Avînd în vedere inegalităţile economice şi sociale dintre Europa de Est şi Europa de Vest la 1904, geograful Halford Mackinder a arătat ceea ce pentru el — primul geopolitician al lumii vorbitoare de limbă engleză — era de departe cel mai semnificativ aspect. Într-o conferinţă ţinută la Societatea Geografică Regală, numită „Pivotul geopolitic al istoriei“, el sublinia că în timp ce europenii s-au aventurat spre vest în secolul al XVI-lea, către Lumea Nouă, Rusia s-a orientat spre est, direcţionîndu-şi puterea şi cultura înspre Siberia. Pe la începutul secolului XX cele două civilizaţii (europeană şi rusă) s-au întîlnit pe ţărmul de vest al Pacificului.
Mackinder însuşi nu era un observator din interior. Departe de asta. De-abia intrase în politică atunci cînd a fost numit Înalt Reprezentant Guvernamental ataşat pentru sudul Rusiei, în timpul războiului civil rus. Oricum, ceea ce era de remarcat în viziunea sa este faptul că a exclus total lumea est-europeană, lucrurile rămînînd aşa pînă la sfîrşitul Războiului Rece. Est-europenii erau pur şi simplu eliminaţi din conştiinţa geopoliticienilor ce i-au urmat lui Mackinder.
Excluderea Europei de Est din conştiinţa apuseană pe o lungă perioadă de istorie a fost o adevărată nenorocire. Estul nu făcea parte din „lumea vestică“  a cărei apărare o pledau Puterile Aliate în 1949 cînd au semnat Tratatul Atlanticului. Dacă luăm, de exemplu, un ghid din istoria civilizaţiei vestice, completat de un istoric din Chicago în acelaşi an, marcant/definitoriu prin respectiva viziune, găsim subcapitole despre „popoarele Europei de Vest“, fiind incluse popoare nespecificate ale triburilor iudo-europene. Dar nu apare nici unul dintre popoarele Europei de Est, în nici o perioadă istorică. Erau referiri disparate cu privire la popoare slave sau slavone dar nici o indicaţie că ele ar fi reprezentat cel mai mare dintre grupurile indo-europene şi, în ciuda faptului că apăreau capitole despre creştinism, nu exista nici o referire la lumea creştină a Estului. Cartea a fost un excelent exemplu privind gradul la care — în viziunea majorităţii istoricilor occidentali — Estul nici nu exista ca entitate semnificativă.
Astăzi el există. Căderea comunismului nu numai că a eliberat Estul şi Centrul Europei de controlul sovietic, dar de asemenea a făcut posibilă alegerea multor ţări ca membre ale unor instituţi vestice marcante ca de exemplu, NATO. Este evident de ce majoritatea guvernelor de Est sînt atît de doritoare să devină membre aliate: dorinţa de a reintra în imaginaţia/conştiinţa Vestului. După cum spunea Vaclav Havel în 1994, cu obişnuita lui elocvenţă: „Dacă noi, în ţările post-comuniste necesităm o nouă ordine, dacă facem apel către Vest să nu ne închidă porţile, ... nu este pentru că am fi îngrijoraţi de propria-ne securitate şi stabilitate. Noi sîntem îngrijoraţi de soarta principiilor şi valorilor negate de comunism şi în numele cărora noi i-am opus rezistenţă şi în final am reuşit să-l distrugem... valorile tradiţionale ale civilizaţiei occidentale.“
De atunci, trei ţări ale Europei Centrale au fost admise în Alianţă. Dar alte ţări est-europene nu au fost primite. Dezbaterea privind includerea României în NATO implică Vestul într-o redescoperire a lumii estice ce nu a figurat în conştiinţa Vestului timp de secole. Şi acest lucru este semnificativ din punct de vedere istoric. Dar este important ca românii să înţeleagă că dezbaterea nu priveşte politica de securitate ale Vestului în epoca următoare Războiului Rece. Este mai mult vorba despre politica noii Europe ce se conturează.
Aceasta implică o schimbare de direcţie şi o dată cu ea o schimbare de percepţie privind ceea ce constituie „Europa“. Pentru că Europa a fost întotdeauna un derivat al conştiinţei sale istorice mai degrabă decît o evidentă expresie culturală, geografică sauchiar economică. După cum nota scriitorul elveţian Denis de Rougemont în lucrarea sa de seminat (seminal work): „Ideea/conceptul de Europa“ (1966): a căuta Europa înseamnă să o găseşti“. România va reuşi să fie admisă doar atunci cînd puterile vestice vor fi terminat să redeseneze harta Europei, „repudiind“ o dată cu acest proces trei versiuni ale Europei, una recentă, şi două destul de vechi, — ambele recunoscuteîn imaginaţia europeană.

