pentru un nou decor, Lyotard îi vorbeşte tînărului Thomas Chaput despre ziua de mîine în termeni care arată încrederea sa în capacităţile adaptative ale copilului:
“Ceea ce se schiţează astfel, ca un orizont pentru secolul tău, este sporirea complexităţii în majoritatea domeniilor, inclusiv în “modurile de viaţă”, în viaţa cotidiană. Iar prin aceasta e circumscrisă o sarcină decisivă: a face umanitatea aptă să se adapteze la mijloace, foarte complexe, de a simţi, de a înţelege şi de a face, care exced ceea ce ea cere. Această sarcină implică cel puţin rezistenţa la simplism, la sloganele simplificatoare, la cererile de claritate şi de facilitate, la dorinţele de restaurare a valorilor sigure.”
Descoperim aici mai multe implicaţii direct legate de discuţia noastră. Pedagogul postmodern e confruntat cu necesitatea de a forma un om care trăieşte într-o lume nu atît de nevoi suplimentare cît de nevoi gratuite, cu atît mai seducătoare. Aceasta e o lume a dorinţei de a inventa noi dorinţe. Dacă ar fi să-i dăm dreptate lui Jean Baudrillard, pe acest drum al dorinţei de noi dorinţe e imposibil să nu întîlnim obscenitatea (forma de existenţă a ceea ce se etalează cu orice preţ, de la imagine la corp şi de la obiect la marfă) iar obscenitatea este un mijloc de simplificare a vieţii şi de reducere a ei la slogan, în speţă la sloganul publicitar. Cea mai periculoasă dintre toate e obscenitatea economicului, a pragmatismului cotidian cu nenumăratele lui forme de seducţie: “Obscenitatea culturii noastre rezidă în această confuzie dintre dorinţă şi echivalentul său materializat în imagine - nu numai dorinţa sexuală, ci şi dintre dorinţa de cunoaştere şi echivalentul său materializat în «informaţie», dintre dorinţa de visare şi echivalentul său materializat în toate Disneyland-urile din lume, dintre dorinţa de spaţiu şi echivalentul său programat în tranzitul de vacanţă, dintre dorinţa de joc şi echivalentul său programat în telematica privată etc.”
Dacă copilul este, cum s-a spus o “maşină dezirantă” atunci modelarea acestor dorinţe într-o lume în care nu mai există transcendenţă sau profunzime, ci doar suprafaţa continuă a derulării actelor, acţiunilor şi imaginilor, devine o sarcină de o enormă responsabilitate. Într-o lume a transnormalului, copilul trebuie totuşi să devină un om normal. În ce ar trebui să constea această normalitate? Ea presupune mai multe trepte de adaptare: asumarea prezentului, asumarea noilor tehnologii înţelese ca nişte prelungiri ale umanului, asumarea plurimorfismului existenţei individuale, transformarea plăcerii în bucurie, căutarea obiectului din spatele imaginii, asumarea de roluri interşanjabile, permeabilitatea la proteismul experienţei. Vin în sprijinul acestor exigenţe constatările lui Alvin Toffler din Al treilea val:
“Actuala demasificare a mijloacelor de comunicare oferă o diversitate ameţitoare de modele de roluri şi de stiluri de viaţă la care să ne putem raporta. Totodată, aceste noi mijloace de comunicare nu ne oferă «fizionomii» complete, ci imagini parţiale, fragmentare. Nu sîntem puşi în faţa unei colecţii de identităţi coerente între care nu ne-ar rămîne decît să alegem, ci ni se cere să ne alcătuim noi înşine una: un «eu» configurativ sau modular.(...). Angajaţi în acest efort, dobîndim o conştiinţă mai acută a propriei noastre individualităţi, a trăsăturilor ce fac din noi o fiinţă unică.”
