Am fost în 1998 în Slovenia, parte a teritoriului fostei Iugoslavii. E acum o ţară mică şi foarte prosperă. Călătoria pînă acolo merită povestită. Am mers cu un tren care pleca direct din Arad şi avea ca staţie terminus Veneţia, un tren care parcurge Ungaria, Croaţia, Slovenia şi ajunge în Italia. Pentru un român orice călătorie în Occident e un prilej de aventură. Nimic nu e sigur. Mai întîi de toate unde îţi trebuie şi unde nu îţi trebuie viză. Aşa se face că, întrebînd în stînga şi în dreapta, am primit răspunsuri dintre cele mai variate. Cel mai des mi s-a spus că nu trebuie viză dar că depinde cum te „simt“ vameşii. Am răsuflat uşurat. Aveam invitaţie de la Asociaţia Scriitorilor Sloveni, semnată de directorul festivalului de la Vilenica, scriitorul Iztok Osojnik. Ce probleme să am? A avea paşaport românesc e însă o problemă în sine. De la graniţa maghiară a fi român echivalează cu a fi infractor. Prestigiul naţiei noastre e la pămînt. Cohortele de ţigani români au reuşit să sperie vestul la fel cum şi românii din Bistriţa sau Oaş au ajuns celebri pentru actele banditeşti din cele mai îndepărtate colţuri ale Europei. Pe de altă parte cetăţeanul român obişnuit, cel care e simplu turist, e tratat de autorităţile vamale ale ţărilor occidentale ca un hoţ. El are, odată plecat din România, gînduri ascunse, vrea să „umfle“ numeric rîndul infractorilor care acţionează din Ungaria pînă mai ştiu eu unde. Senzaţia pe care mi-a dat-o contactul cu autorităţile ţărilor prin care am trecut aceasta a fost, a unui dispreţ troglodit amestecat cu prostia mîndră, cu îngîmfarea debilă. Normal că văzîndu-le mutrele m-am întrebat de ce Dumnezeu m-am mai suit în tren. Ideea e că dacă ai avut vreun chef de călătorie, cheful ţi-e făcut praf de atmosfera poliţienească josnică de care e însoţită fiecare trecere peste o graniţă. Scotocit în bagaje, căutat prin tot soiul de caiete, priviri piezişe, de asta e însoţită orice călătorie a unui român cu trenul care merge în Italia prin Ungaria, Croaţia şi Slovenia. Aşa se întîmplă cred cu orice tren românesc care pleacă în Vest. Ce amintire mai pregnantă să păstrezi? Imaginea lacului Balaton sau a vameşului maghiar plin de tupeu pentru care paşaportul românesc echivalează cu certificatul de infractor? Sau cum să păstrez imaginea slovenilor ca popor civilizat şi aceea a vameşilor lor care mi-au reţinut paşaportul şi invitaţia? Senzaţia acută pe care o ai parcurgînd teritoriul fostei Iugoslavii la nord de Belgrad este al unei siguranţe care marchează o adîncă nelinişte. Poate şi de aici vine senzaţia de vag regim poliţienesc pe care o impun poliţiile de frontieră ale respectivelor ţări. Vreau să spun că teritoriul fostei Iugoslavii este şi acum, şi în zonele situate la depărtare de Kosovo, sursă potenţială de conflict. Într-o discuţie privind relaţiile sloveno-croate am înţeles că cele două ţări îşi dispută o sursă puternică de energie, o hidrocentrală. Asta nu presupune, evident, să ajungi la atrocităţi de tip Kosovo, dar presupune tensiuni nerezolvate. E limpede că izvorul tensiunii se află în faptul că Iugoslavia a fost o singură ţară şi s-a dezvoltat ca o singură ţară. Despărţirea republicilor nu a adus cu sine numai conflicte etnice teribile dar şi dispute economice. Viaţa în Slovenia e mult mai uşoară ca în România. De altfel, primarul oraşului Sezana m-a tot chestionat cu privire la nivelul nostru de trai. A reieşit că, în comparaţie cu ei, sîntem foarte săraci. Probabil de aici vine teama de emigraţia ilegală, de exodul esticilor.  E un standard de viaţă pe care slovenii şi-l apără foarte decis, chiar cu riscul de a deveni brutali. Faţă de sîrbi, slovenii nu par a avea resentimente violente. O ziaristă de la principalul cotidian al Ljubljanei, „Onevnik“, mi-a descris lapidar conflictul cu sîrbii: „au venit cu avioanele, au bombardat şi-au plecat. Cred că le-a fost frică de italieni.