Hegel şi Europa de Est

Înainte ca Vest-europenii să facă vreo referire la Europa, am vorbit despre creştinism. Tratatul de la Utrecht din 1713 a fost ultimul mare acord de acest gen conform căruia Europa apărea ca „o republică creştină“. Dar cînd cuvîntul Europa a început să-l înlocuiască pe cel de „creştinism“ la mijlocul sec. al XVIII-lea a fost o reflectare a unei conştiinţe noi.
Europa se diferenţia de barbari (în special turcii) , nu fiindcă era creştină ci pentru că era mai avansată din punct de vedere tehnologic. Era capabilă să se apere împotriva incursiunilor barbare cum nu putuse să o facă în trecut. După cum arăta marele istoric Eduard Gibbon pe la sfîrşitul sec. al XVIII-lea, pentru a cuceri Europa, barbarii aveau nevoie de o tehnologie europeană. Pentru a construi ei înşişi o asemenea tehnologie ar fi însemnat a nu mai fi „barbari“.
Înfrîngerea turcilor în faţa Vienei în 1683 a constituit ultimul atac al unei puteri non-europene asupra unui important oraş european. Este semnificativ oricum că polonezii care au ajutat la eliberarea oraşului au primit foarte puţine mulţumiri. Polonia nu a putut preveni propria împărţire de trei ori în timpul sec. al XVIII-lea de către cei trei vecini ai săi, inclusiv Austria, care a rămas totuşi nerecunoscătoare pentru propria-i salvare un secol mai tîrziu. Neintenţionat, Hegel a sancţionat faptul prin eliminarea întregii Europe de Est din conştiinţa Vestului. În „Filozofia Istoriei“ el insistă asupra faptului că doar un popor, care a fost o parte semnificativă a Istoriei se poate considera a fi important din punct de vedere istoric. Celelalte nu au nimic de spus în lume. Culturile lor erau legate prin specificitate şi geografie. Într-un cuvînt erau „fără istore“
Hegel a reuşit să-i excludă pe slavi cu multă concizie.
„Oamenii aceştia au construit regate şi au susţinut un conflict deschis curajos cu diferite naţiuni cu care au intrat în contact. Uneori, au luat parte ca o gardă avansată, ca o naţionalitate „mediatoare“ — la lupta dintre Europa creştină şi păgîna Asie.
Polonezii chiar au eliberat Viena de turci şi slavii au fost într-un fel scoşi de sub sfera de influenţă a gîndirii occidentale.
Şi totuşi acest grup de popoare, rămîne exclus din consideraţiile noastre fiindcă pînă acum nu a apărut ca un element independent în seria figurilor impuse în lume de Raţiune“.
Cînd Hegel nega că ceea ce s-a petrecut în Europa de Est ar fi parte din Istorie, el nu nega că s-ar fi întîmplat şi lucruri interesante în trecut. El marca doar rapida înregistrare în conştiinţa Vestului (Western idea-recul) faptul că istoria respectivei zone avea puţină importanţă în marea structură a lucrurilor, în „sîngeroasa dialectică“ a războiului şi a revoluţiei în care se transformase istoria. Este  sugestiv faptul că mulţi gînditori est-europeni au fost de acord cu Hegel în momentule lor de profundă şi amară analiză. După cum spune eroul romanului lui Zigmond Moricz „Fii credincios pînă la moarte“ (1921), Mr Najy, maghiarii au fost întotdeauna marginalizaţi de istorie chiar şi cînd în două ocazii au salvat Vestul de invazia Asiei. Triburilor maghiare le-au trebuit un mileniu pentru a părăsi prăpăstiile Asiei şi a migra spre Europa unde s-au aşezat în Valea Carpaţilor. Cît despre următorii o mie de ani, principala catastrofă s-a dovedit a fi invazia mongolă din 1241: „Mongolii nu au trecut de Ungaria. Acesta a fost destinul nostru: noi eram cei care trebuiau să oprească hoardele Estului. Ungaria a fost mereu ultimul cîmp de luptă; a constituit bastionul la care hoardele Asiei trebuiau să se oprească. E  uimitor pentru că ungurii au venit aici din Est pentru a-i putea proteja pe vestici împotriva esticilor... Duşmănoşii vestici au rămas străini pentru noi şi ne-au dispreţuit o mie de ani.
Echivalentul mongolilor, erau turcii care au repurtat o victorie decisivă asupra ungurilor în bătălia de la Mohacs (1526) lăsînd treimea centrală a ţării condusă de invadatori străini pentru un secol şi jumătate.