In ultimul capitol al cărţii sale, Adresă cu privire la cursul filosofic, Lyotard încearcă să vadă care ar fi condiţia profesorului de filosofie în lumea postmodernă. Implicit el vorbeşte aici despre condiţia oricărui pedagog care a renunţat la centralitatea conceptelor şi infailibilitatea metodelor vechii pedagogii. Nu e loc să intrăm în amănuntele acestei scrisori-lecţie, cel mult putem enumera pe fugă ideile lui Lyotard: nu e un adevărat profesor decît acela care ştie să re-înceapă, pentru că orice lecţie provoacă gîndirea să se întoarcă la propriile ei începuturi, la condiţia copilului. Orice lecţie e o formă de lectură a unor texte, de aceea orice lecţie trebuie să devină un “exerciţiu de deconcertare în raport cu textul, un exerciţiu de răbdare”, un exerciţiu de ascultare. Această ascultare e dublă: asculţi textul şi te asculţi pe tine. Ea e o formă de anamneză care “constă în cercetarea a ceea ce rămîne negîndit în timp ce e gîndit deja”.
Esenţială în condiţia profesorului postmodern i se pare lui Lyotard “exigenţa răbdării”, o exigenţă dramatică şi contrară “valorilor ambiante de perspectivă, de dezvoltare, de orientare, de performanţă, de viteză, de contract, de execuţie, de satisfacţie”. Lumea postmodernă e o lume pragmatică şi rapidă pe care pentru  a o înţelege eşti obligat să o gîndeşti încet şi lipsit de orgolii gnoseologice.E aici un mod de a fi al consistenţei postmoderne la care merită să reflectăm. Orice lecţie este, pe de altă parte, “un travaliu de gîndire”. Orice lecţie înseamnă o lecţie în lecţie, punct în care profesorul se vede confruntat cu el însuşi, pentru că aici el nu mai este înarmat cu nici o metodă, cu nici o ştiinţă. El trebuie să-şi construiască propriul său idiolect şi să accepte idiolectele subiecţilor săi. Sîntem departe astfel de terorismul ideatic şi ideologic al expunerilor, cursurilor, dizertaţiilor ex cathedra. Orice lecţie trebuie să ajungă astfel la o formă de învăţare autodidactă. “Trebuie să filosofezi pentru a învăţa să filosofezi”, spune Lyotard. Trebuie să faci lecţii (anume lecţiile tale din cadrul lecţiei pe care programa şcolară o prevede oricum) pentru a învăţa să faci lecţii. Profesorul, ca şi filosoful, trebuie să devină el însuşi printr-un cît se poate de responsabil travaliu de autoformare şi autodescoperire. E cu atît mai bine dacă în urma acestui travaliu el va descoperi condiţia proteică a propriei sale identităţi. Cert este că lucrurile acestea nu se pot învăţa cu metodă. “A instrui profesorii să fie conviviali, a preconiza seducţia, a prescrie captarea bunăvoinţei copiilor prin avansuri demagogice şi prin diferite trucuri este mai rău decît răul”.
Să încheiem prin a observa că deşi postmodernismul aduce cu el, ca pe o trăsătură a sa implacabilă, ludicul, el presupune o seriozitate a jocului, şi că jocul acesta trebuie luat în serios mai ales în şcoală, în acest spaţiu al virtualităţii umane de care gîndirea postmodernă abia începe să se apropie. Cu ce intenţii şi cu ce aspiraţii? Iată răspunsul lui Lyotard: “Noua sarcină a gîndirii didactice: să-şi caute copilăria oriunde, chiar şi în afara copilăriei”.
Ştiu că la sfîrşitul consideraţiilor mele poate să apară suspiciunea că toate aceste distincţii, citări şi analogii sînt expresia unui exces, mai ales în ceea priveşte îneţelegerea copilului ca un postmodernist malgr soi. Că lucrurile nu stau, totuşi, aşa şi că într-adevăr copilul e acea entitate umană mult mai deschisă spre imanenţă, indeterminare şi virtualitate pe care lumea postmodernă şi-o poate lua ca model ne pot convinge aceste versuri:
 
 

“Stau dar nu cu adevărat.
Mă uit la ceva, dar nu cu adevărat.
La film, dar nu pare a fi film.
Dar simt că stau.
Simt că mă uit,
dar totul pare un vis.
Un vis, dar nevisat,
întîmplător se-ntîmplă.
Un vis visat cu ochii deschişi.
Un vis pe care-l porţi cu tine.
Este acela de a scrie
indiferent ce, dar nu cu adevărat.
Totul zboară stînd.
Eu visez mergînd.
Tu visezi plîngînd.
Dar poate nu merg,
dar poate nu plîngi.
Poate stau, poate mă bucur.
Poate stai, poate rîzi.
Acum mă strigă cineva,
acum chiar e adevărat”.

Sînt versurile unei fetiţe de 10 ani. Iată de ce Lyotard - fie că ne place sau nu - are dreptate.