“ Relaţia între sloveni şi italieni e foarte strînsă. Încă din timpul comuniştilor slovenii călătoreau fără nici o problemă, fără viză în Italia. Acum ei le cer viză sîrbilor. Ţară tînără, Slovenia îşi ia toate măsurile de siguranţă. Îmi amintesc că în ultima seară, seara decernării Marelui Premiu la Festivalul de literatură de la Vilenica la care am fost invitat, graţie recomandării Magdei Cîrneci, s-a încins o petrecere. Vremea era urîtă, ploua groaznic, dar lumea avea chef de dans. Trupa care se producea pe scena amenajată ad-hoc era croată. Repertoriul conţinea cîntece pe care mai toţi slovenii le cunoşteau. Lîngă mine şedea o sîrboaică din Belgrad. La un moment dat trupa s-a apucat să cînte un şlagăr celebru care are ca refren „Iugoslavia, Iugoslavia“. Eram, repet, pe teren sloven, formaţia era croată iar auditoriul era şi sîrb. La auzul cîntecului toată lumea a preluat refrenul, sîrboaica de lîngă mine a izbucnit în plîns. Mi-a zis că acum îi trebuie viză ca să vină să-şi viziteze sora. Asta a fost pînă la urmă voinţa oamenilor, să se despartă. În faţa unui politician care şi-a construit discursul pe demagogia naţionalistă şi care are şi acum, după ce a stat la baza distrugerii propriului popor, o cotă avansată de popularitate, nu se putea altfel. Tentativa lui Miloşevici de a-i transforma pe sloveni, croaţi, bosniaci, macedoneni în cetăţeni de rangul doi s-a finalizat cu secesiunea şi cu prăbuşirea Iugoslaviei. Probabil că sentimentul de apartenenţă la o naţie va dispărea odată cu cei care au trăit în fosta Iugoslavie. Habar n-am cu cine a votat femeia pe care am văzut-o plîngînd dar nu-i deloc exclus să-l fi votat chiar pe Miloşevici, artizanul prăbuşirii Iugoslaviei. Pentru mine, toată istoria tragică a fostei  Iugoslavii e rezultatul intoleranţei. Duşmănia sîrbo-croată mocnea încă de la sfîrşitul anilor ‘80 cînd partidele de fotbal Dinamo Zagreb - Steaua Roşie Belgrad se terminau cu bătăi cumplite. Tensiunile s-au amplificat permanent pornind de la această intoleranţă, de la un naţionalism înfierbîntat care a pervertit minţile oamenilor. Cum a fost posibilă această ascensiune a naţionalismului? Iugoslavia a fost singura constructoare a ceea ce s-a numit „comunism cu faţă umană“. Românii care au călătorit în anii ‘70 în Iugoslavia, asemeni tatălui meu, păstrează amintirea unei ţări prospere, în care se trăia mai aproape de media normalităţii. De altfel în cîteva texte ale sale, Mircea Dinescu chiar puncta diferenţe semnificative între comunismul iugoslav şi varianta sa românească. Se pare însă că, paradoxal, tocmai „comunismul cu faţă umană“ le-a venit de hac iugoslavilor. Cum să nu crezi într-un lider autoritar cînd sub conducerea generalului Tito ţara a dus-o incomparabil mai bine ca toate celelalte ţări vecine? Chiar dacă e un aparatcic, o caricatură a generalului, Miloşevici are o mare „calitate“, e dictator. Suportul de care se mai bucură astăzi, după distrugerea ţării, în rîndul electoratului sîrb ţine, cred, şi de iluzoria asociere a lui cu imaginea „paradisului pierdut“, a timpului lui Tito. „Comunismul cu faţă umană“ devine astfel una dintre cele mai perverse forme de societate pe care le-a gîndit omul, el dă iluzia bunăstării şi statorniciei, dar cultivă naţionalismul, ura interetnică, intolerenţa. Fără o „ancoră“ în timpul comunismului, naţionalismul isteric n-ar fi sfîşiat Iugoslavia. Prin manifestările cumplite care i-au succedat, mitul „comunismului cu faţă umană“ s-a spulberat ca un fum. Sîntem însă şi martorii unui alt paradox. Dintre toţi locuitorii ţărilor comuniste, iugoslavii au avut contactul cel mai puternic cu lumea occidentală. Sute de mii dacă nu milioane dintre ei au lucrat în occident, au făcut bani grei cu care mulţi dintre ei s-au întors acasă. Să nu fi preluat iugoslavii nimic din spiritul permisiv şi tolerant al democraţiilor occidentale? S-ar putea să fim martorii unei tragice frustrări. Tocmai experienţa occidentală se poate să fi produs un efect pervers. S-ar putea ca nostalgia şi dorul de casă să fi creat monştri. De altfel acest efect pervers e observabil astăzi şi în cazul unor membri ai comunităţilor româneşti care, în loc să digereze viaţa în democraţiile în care se află, se lasă duşi de tot felul de elanuri extremiste, continuînd să viseze la o Românie primitivă, o Românie anti-democratică, condusă după reguli autoritariste. Catastrofa iugoslavă ne-a arătat unde poate duce intoleranţa. Cultivată de oameni precum Miloşevici, ura interetnică, mania grandorii s-a transformat din discurs în faptă, a trecut pragul de la fanfaronadă electorală spre acţiune criminală. Am văzut Slovenia, după această tentativă de a impune regula pumnului. Este ţara care s-a desprins cel mai uşor din fosta Iugoslavie. Totuşi, o nelinişte pare a tulbura permanent viaţa acestor oameni bogaţi şi generoşi. S-ar putea ca intoleranţa să mai răbufnească uneori în viaţa acestor oameni blestemaţi parcă să dezlege la nesfîrşit nodurile întortocheate ale unui trecut tulbure.
Revenind, îi avertizez pe conaţionalii mei români că un drum cu trenul prin Ungaria, Croaţia şi Slovenia le ajunge pe viaţă. Nu ne rămîne decît să luăm avionul, să ne teleportăm sau să stăm acasă.