„Nu e groaznic — remarca Najy — că sîntem în centrul Europei şi nu se află nici o altă naţie să ne înţeleagă limba. Sîntem condamnaţi a exista pe cont propriu“. Este ironic, că romanul citat, cu profund resentimentele sale referiri la „duşmănoşii vestici“ a fost publicat în serial în Nyugat (Vestul) care constituia atît titlul cît şi crezul politic al celei mai importante reviste interbelice a Ungariei.
Moricz exprima o aspiraţie larg împărtăşită, aceea de a fi incluşi în istoria unei lumi ce părea a face istorie în propriii săi termeni mai degrabă decît ai oricui altcuiva.
Aceasta era şi viziunea multor români din perioada „modernă“, cum ar fi scriitorul Emil Cioran care în 1937 cerea României să devină parte a istoriei europene prin angajarea sa în acte măreţe. De altfel el şi-a părăsit ţara în următorul an convins că nu făcea parte din istoria lumii fiind doar o „naţiune de rang secund“. Cazul său ilustrează o concluzie logică, ca rezultat al protestului. El a rămas în exis şi pînă în ultimul an al vieţii sale a scris exclusiv în franceză, ajungînd unul din marii stilişti ai secolului XX.
La sfîrşitul anilor ’60, şi Occidentul s-a arătat înclinat a nu mai trata potrivit aserţiunilor hegeliene. În ajunul Războiului Rece analistul principal al lui Hegel pentru secolul XX, Alexandre Kojeve scria că fiecare interpretare a scrierilor hegeliene constituie doar „un program de luptă şi muncă“. Hegel era cel care stabilise termenii angajării Vestului în istorie şi fusese perceput ca atare de critici, de exemplu de Karl Popper. Interpretarea lui Hegel a avut pentru oameni ca Kojeve semnificaţia unei propagande politice:
„Viitorul lumii şi din acest punct de vedere înţelesul şi direcţia prezentului şi semnificaţia trecutului — spunea el studenţilor săi la Paris în 1930 — depind în analiză finală de modul în care îl interpretăm pe Hegel“.
Trezizeci de ani mai tîrziu filosoful francez Paul Ricoeur vorbea pentru o cu totul altfel de generaţie cînd afirma că viziunea hegeliană asupra istoriei şi-a pierdut credibilitatea/veridicitatea şi că aceasta era în schimb un adevărat „eveniment“ al raţiunii / un festin al gîndirii, o schimbare de conştiinţă de genul celor pe care le experimentează doar o dată în viaţă. Era un eveniment atît de recent încît urmarea / rezultatul / său era / părea ambiguu:
„Nu ştiu dacă este vorba de indicativul unei catastrofe care continuă să ne mutileze sau de primirea gloriei necelebrate încă / pe care încă nu îndrăznim să o cerebrăm“.
Doar cîţiva ani mai tîrziu folozoful francez Jean Luc Nancy conştientiza că în ciuda teoriei lui Hegel,  conştientiza că deşi pentru o mare parte a secolului XX istoria se poate defini în acord cu aserţiunile hegeliene, astăzi istoria însăşi a evoluat. Occidentul îl citeşte pe Hegel ca o voce de referinţă în conştiinţa sa dar care astăzi este „istorie“.

Versiunea Forţelor Aliate
asupra istoriei

Din nefericire, a fost ghinionul noii generaţii să fi fost condamnată după al doilea război mondial să trăiască în umbra invadatorilor din Est — ceea ce în termenii lui Zsigmond Moricz s-ar numi al treilea val „barbar“care a bătut la porţile Ungariei. „Asia începe de la Elba“ concluziona Konrad Adenauer la sfîrşitul anilor ’40. Împărţirea geopolitică a Europei a separat chiar şi Viena de Occident şi a făcut ca mari oraşe de talia, Budapestei şi Pragăi să fie mai aproape de Moscova decît de Paris.
Dispariţia comunităţilor evreieşti care contribuiau mult la cosmopolitanismul şi literatura interbelică a regiunii a dus de asemenea la marginalizarea sa intelectuală. Cînd Aliaţii Vestului s-au angajat să apere „civilizaţia vestică“ laWashington, 1949, ştiau în mod sigur ce însemna respectiva sintagmă: însemna lumea Atlanticului, nu popoarele cucerite ale Europei de Est. Alianţa Atlantică a creat în schimb ceea ce istoricul Norman Davies numea „versiunea Forţelor Aliate asupra istoriei“, credinţa într-o veche şi mică specie a civilizaţiei vestice pentru care Alianţa Atlantică apărea ca o poartă a perfecţiunii în timp ce Carta Atlantică era cheia sa. Versiunea Alianţelor asupra istoriei era periculos de precisă pentru că trasa o linie imaginară în spatele căreia Vestul se considera mai avansată, şi civilizată. Scriitorul maghiar Ivan Bibo avea probabil dreptate să suspecteze la 1946 — chiar înainte de căderea ortinei de Fier — că majoritatea vest-eurpenilor nu ar fi fost prea nefericiţi să vadă Estul administrat de una din marile puteri, mai ales că mulţi dintre ei suspectau esticii de un „barbarism înnăscut“.
