E greu să găseşti acum, când războiul pentru Kosovo pare să se fi încheiat, tensiunea - inclusiv intelectuală - din primele zile de bombardament. Am să mă mărginesc să relatez.
Am scris încă de atunci, din primele zile, că înainte de a se condamna - sau nu - bombardamentele, ar trebui discutată ambiguitatea cu privire la soarta viitoare a provinciei Kosovo pe care au creat-o occidentalii lăsând deschisă posibilitatea independenţei - nu numai a autonomiei - ei după un referendum, peste trei ani. Sârbii au fost împinşi să nu accepte şi, ca atare, să se strângă în jurul lui Miloşevici, care devenea erou. Se repeta oarecum greşeala comisă atunci când s-a recunoscut independenţa Croaţiei fără să i se impună condiţii privitoare la minoritarii sârbi, care se pomeneau de pe o zi pe alta cetăţeni ai unei alte ţări. Recunoşteam că, probabil, Miloşevici n-ar fi semnat acordul de la Rambouillet nici dacă ar fi cuprins garanţii de suveranitate, dar spuneam că, în acest caz, s-ar fi obţinut măcar un clivaj între partizanii şi adversarii lui. Aşa, cu o logică sinistră, el şi-a spus că referendumul va putea fi favorabil sârbilor dacă în Kosovo nu va rămâne picior de albanez. Nimeni, din opoziţie, n-a protestat.
După două săptămâni de bombardamente, a intervenit apelul intelectualilor români. Solicitat, am refuzat să semnez, ceea ce mi-a dat un sentiment de frustrare, încât am fost mulţumit când studioul timişorean al televiziunii mi-a cerut ca, în discuţie cu semnatarii apelului, să mă explic.
N-am evocat impresia neplăcută pe care i-o lăsase urechii mele de fost critic literar tonul lipsit de orice sensibilitate la drama umană al acelui text. Am spus că n-am semnat deşi eram de acord în cea mai mare parte cu mesajul apelului şi deşi nu ignoram faptul că, nesemnându-l, mă găseam într-o tovărăşie neplăcută cu nostalgici ai comunismului care găsiseră prilejul să se manifeste, cu demagogi naţionalişti şi populişti, cu emotivi cu geometrie variabilă care sufereau pentru sârbi, nu şi pentru kosovari. În plus, mai eram şi cu totul de acord că România, ca Stat, nu putea să adopte altă atitudine decât aceea pe care o adoptase la cererea NATO ca vecinii conflictului să-şi precizeze poziţia. Dar, adăugam - şi aceasta e singura idee pe care o propun dezbaterii de faţă -, dacă un stat trebuie să decidă fără echivoc în anumite situaţii, rolul intelectualului nu este să facă ecou acestei fermităţi, ci să-şi pună cât mai multe întrebări.
Întrebările mele porneau de la constatarea că după cele două săptămâni de bombardamente nefericiţii în folosul cărora fuseseră declanşate erau cu mult  mai nefericiţi, iar opoziţia din Serbia, care cu atâta greutate ajunsese să se închege până la a câştiga alegerile locale, nu mai exista (afirmaţie pe care evenimentele ulterioare o cer nuanţată). În ceea ce ne priveşte pe noi, după ce în 1990 numai intelectualii strigaseră „La Europa, birjar!“, în timp ce poporul răspunsese într-un glas „Nu voi să ştiu de Europa dumitale!“, după ce cu greu fusese acreditată ideea europeană şi atlantică - singura noastră şansă -, acum apăruse riscul serios ca poporul, supus la tot felul de manipulări, dar şi conform propriei sale sensibilităţi, să se împotrivească iar.
Îmi spuneam şi părerea că oraşele nu trebuie bombardate în nici o situaţie. Aşa cum n-ar fi trebuit bombardate Londra, Dresda şi Nagasaki, nu trebuia bombardat Belgradul. Unde mai pui că se bombarda Novi Sadul, locuit de mulţi maghiari, şi Priştina, în care mai rămăseseră albanezi.
E drept că oraşele n-au fost bombardate cu sălbăticie. De aceea, mi-am şi permis o glumă după alte câteva săptămâni. Am scris că în urma avarierii ambasadelor Chinei şi Elveţiei, americanii nu puteau ieşi din penibila încurcătură decât făcându-şi praf propria ambasadă, ceea ce le doream.
În sfârşit, tot atunci m-am referit şi la intelectualii sârbi. Întrebat, am spus că mi-e greu să mă pronunţ întrucât nu aş putea şti în ce măsură ei acceptau epurarea etnică şi probabilele atrocităţi din Kosovo de frică să nu treacă drept defetişti, ori fiindcă se raliaseră lui Miloşevici cu adevărat. Un lucru mi se părea sigur şi mi se pare încă: ei nu vor putea relua refrenul germanilor după înfrângerea din al doilea război mondial, ori al apusenilor când Gulagul n-a mai putut fi ignorat: „N-am ştiut!“
Astăzi, după încetarea conflictului, înţeleg că cele două garanţii ce mi se păruseră necesare - autonomie pentru unii, suveranitate pentru ceilalţi - s-ar fi dat. Dacă-i aşa, Miloşevici a pierdut totul, şi e foarte bine, iar sârbii au câştigat ceva. Totuşi, se vorbeşte iar despre referendum, ori despre împărţirea provinciei. Dacă şi sârbii au pierdut, cumva, totul, se va putea spune că, prin alungarea brutală a albanezilor din Kosovo, şi-au făcut-o cu mâna lor. De data asta, aş semna.
Poate am câştigat şi noi, românii, ceva, şi anume sugestia că lucrurile astea trebuie tratate cu supleţe şi înţelegere, nu cu pumni bătuţi în pieptul de aramă, ori în urna electorală - din bronz - care, la o probă, s-ar putea dovedi a fi făcute dintr-un material mai puţin dur.