Divizarea Europei a determinat trei tipuri de răspunsuri în numele intelectualilor din Estul Europei — în special după ce şi-au pierdut credinţa în comunismul pe care mulţi îl apreciaseră în anii ’30.
Unul dintre răspunsuri, era o tendinţă de a accentua diferenţele dintre Estul şi Vestul Europei — o manieră de consolare, culturală. Cînd Bela Bartok folosea expresia „Europa estică“ el, reliefa că muzica maghiară pentatonică şi de origine asiatică, constituia o entitate distinctă şi autonomă şi că avea mai multe în comun cu folclorul slav al triburilor dunărene decît cu moştenirea muzicală a Europei occidentale. Nu era desigur un răspuns, care apărea ca viabil majorităţii concetăţenilor lui Bartók, mai ales după invazia sovietică din 1956, cînd 15.000 dintre ei au murit.
Un al doilea tip de răspuns era o negare a faptului că există o divizare culturală între Est şi Vest, Europa de Est apărînd ca inclusă în tradiţia culturală occidentală în ciuda diviziunii politice a continentului. Era o reacţie consecventă a continentului. Era o reacţie consecventă celei anterioare împotriva Vienei a intelectualilor croaţi, ca Miroslav Krleza care se orientase către Paris mai degrabă decît către Viena, considerînd chiar scriitori majori de genul lui Kafka şi Freud ca „provinciali“. Era şi o strategie de înaintare îndoielnică deoarece nega, chiar farmecul regiunii - propria sa contribuţie (unică), la cultura Europei care deşi diferită de cea occidentală nu era mai puţin autentic-europeană.
Al treilea răspuns era mult mai eficace şi mai interesant, dar tocmai succesul său a ajutat la trasarea unei noi linii divizoare între Europa Centrală şi cea de Est, în conştiinţa Vestului; linie care pentru moment a înlocuit versiunea lui Hegel şi pe cea a Aliaţilor despre care s-a vorbit deja.

Europa Centrală

După cum spunea scriitorul Danilo Kis, în 1986, Europa de Est s-a găsit prinsă în cursul secolului XX între două modele reducţioniste: ideologic, după 1945, naţionalist, înainte. Deşi tentaţi de amîndouă, intelectualii Europei Centrale au realizat într-un tîrziu că nici unul nu reprezenta idealul de a face parte din  Europa. Ceea ce au ales în locul respectivelor modele i-a impus ca „europeni“.
În anii ‘70, central-europenii şi-au depăşit entuziasmul pentru lumea ce-i produsese pe Kafka, Musil, Brock, Gombrowicz şi Freud, oameni care, mai mult decît oricine altcineva, şi-au pus amprenta pe lumea occidentală în cursul secolului. În calitate de dizidenţi politici împotriva comunismului, ei au ales să redescopere ceea ce făcea cultura lor europeană şi nu sovietică. Reacţia unor scriitori ca György Konrád în Ungaria şi Vaclav Havel în Cehoslovacia a fost un răspuns natural la deceniile realismului socialist sovietic şi anti-decadentismul artelor. A fost o formă pro-europeană pentru că sublinia puterea unei culturi ce nu putea fi redusă la tăcere chiar în cazul scriitorilor din exil, ca Milan Kundera, scriitorilor marginalizaţi, ca Konrád sau închişi, ca Havel.
Negîndu-li-se dreptul de a se aşeza la Paris, Viena sau Berlin, fiind izolaţi de cîmpul cultural a Europei de Vest, scriitori ca György Mihály Vajda au susţinut literatura maghiară ca o izbitoare afirmare a acreditării Ungariei în Europa. Era o Europă virtuală, desigur, trebuia să fie aşa deoarece realitatea opresiunii politice tăia Ungariei toate legăturile cu Vestul, cu excepţia celor economice. Conceptul lor european de structură. Cînd se vorbea de cultură se folosea sensul francez al cuvîntului - o cultură a limbajului şi a ideilor, o cultură literară, o concepţie foarte europeană.
Respectivii scriitori au fost ajutaţi în parte de faptul că atît Ungaria cît şi Cehoslovacia făcuseră parte din lumea vorbitoare de limbă germană. Cînd Thomas Mann a vizitat Budapesta, în 1937, a fost primit de poetul naţional József Attila nu doar ca german, dar şi ca european, o semnificativă consolare pentru un om ce nu mai putea fi mîndru de propria-i ţară. Cînd Edmund Husserl a ţinut seria de conferinţe „Crizele umanităţii europene“, doi ani mai tîrziu a făcut cunoscută poziţia sa de apărare a ideii germane de Lebenswelt către cele două modele de audienţă de care s-a simţit atras: cei care făceau parte din lumea vorbitoare de limbă germană şi cercurile intelectuale din Praga şi Viena.
Scriitori ca Havel şi Kundera au fost traduşi în principalele limbi occidentale, cu precădere germană, imediată ce le-au apărut lucrările.
Interesul lor pentru cultură se reflecta în dorinţa germanilor de a-şi exprima independenţa faţă de cele două puteri neo-europene care împărţiseră Germania în 1945. Pentru mulţi germani cultura apărea în anii ‘80 ca „acea bizară şi misterioasă consolare“ despre care vorbea Kafka Conştiinţa de a aparţine unei culturi cunoscute ca aceea a Europei Centrale era chiar pentru intelectualii acestei regiuni un act de dezacord. Scriitorii care subliniaseră aproprierea ţărilor lor de Vest rămăseseră cu nimic altceva decît propria lor limbă, limba maternă. Era marca exilului. Limba era chiar destinul, adăuga Kis. Şi nu a fost o surpriză că o dată cu sfîrşitul Războiului Rece Havel s-a dovedit a fi politicianul european ale cărui discursuri aveau ecou în conştiinţa europeană. El vorbeşte o limbă comună şi o vorbise cu mult înainte să cadă zidul Berlinului.

Concluzii

Problema este desigur existenţa unei cortine noi - în termenii lui Havel „catifea mai degrabă decît fier“ - care divide Europa. O nouă linie demarcativă cultural împarte Centrul de Estul Europei. Dacă România vrea să depăşească această linie şi să convingă Occidentul că trebuie adusă în noile instituţii vestice, ar trebui să reflecteze serios în privinţa istoriei şi culturii sale - în special la bogata moştenire spirituală a anilor ‘20 şi ‘30. Trebuie să găsească un ton unic în Europa şi o viziune pe măsură.
Cele două strategii urmate pînă acum sînt greşite. Încercarea de a redefini România ca ţară europeană centrală, după cum am explicat, are mai degrabă specificitate culturală decît un înţeles geografic. În faţa Vestului, încă din anii ‘70, particularitatea a fost exploatată de maghiari şi cehi. România a rămas în conştiinţa apuseană ca parte a unei zone geografice noi ce a început să capete o formă geo-politică: sud-estul Europei.
A doua încercare a României de a sublinia  că e o ţară de origine latină de a se promova ca o redută sau ca o gardă avansată pentru cultura franceză în zonă - a eşuat de asemenea.
Patronajul Franţei ar putea însemna ceva în termenii parteneriatului cu Uniunea Europeană dar nu înseamnă nimic în termenii extinderii NATO. Franţa este ultima ţară care se poate aştepta ca glasul său să se facă auzit peste avertismentele şi calificativele americanilor, britanicilor sau germanilor. În plus, în timp ce influenţa germană continuă să crească în Uniunea Europeană, patronajul francez ar conta prea puţin dacă Berlinul nu ar fi convins de revendicările României.
A fi fost semnificativ poate şi dacă ambasadorul României la NATO ar fi  redactat cererea oficială de admitere în Alianţă în limba engleză şi nu în franceză, chiar cu riscul ofensării delegaţiei franceze.
România trebuie să facă mai mult decît
să-şi promoveze propriile reforme de piaţă şi valorile demografice: trebuie să-şi promoveze imaginea în faţa Occidentului. O ţară există în conştiinţa altei ţări cînd vorbeşte în limbajul înţeles de societate. României nu i se cere doar să-şi reinventeze sistemul social şi sistemul economic dar este provocată să redescopere aspectele uitate ale trecutului său.
Imperativul istoric nu va transforma o societate în ceva total diferit de ceea ce ea doreşte să devină, dar ar putea schimba accentul tacticii sale. Ar putea-o forţa să  evalueze într-o manieră consecventă tradiţiile sale istorice şi astfel să facă şi programele de reformă mai accesibile pentru marea majoritate a românilor care cunosc foarte puţin din societatea occidentală şi din instituţiile sale.